CUM SĂ TE LAȘI SALVAT DE UN SINGUR DISC
Dragă cititorule, astăzi voi încerca să captez atenția melomanului din tine și poate doar mai puțin cea aaudiofilului. De foarte multa vreme voiam să îmi dau acest timp pentru a scrie o recenzie de album. Poate prea mult spus „recenzie”. A face o recenzie înseamnă să întâmpini ceva nemaiauzit și apoi să îți exprimi o opinie. Eu, astăzi însă, într-o cumpănă teribilă, a trebuit să aleg acel prim album de care să îți vorbesc, și am făcut asta dintre cele pe care le știam deja. Mai greu însă să aleg, hai să îți povestesc de ce.
Audiofil fiind dar și meloman fiind (pe primul loc), îți dai seama că sunt sute, poate mii de astfel de albume pe care le păstrez în inima mea. Inima mea, din păcate, are doar 4 camere și prima, de pe dreapta, îi aparține jumătății mele mai bune, Lucia, iar a doua de pe stânga, aparține lumii și tot ce este frumos în ea, apoi, nu mai îmi rămân decât două camere, în spatele inimii și acolo, ca niște cămări pline ochi, ticsite cu te miri ce, acolo țin eu muzica. Mereu mai aflu câte un album nou și îl îndes alături de celelalte. Sunt așa de multe încât de abia închid ușa.
Așadar, de acolo a trebuit să aleg un singur album pentru acest articol. Care mai de care au început să strige și să își promoveze albumele: Fleetwood Mac, Dave Brubeck, Pink Floyd… Dar, dintre toți, mi-a sărit imediat în ochi doar unul: Yo-Yo Ma Plays Ennio Morricone. Nu ar fi avut cum să fie altul. Hai să îți povestesc de ce.
Cred că eram prea tânăr, acum vreo 17 ani, când l-am auzit pentru prima dată. Nu aveam cine știe ce sistem pe vremea aia, dar nici străin de sunetul bun nu eram, însă chiar și așa, când l-am auzit prima data, încă de la prima piesă, primele acorduri de orchestră, m-au blocat pe loc și apoi, violoncelul lui Yo, m-a făcut să închid ochii, să stau acolo, așa, în suspensie melomană, cu inima sus și cu imaginația deschisă larg, cât o scenă audiofilă de kilometri întregi – Yo visa, și eu visam cu el, nu mai auzisem în viața mea așa o sensibilitate emoționantă, un violoncel să plângă așa frumos. Un cântec de sirenă mai aproape de mine ca oricând.
Chiar dacă, cum facem toți, audiofilii, luăm piesă cu piesă de pe tot felul de albume și le punem în playlist-uri, ca să ne verificăm sistemele și ba punem o bucată de la Pink Floyd, să verificăm efectele holografice, ba o Norah Jones ca să vedem cum se aude „vocea” șamd. Ei bine, când a fost vorba de acest album, nu am putut niciodată asculta o singură piesă de pe el, întotdeauna, pentru mine, magia a fost atât de mare încât dacă am apucat să îi dau „play”, nu m-am putut dezlipi până nu l-am ascultat pe tot. Asta mi se întâmplă mereu cu albumul acesta. Dar, cumva, nu asta definește un „album”? Să fie un tot unitar care nu face sens a fi secționat pe bucăți?
Să nu mă înțelegeți greșit, ca și sunet, ca și calitate a înregistrării, ca și masterizare, nu este acolo sus. Ba chiar, daca îl asculți de sute de ori, ca mine, vei descoperi imediat greșeli: ba de înregistrare, ba sunete în plus șamd. Dar, Jesus, ce atmosferă, acolo, ce sentiment, ce muzică, ce suflu…
E ciudat, pentru mine, un audiofil convins, în cazul acestui disc, să fiu învins de cealaltă personalitate, anume melomanul, și, astfel, albumul meu preferat să fie unul care nu prea e audiofil.
Însă, Yo-Yo Ma Plays Ennio Morricone este ca o poveste, mulți dintre noi am crescut cu aceste cântece ale lui Ennio: Gabriel’s Oboe din The Mission, Cinema Paradiso sau Malena (of… Monica Bellucci), Once Upon a Time in America ori The Good, The Bad and The Ugly – sunt doar câteva din operele de artă create de Ennio și interpretate pe acest disc de Yo.
Este foarte ușor să închidem ochii și să revedem cu urechile aceste filme fabuloase care au ieșit din mâinile lui Giuseppe Tornatore, Brian De Palma sau Sergio Leone. Un film bun nu poate să fie bun fără o muzică bună. Cel puțin așa era înainte. Acum, am putea reformula așa: un film „bun” nu poate fără un „bas” bun. Deci, dacă filmele bune din vechime invocau pe unul ca Ennio să le facă și mai bune, acum, pentru un film actual „bun” ar trebui să cheme cineva un inginer de la SVS.
Discul este împărțit în 6 secțiuni:
The Mission (Tracks 1 si 2) – muzica din filmul cu același nume din 1986 cu Robert De Niro, Liam Neeson si Jeremy Irons.
Giuseppe Tornatore (Tracks 3-7) – muzica din filmele create de marele maestru italian: The Legend of 1900 (Doamne, ce film!), Cinema Paradiso (Doamne, ce operă de artă), Malena și A Pure Formality. Sergio Leone (Tracks 8-12) – muzica din filmele create de marele maestru Leone: Once Upon a Time In America, Once Upon a Time in the West și The Good, The Bad and The Ugly.
Brian De Palma (Tracks 13 si 14) – muzica din filmele Casualties of War și The Untouchables.
Moses and Marco Polo (Tracks 15-17)
The Lady Caliph (Tracks 18-19)
Îmi aduc aminte cum încă de copil ascultam prin casă creațiile perfecte ale lui Ennio, piese ca Gabriel’s Oboe, Le Vent Le Cri, The Sicilian Clan sau Chi Mai – care pur și simplu mă fasciunau și dădeau o nouă dimensiune orelor petrecute cu trenulețele mele electrice. Țin minte că tatăl meu lăsa benzi cu Ennio să curgă pe fundal și uneori alegeam să ascult în loc să pornesc trenulețele ca să nu facă gălăgie și să acopere muzica. Atât de mult îmi plăcea ce auzeam, atât de atins eram de geniul lui Ennio Morricone.
Ții minte catch-ul acela fabulos din The Sicilian Clan? Piesa asta spunea tot despre onoarea sicilienilor și așa făceau sens acele multe momente fără dialog din acel film minunat. Este suficient să aud primele acorduri din piesa asta și imediat îi văd pe Alain Delon, Jean Gabin sau Lino Ventura. Ce sinergie acolo. La fel ca între Bowersurile mele și cablurile Charlin.
De Yo-Yo Ma știam încă dinainte ca acest disc să apară și mă fascinase mereu cum, cu look-ul său de geek japonez, mereu tânăr, semi-pufos ca prezență fizică – ar fi fost așa ca și nepotul perfect pe care orice bunică l-ar fi tras cu poftă de obraji iar el ar fi chicotit ca într-o manga japoneză. Trecând peste asta, Yo cântă fantastic, și felul în care se exprimă la violoncel este extrem de vocal și aerisit, dar, mereu cu o notă de calm și sensibilitate care îi aparțin doar lui. Iar asta s-a simțit pe acest album de la prima la ultima piesă.
Așadar, dacă nu ai ascultat încă acest disc, însă știi de Yo și știi de Ennio, este un regal. Cele doua lumi se mărită într-o sinergie paroxistică, Yo, cu violoncelul lui bine știut spune din nou, altfel, povestea lui Ennio și se creează un fel de nivel nou al compoziției italianului.
Și să știi, că, fără cusur, se vede mâna ambilor acolo: Yo la violoncel pe fiecare piesa în parte, dar Ennio nu foarte departe, și el acolo, pentru că mâna lui a dirijat întreg recording-ul. Albumul a fost înregistrat în 2003 la Roma, orchestra fiind Roma Sinfonietta Orchestra și la pian Gilda Buta. Morricone în sine s-a implicat foarte mult, în afară de dirijare a participat la producție si orchestrație, ceea ce pentru vârsta lui de atunci era wow. Să fi avut cam 75 ani pe vremea aia.
Apoi, la fel de interesant este că înregistrarea în sine, chiar dacă făcută fără public, este un concert în sine și asta este simțită în tot albumul, înregistrările de tip one-shot transmit asta. Mai ar fi de zis și că scopul lor nu a fost neapărat să „scoată” un disc, ci mai mult a fost vorba de un proiect în care s-au implicat Sony, Ennio, Yo și foarte mulți studenți și profesori din școli de muzică și film. A fost așa de fain ce au făcut acolo, încât s-a lăsat cu o înregistrare și cu un album lansat.
În niște forțări de tip Seppuku, îl putem simți pe Yo, pe Track 10, cum trage aer visceral, înainte de fiecare nota lungă și poți jura că îl auzi cântând, ca un Pavarotti, cu mana în sus, în mijlocul scenei mari de la Scala.
S-a vorbit mult despre sinergia din timpul înregistrărilor dintre Ennio Morricone si Yo-Yo Ma, felul în care Ennio comunica cu toți cei implicați, însă și Yo, care, chiar din poziția sa imobilă, de la violoncel, mereu întorcea capul spre spate să comunice din priviri cu colegii săi de pe scena. Mi se pare fabulos, sinergia asta cu cel puțin doi vizitii. E ca si cum ai avea o mașină cu două volane, doi piloți de Formula 1 puși pe același monopost, devenit dualpost, și totuși mașina s-ar deplasa efectiv și lin fără probleme. Asta este, până la urma, magia muzicii și felul în care oamenii, artiștii, muzicanții, lasă problemele la o parte și se conectează la aceasta vibrație minunată care este muzica și pur și simplu cântă, împreună, toți ca unul.
Ei bine, cum am fost salvat eu de acest disc? Yo-Yo Ma Plays Ennio Morricone m-a salvat de mai multe ori, a fost alături de mine când am fost fericit, când am fost supărat, când am fost plictisit, când am fost trist – și de fiecare dată m-a aliniat, mi-a recalibrat vibrația și m-a reîntâlnit cu mine. De fiecare dată acest disc îmi redă speranța și îmi spune că oamenii sunt buni și să am răbdare. De fiecare dată acest disc mă apără de ceilalți și, indefinit, de mine.
Dar, senzația pe care o primesc atunci când scot acest disc din raft și îl pun în player și dau „play”, este mereu aceeași: mă simt îndrăgostit – de muzică, de tine, de mine, de oameni, de lume și de geniul lui Ennio și al lui Yo. În felul acesta acest disc mă salvează de fiecare dată: sunt un om mai îndrăgostit, un meloman mai fericit și un audiofil mai împăcat.
Scoatem toți pălăriile, șepcile și căciulile la voi, Ennio si Yo!
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
