Dragă melomanule, astăzi aleg să îți scriu în sfârșit despre discul meu cel mai drag, este vorba de concertul live numit „Tribute”, înregistrat și lansat în 1997 de artistul grec Yanni. Îmi este dificil să pun în cuvinte ce simt atunci când ascult muzica lui Yanni, atât de bine definită de această bucurie unică de a cânta live pe care nu am regăsit-o în altă parte.
Contactul meu cu Yanni a fost prima dată cu Tribute, urmărind acest concert la televizor, undeva la începutul anilor 2000 pe canalul HBO. De îndată am rămas uimit de ce vedeam acolo, niște interpretări la limita extremului, pline de emfază, dar și de trăire artistică, sensibilitate și bucurie.
Tribute mi-a marcat indefinit adolescența și mi-a deschis apetitul pentru muzica new-age și pentru muzica de orchestrație, de asemenea, poate cea mai importantă chestiune pe care am văzut-o atunci la Yanni, a fost confirmarea că într-o lume tristă, bucuria este ceva ce ne lipsește tuturor. Îți las mai jos un extras video din concertul Tribute, anume piesa Renegade care mi-a marcat adolescența:
Vezi tu, melomanule, atunci la începutul anilor 2000 lumea încă comunistă a cartierului Colentina din București nu arăta deloc ca cele ce se pot vedea în extrasul de mai sus. Yanni vorbea calm, cu sufletul împăcat, vorbele sale erau despre pace și dragoste, toți interpreții fiind zâmbitori, bucuroși și cu inimile sus. Pe când, la mine în cartier viața se petrecea cu ochii în pământ și cu apăsarea nemulțumirilor cel mai des legate de bani. Era atipic să te bucuri de ceva, oamenii cu zâmbetul pe buze, așa ca Yanni, cu pasiunea la ei, așa ca Yanni, cu bucurie permanentă, așa ca Yanni, indispuși să se certe sau să bârfească, așa ca Yanni – erau văzuți indubitabil ca fiind nebuni. Așa mă simțeam și eu până să dau de Yanni, ca un nebun care nu putea să fie trist sau nemulțumit.
De la Yanni și de la concertele sale am căpătat poate cea mai importantă validare din viața mea, și anume că este în regulă să fiu așa, să fiu bucuros și pacifist și să aleg întotdeauna calea optimistă. Îmi aduc aminte că am fost numit „un optimist incurabil” de către un bun prieten, vorbe care m-au deranjat teribil la vremea lor. De atunci port aceste cuvinte ale sale cu mine mereu și zâmbesc amar de fiecare dată când mi le aduc aminte. Sunt doar o alăturare de două cuvinte: „optimist” și „incurabil”, însă, tocmai această alăturare a lor spune atât de multe și definește atât de bine dispoziția spre tristețe a unora. Optimismul nu trebuie să fie curabil! Optimismul nu trebuie să fie abolit. Însă, de multe ori în copilăria și adolescența mea am simțit că există persoane care luptă vehement pentru a aboli optimismul și bucuria. Oameni care vorbeau încet, nu râdeau niciodată și stăteau întotdeauna pe întuneric cu luminile stinse. Acești oameni vedeau greșit optimismul și bucuria ca pe niște boli, aceștia fiind cei ce doreau să le vindece. Motivul lor? Cel mai probabil frica. Iar eu, optimistul incurabil, cel ce am luptat toată tinerețea mea cu această împotrivire, când am văzut pentru prima dată Tribute, a fost pentru mine o revelație: mi-am validat energia și mi-am spus: „iată, mai sunt și alți <nebuni> ca mine, cu curaj de a fi optimiști”.
După aceasta pledoarie sinceră, aș vrea să îți spun câteva cuvinte despre cum Tribute a fost realizat și înregistrat la Taj Mahal în India și în Orașul Interzis din China. Întâi un pic de istoric, să îți spun ce realizase Yanni până la acest moment, și să îți spun, de asemenea, câteva detalii biografice despre compozitorul grec, șarmantul Yanni.
Acesta lansase deja multe discuri până la momentul Tribute din 1997. Amintesc aici doar o parte din ele, cele pe care te-aș invita să le asculți. De principiu trebuie știut că Yanni lansase câte un disc aproape în fiecare an încă de când își începuse cariera muzicală în 1984. Aici amintesc, cum spuneam, de „Keys to Imagination” (1986), „Reflections of Passion” (1990) și „In My Time” (1993) – acestea ar fi niște standarde Yanni care nu ar trebui să îți lipsească din palmaresul de discuri ascultate.
Alături de aceste discuri de studio, însă, unul a fost mai deosebit, Tribute nefiind primul său concert live de asemenea anvergură, primul fiind lansat cu câțiva ani mai devreme în 1994 și numindu-se „Live at the Acropolis”. Așa cum îi spune și numele, concertul a fost înregistrat în 1994 chiar la poalele Acropolei din Atena, aici putem să vedem un Yanni tânăr, care cântă cu aceeași bucurie consacrată, cel mai emoționant moment fiind cel în care îi dedică mamei sale piesa „Felitsa”, făcându-i o surpriză enormă, aceasta fiind încă în viață la momentul respectiv. Îți las mai jos un video cu momentul acesta din concertul Live at the Acropolis:
Bineînțeles că îți recomand să asculți și acest disc, ori, și mai bine să vezi întreg concertul, fiind poate o cale și mai bună de ajunge la esența momentului. Îți las mai jos o imagine cu coperta Live at the Acropolis:
Să vedem, însă, mai întâi, cine este Yanni și cum a ajuns să creeze aceste albume și concerte atât de grozave. Yanni, pe numele său complet Yiannis Chryssomallis, se năștea în 1954 la Kalamata, unul din marile orașe ale Peloponezului. Yanni este fiul unui bancher, Sotiri, și al unei casnice, Felitsa. Copilul Yanni a avut o inclinație către muzică încă de la o vârstă fragedă, cântând la pian încă de la 6 ani. Părinții săi au jucat un rol important în dezvoltarea sa muzicală, susținându-l indefinit. Este interesant că Yanni nu a studiat muzică în copilăria sa, acesta a învățat singur să cânte la pian, tehnica sa de a cânta și-a format-o singur în copilărie și se numește „musical shorthand”, o tehnică pe care încă o folosește și astăzi de fiecare dată când interpretează.
În 1972 Yanni se mută în Statele Unite pentru a merge la facultate în Minnesota să studieze psihologia. Viața sa din timpul facultății a fost dură, a spălat vase pentru a se susține, dar în 1976 a absolvit facultatea, fiind licențiat în psihologie. În tot acest timp, Yanni a cântat la clape într-o formație rock de studenți și nu și-a părăsit pasiunea pentru pian și clape. După terminarea facultății, acesta și-a dat seama că muzica este calea pentru el, lăsând psihologia la o parte.
S-a alăturat în 1977 grupului rock Chameleon alături de Charlie Adams, cu care urma să colaboreze mai târziu, Charlie fiind toboșarul pe care îl vedeți în concertele sale mai recente, de după anii 2000. Alături de Charlie a urmat o perioadă de tururi în America, însă și de multe compoziții, Yanni lansând multe din albumele de care vorbeam mai sus, însă, de asemenea, compunând și multă muzică de coloană sonoră, 7 discuri.
Dragostea sa pentru orchestră a apărut la un eveniment cu trupa rock când au cântat împreună cu Dallas Symphony Orchestra – atunci presupun că Yanni a simțit că aceasta este calea și cumva așa s-a născut conceptul său de concert live cu orchestră.
Astfel, Yanni era deja cunoscut în 1997, avea deja niște albume grozave la activ, un concert deja superb ținut la poalele Atenei, cu toate acestea Yanni încă simțea că poate mai mult, că lumea este mai mare, că sunt locuri și mai grozave unde se poate cânta. Așa s-a născut conceptul din spatele Tribute, cu reprezentații live în fața Taj Mahal-ului din India și în interiorul Orașului Interzis din China. Aceste reprezentații au fost înregistrate și aranjate sub forma concertului numit Tribute. Tot ce a ținut de acesta a durat circa 2 ani să fie pregătit, de la instrumentiști până la locații și deplasări, costurile totale au fost de 4 milioane de dolari.
Reprezentațiile de la Taj Mahal au fost ținute trei seri la rând în 1997 și au făcut parte din evenimentele de sărbătorire a independenței indiene. Concertul a fost organizat pe o scenă temporară, construită peste râul Yamuna. Cocnertul a fost întâmpinat cu mare reticență de localnici, ba chiar fermierii din zonă blocând locația pentru mai multe zile, mai târziu dovedindu-se că aceștia au fost plantați acolo de tagma politică care dorea să anuleze concertul. Doar prin plată către statul indian s-a reușit a se ajunge la pace și construcția scenei temporare să poată continua. Mai jos o imagine cu Yanni negociind cu fermierii locali:
În Tribute vei găsi, de asemenea, și extrase din concertele ținute în Orașul Interzis din China, ținute chiar în curtea interioară a celebrului Templu Imperial Ancestral. Yanni a fost primul străin care a organizat acolo un eveniment, însă premisele acestui proiect au fost diferite față de cel din India. Aici invitația a venit chiar din partea statului chinez prin Corporația de Stat de Artă și Cultură. Au fost luate în considerare, de asemenea, și alte locații – Marele Zid Chinezesc sau Templul Cerului. Mai jos o imagine cu pregătirile pentru evenimentul din China:
Pentru toate concertele Tribute, Yanni a lucrat cu o orchestră impresionantă formată din:
Yanni – clape, pian
Karen Briggs – vioară
Daniel de los Reyes – percuții
Pedro Eustache – flaut, saxofon, duduk, quena, ney
Ric Fierabracci – chitară bas
Ming Freeman – clape
David Hudson – didgeridoo
Ramon Stagnaro – chitară, charango
Joel Taylor – baterie
Alfreda Gerald – voce
Vann Johnson – voce
Jeanette Clinger – voce
Catte Adams – voce
Armen Anassian – dirijor, vioară pe “Tribute”
Clif Foster, Beth Folsom, Julian Hallmark, Sayuri Kawada, Neal Laite, Ann Lasley, Will Logan, Julie Metz, Pam Moore, Cheryl Ongaro, Delia Park, Irina Voloshina, Corinne Chapelle, German Markosian, Eugene Mechtovich, Cathy Paynter – vioară
John Krovoza, Sarah O’Brien, Lisa Pribanic, Alexander Zhiroff – violoncel
Gary Lasley – contrabas
April Aoki – harpă
Cheryl Foster – oboi
Matt Reynolds, James Mattos, Paul Klintworth, Doug Lyons – tubă
Luis Aquino, Kerry Hughes – trompetă
Rich Berkeley, Dana Hughes – trombon
După cum poți observa, orchestra a fost imensă, imaginează-ți ce organizare de eveniment trebuie să fi fost atât în India cât și în China, să aduci împreună atât de multe naționalități, să le cazezi, să le hrănești, să le faci să lucreze împreună, toate acestea în timp ce sunt probleme cu locația. Însă, cel mai important este că în serile evenimentului, reprezentația a fost uimitor de cristalină, toți aceștia fiind uniți sub muzică într-un mod magic și, ca o leapșă luată de la Yanni, nelipsind nimănui zâmbetul de pe buze.
Amintesc că această unire a fost și opera dirijorului Armen Anassian, pe care Yanni l-a ales „doar pe credință”, fără să îl cunoască înainte, cei doi fiind sceptici apriori, atât Armen referitor viitoarele reprezentații cât și Yanni referitor la viitorul său dirijor. Însă, toate lucrurile au evoluat pozitiv, cei doi rămânând foarte buni prieteni.
Pe mai departe aduc aminte de niște personalități fabuloase pe care le-am văzut în aceste concerte, teribila violonistă Karen Briggs de care m-am îndrăgostit urmărind-o cum cântă pe Renegade, ori pe Pedro Eustache, teribilul suflător la saxofon sau duduk, de care m-am bucurat pe atât de multe din piesele discului, mai jos o imagine cu aceștia din concert:
De asemenea, datorită pasiunii mele pentru pian și clape, îl amintesc aici și pe clăparul Ming Freeman, acest taiwanez fantastic care m-a acaparat indefinit ascultându-i soloul extraordinar de pe „Dance With a Stranger”:
Însă, oricât de grozavi ar fi fost toți din cei din orchestră, nimeni îl poate depăși chiar pe Yanni, acest minunat om, grozav interpret și un compozitor de excepție. Yanni are această stare de bine și de bucurie care încă se „ia” și după atât de mult timp de la eveniment. Îți las mai jos o imagine și cu acesta împreună cu armata sa de clape din centrul de control al concertului:
Pe mai departe Yanni a luat o pauză după Tribute, având nevoie de cca. 2 ani pentru a se reface. Yanni, proaspăt divorțat de soția sa, după 1998 a locuit o perioadă cu părinții săi în Grecia, apoi a călătorit în jurul lumii dorind să afle cum se poate trăi în afara visului american, probabil sătul de rigorile organizării și a marketingului american. După această pauză devine, însă, din nou productiv, lansând multe concerte pe același principiu ca și Tribute, lansând de asemenea și albume grozave de care promit să îți povestesc în articolele care vor veni.
Din când în când nu pot să nu trag Tribute din raft și să îi mai dau o ascultare. Am și concertul, însă prefer discul audio, așezat în poziția dulce de ascultare și cu ochii închiși, reconstruiesc în minte imediat bucuria de a cânta a celor de pe scenă, le vad zâmbetele, le simt bucuria și mă alătur și eu trăirii lor.
Muzica lui Yanni are o valoare uimitoare și vine dintr-o zonă geografică a Peloponezului unde zâmbetul și relaxarea sunt la ordinea zilei, rețeta aceasta fiind „vândută” mai departe de puterea marketingului american pe care Yanni l-a învățat cât a stat acolo. Ce este drept, nu pot să vinzi ceva fără marketing, iar Tribute s-a vândut în multe milioane de exemplare, fiind unul din cele mai bine vândute albume live. Această valoare a marketingului american însă nu se rezumă doar la câștigul financiar, în cazul de față marketingul aducând în fața a milioane de ascultători această valoroasă bucurie de a cânta specifică Yanni, pe care nu am auzit-o în altă parte și în alte condiții. De acest aspect rămân impresionat până la lacrimi și voi reasculta oricând cu drag acest concert minunat.
Astfel, revin la ideea de la începutul articolului și, din poziția mea de „optimist incurabil”, observ că nici acum, la aproape 30 de ani de la acest concert, nu am scăpat încă de tendința aceasta a unora de a vindeca optimismul și bucuria. Aceeași oameni au aceeași direcție, de a te judeca greșit dacă ești prea bucuros sau prea optimist, ești numit fie nebun, fie mincinos. Așa că nu îți rămâne decât să îți ascunzi sentimentele în fața acestor oameni, și apoi, în liniștea și în siguranța căminului tău să îți poți revalida din când în când aceste sentimente, reascultând sau revizionând Tribute, această unealtă indispensabilă pentru revalidarea optimismului.
Nu ne putem desparți altfel decât prin reprezentația lui Yanni, și cum altfel decât cu piesa mea preferata de pe Tribute, maiestuoasa și sensibila „Nightingale”. În videoclipul de mai jos îl putem vedea pe Yanni în elementul său, oferind acest contrast legendar dintre alb și negru, dintre un pianist desăvârșit și un pian de concert:
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
