Dragă cititorule, astăzi am avut ocazia să retrăiesc niște sentimente minunate de astă vară când am descoperit albumul „În Corzi” al celor de la Vița de Vie, scriind un articol despre el pe blogul AVstore. Am avut ocazia să îmi aduc aminte pentru că, am participat, cu trup și suflet, la concertul numit foarte simplu „Simfonic”, pe care VDV l-au ținut în aceasta seara la Sala Palatului.
Vă mărturisesc că nu am avut niciun moment în plan să scriu acest articol, dar, simțind ce am simțit și auzind ce am auzit, acolo, direct în sală, mi-a fost clar că imediat ce mă voi da jos din metrou și voi ajunge acasă, chiar dacă este trecut de orele 23.00, mă voi opri direct la computer și mă voi pune pe scris. Inima mea este încărcată cu energia evenimentului și nu pot să pierd această ocazie ca să îți relatez ce am auzit și ce am simțit.
Trupa din această seară a fost în formație completă: Adrian Despot la voce și chitară, Cezar Popescu la chitară, Adrian Ciuplea la bas, Sorin „Pupe” Tănase la tobe și Mihai Ardelean la clape. Trupa a devenit și mai completă, ca interpretare a celei de-a treia personalități a sa, componenta care apare atunci când VDV devin simfonici: Orchestra Simfonică condusă cu măiestrie de Remus Grama. De fapt, ca să punem degetul pe rană: VDV nu ar putea fi simfonici fără Remus și orchestra sa.
Dar, să îți spun povestea cum am ajuns la acest concert și mini-poveștile din jurul acestei zile. Dat fiind că trăim vremuri practice și suntem înarmați pe telefon cu aplicații care mai de care, am comandat biletele pentru acest concert chiar de pe Tazz și îți mărturisesc că nu am băgat foarte de seamă unde am cumpărat biletele, tot ce am făcut a fost să aleg „cât mai în față”.
Chiar dacă mai fusesem de foarte multe ori la Sala Palatului – și aici îmi aduc aminte cel mai bine când am avut plăcerea să o vad chiar din primul rând pe Omara Portuondo cu Buena Vista Social Club, de data aceasta cu VDV, nu am pus mare preț pe poziție.
Mare a fost uimirea mea și a Luciei când ne-am dat seama că Sectorul A și Rândul 2 de pe bilete înseamnă, în traducerea Sălii Palatului, chiar primul rând, acolo, sub nasul lui Despot. Astfel, „Rândul 2” se metamorfoza alegoric și devenea cu iz fantastic „Primul rând”. Wow, ne-am zis, asta da poziție. Inițial ne-am făcut griji să nu fie sunetul prea tare (că de, audiofil fiind știu că nu e bine să stai mult peste 120 de decibeli), însă, sunetul nu a fost deloc loud, totul a fost smooth și decent.
Altă grijă a fost că, bine-bine, primul rând, însă poziția este un pic jos, la baza scenei și ne era teamă că vom pierde din vizibilitate. Ce este drept se pierde un pic din vizibilitatea de ansamblu asupra scenei, însă, ai ocazia să fii la doar 2-3 metri de interpreți și să schimbi priviri directe, să vezi de aproape cum cântă la instrumente, să vezi acele detalii care dintr-o poziție de ansamblu le vei pierde. Iar eu, cum sunt obsedat de detalii și ador să observ cu lupa în mână toate acestea, pur și simplu am adorat locul în care m-am aflat: în mijloc și în primul rând (numerotat intuitiv „2”).
Însă, ca și recomandare pentru viitor, când mergi la Sala Palatului și ai posibilitatea să alegi locurile, și nu ești un avid de detalii ca mine, orientează-te cel mai bine pentru rândul 6-8, cred că din zona aceea ar fi cel mai bun echilibru.
Așadar, cu câteva emoții, așteptam de ceva săptămâni, cu sufletul la gura, acest moment, această zi de miercuri și concertul Vița. De ce emoții? Pentru că după ce am scris articolul despre ei și după ce le-am despicat în felii subțiri discul „În Corzi”, mi-am dat seama că sunt fan VDV și că îi cam ador. Nu ai, astfel, în acest raport plin de dragoste, cum să nu ai emoții.
Prin urmare, cu gândul la VDV, mi-am început ziua cu o cafea neagra, Caffè Crema, cum îmi place mie, și după un șir de e-mail-uri și alte schimonoseli din taste, la computer, am continuat ziua la atelier unde am lucrat cu drag la un suport de căști pe care îl fac din lemn de stejar pentru un tip numit „Kelvin” (da, cu L), care locuiește în Honolulu. În gând cu VDV, am scăpat repede de Kelvin și mă pregăteam de plecare.
Am luat un Bolt și am traversat orașul rapid, am luat-o pe Lucia de la Piața Victoriei și am pornit pe jos spre Sala Palatului, urma să ne întâlnim acolo și cu Lorin. Pe drum nu am putut să nu ne oprim în Piața Amzei și să mâncăm o shaorma la „La Băiatu’”, cea mai buna și mai gustoasă din zona aia. Fără doar și poate cu extra usturoi. Mai târziu aveam sa fiu apostrofat de Lucia despre asta – cânta Despot, acolo, la nici un metru de mine și eu mă agitam și cântam și eu acolo, jos, la picioarele lui, în acel prim rând (2) și Lucia mă certa ca „miroase a usturoi” în jurul nostru. Însă, eu spun așa: nu cred că în descătușarea aceea de forțe îi mai păsa cuiva că miroase a usturoi.
Așa ca ajunși la Sala Palatului ne-am întâlnit cu Lorin și am mers la locurile noastre unde ne-am mirat de distanța mică față de scenă. Mai toți discutau asta în jurul nostru: „frate? ce bilete ai luat” sau „cât ai dat pe ele?”, dar, de departe cea mai siropoasă: „aici nici nu poți să te bucuri că ai bilete în rândul întâi, primul rând este doi”.
Scena arăta minunat așa, pusă pe pauză, toate instrumentele la locul lor, în beznă, semăna cu o cameră de hotel resetată după ce a fost eliberată de locatari și curățată de cameriste. Însă, spre oroarea cameristelor, scena avea să explodeze curând.
Am avut parte de o surpriză la început pentru că ne așteptam toți sa vedem Orchestra Simfonică și pe Vița de Vie, însă pe scenă au apărut șase domni și domnișoare numiți „Blue Noise” care au început să cânte acapella cu un fler angelic și cu o apariție de-a dreptul neașteptată.
Blue Noise sunt un grup de acapella format din Bogdan, Ana-Cristina, Mihail, Ana-Mari și Denis. Grupul este extraordinar, au participat și la Eurovision în 2015 și au și un album disponibil pe streaming numit „Portrait” pe care vi-l recomand. Momentele lor din aceasta seară au fost superb de bune, însă, dacă cea mai sensibilă a fost varianta lor de la Maria Tănase –
„Pana când nu te iubeam”, cea mai specială și care mi-a intrat fix în inimă a fost varianta lor de „Bohemian Rhapsody” a lui Queen. Aceste două momente au fost magnifice și nu avea cum un concert așa grozav să înceapă altfel decât cu un mini-concert la fel de grozav.
După Blue Noise, concertul VDV a început cu intrarea mult așteptată a Orchestrei Simfonice, care au pășit pe scenă într-un marș prin zona de față a scenei și după efectuarea acestui mic ocol s-au așezat la locurile lor ghidați de Remus.
Deocamdată, alături de Orchestra Simfonică, s-a alăturat doar Adrian Ciuplea și basul său alb. Adrian a început concertul cu Suita Nr. 1 de Violoncel, acest intermezzo grozav care se găsește și pe „În Corzi”. Pentru mine a fost sublim sa îl văd pe Ciuplea doar la nici 2 metri de mine cum interpretează cu așa o sârguință și fluiditate această bucată care îmi place atât de mult. Acum, am auzit și Orchestra, așa, puternic ca o temelie de la baza acestui concert simfonic, acompaniindu-l sublim pe Ciuplea.
După momentul de deschidere cu Orchestra și Ciuplea, desfășurarea de forțe a început cu „Metafora de Toamnă”, Adrian Despot și toți ceilalți au intrat pe scenă în uralele publicului și ne-au țintuit pe toți în scaune. Atunci mi-am dat seama că va fi o seară minunată.
Au urmat apoi piesă după piesă și, drept să îți spun, îmi este greu să îmi aduc aminte cronologic exact ce piese au urmat, în ce ordine, dat fiind că efectiv am intrat într-o transă. M-am bucurat enorm de progresia și cârligul fiecărei piese și efectiv, de acolo din primul rând, am plutit și eu alături de VDV și Orchestra Simfonică.
Am fost, de asemenea, foarte impresionat de povestea piesei numite „Shambala”, un cover pe care VDV l-au făcut după Doru Stănculescu și această curajoasă piesă de vreme comunistă. În Shambala, o piesa veche (anii 70), Doru a reușit să includă niște versuri fundamental de curajoase pentru vremurile acelea: „Cât aș vrea, de-aș putea / Să vreau! / Ce-aș putea să vreau / De-aș putea?”.
Dat fiind că am avut ocazia să văd de atât de aproape și să observ acele micro-detalii, nu pot să nu spun cât de mult îmi place imaginea acestor rockstars români, cu stilul lor grozav, care îmi aduce aminte imediat de formații vestice celebre, VDV nu sunt cu nimic mai prejos. Ciuplea, Popescu, Despot, Tănase – sunt toți ca look și atitudine foarte cool, fezandați așa de trecerea timpului, cum le șade bine bărbaților „bad-ass” în a doua parte a vieții.
Bineînțeles nu voi putea reda aici ce cuvinte alese auzeam eu la adresa lui Despot și Cezar din jurul meu, din rândul domnișoarelor, care, în mod concret îi apreciau și îi dezmierdau cu cuvintele lor în timp ce ei cântau pe scenă.
Am trecut pe parcursul concertului prin toate stările, de la jos la sus, de la încet la tare și totul a culminat cu o sală ridicată în picioare și toată lumea cu telefoanele aprinse pe post de lumânări. Momentul a fost sublim și de acolo din primul rând, am simțit instantaneu valurile de emoție care se întâmplau în spatele meu, sala arhi-plină gemea de iubire. Reversul mi-a fost dat să îl revăd pe scenă, un Despot și o trupă cu lacrimi în ochi, la fel de plini de iubire și impresionați de acest moment. Despot concluzionând la microfon: „aprindeți luminile în sală să vedem și noi acești oameni minunați”.
Concertul s-a sfârșit cu un crescendo cu piesa Iamma și, bineînțeles, Basul și cu Toba Mare, care a ridicat sala în picioare, de doua ori, fiind și bis-ul de final. Este greu de pus în cuvinte energia grozavă de la final. Pot însă sa îți spun că este o energie care ar fi încărcat foarte multe mașini electrice și sunt sigur ca noi toți cei 4000 care am fost la acest concert nu a trebuit sa ne reîncărcăm telefoanele mobile în această seară.
Este interesant contextul în care am ajuns la acest concert, la Vița și la Sala Palatului, în București. O sa îți mărturisesc că ies destul de rar din casă și atunci când o fac parcă doar mă mut dintr-o bulă în alta. Din bula mea unde am control și este cum îmi place mie, mă mut foarte rapid, să spunem, în bula unui alt prieten, unde este bine și cald la fel ca la mine.
Însă, ziua asta a fost atipică pentru mine, nu am mai pășit dintr-o bulă în alta ci mi-am dat seama că ușor-ușor bula grozavă, bună și caldă, se extinde pe o arie mai mare din orașul nostru, din țara noastră. Am mers mult pe jos în seara aceasta și îți spun, cu mâna pe inimă, că am văzut străzi, cafenele, magazine și oameni care arată cam la fel ca locurile la care facem mereu referire de prin străinătate. În timp ce noi trăim în bulele noastre, România evoluează, există acolo oameni care pun energie și o curăță constant.
Seara mea s-a încheiat cu concertul VDV unde am simțit aceeași concentrare de oameni faini și bulă grozavă, foarte similară cu cea de la mine de acasă și am înțeles pe deplin, imediat, că Vița sunt un bun exemplu de niște oameni minunați care contribuie la acest proces de curățare al țării noastre: au curajul să rămână aici și să lucreze împreună cu noi toți ceilalți la îmbunătățirea acestui loc minunat care este România.
Așa că, o să termin într-o notă pozitivă acest articol și o să spun, în primul rând, că trebuie să mergem la astfel de concerte, trebuie să cumpărăm muzica trupelor și interpreților de valoare pe care îi avem în țară și, în al doilea rând, vreau să mai spun că a fost o seară extraordinară, a fost un echilibru energetic de ambele părți – scenă și public, care cumva a fost o surpriza grozavă de ambele părți.
Am plecat de la acest concert fredonând și cu senzația că am fost la un concert de rock simfonic undeva în Vestul Europei, într-o țară civilizată cu niște adevărați rockstars vestici pe scenă.
De aceea, cu mâna pe inimă, cred că Vița de Vie sunt cea mai tare trupă de pe la noi, iar proiectul lor cu Orchestra Simfonică și Remus Grama este, până aici, magnum opus-ul lor.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
