Dragă melomanule, săptămâna aceasta îți propun un album destul de nou și cu o muzică pe care nu o vei regăsi în mod normal în articolele mele. Rareori o să mă „prinzi” ascultând albume atât de bombastice cum este albumul de față al lui The Weekend numit „Starboy”.
Nu mă înțelege te rog greșit: și mie îmi place muzica bombastică și îmi aduc aminte cu plăcere de perioada când aveam 20 de ani și eram îndrăgostit de muzica hip-hop și încercam și eu să compun și să fac muzică. Probabil că, așa la fel ca mine, mai toți am fost îndrăgostiți la un moment dat de bas și am devenit, într-un fel sau altul, sclavii acestei frecvențe magice.
Îmi aduc aminte ce scria pe una din mașinile de vânzare parcate la finalul anilor 90 în celebra intersecție Doamna Ghica din București, era o Dacie „Sport” vopsită în verde „muscă” și cu jante de Opel Manta și avea un bilet lipit în geam pe care stătea scris cu mândrie „DACIE SPORT CU SOBOFER”. Sunt sigur că domnul care o vindea se închina și el, ca noi toți, la același templu al basului.
În același fel, așa și eu, mulți ani mi-am prezentat ofrandele către același templu și în anii mei recenți de audiofilie a trebuit să învăț fix pe dos: să mă lepăd de bas! Când am învățat asta, să mă lepăd de bas, am atins în epifaniile mele audiofile noi dimensiuni! De îndată ce am tras basul pe dreapta și nu i-am mai dat importanță așa de mare, alte dimensiuni s-au deschis în fața mea: holografie, scenă, imagine, voci și magie, toate fiind acolo în informația de pe disc, însă umbrite de un bas integrat greșit.
De obicei greșeala cea mai mare într-un sistem de muzică este că există bas în exces și chiar dacă ne place așa, nu este cu adevărat corect. Basul dă adicție și te „fură”, mie mi-a luat vreo 20 de ani să înțeleg că basul în plus nu este de fapt bun și că trebuie să „curăț” muzica de niște frecvențe și rezonanțe nedorite care fură bucuria muzicii și echilibrul său.
Așadar, de mulți ani nu mai pun preț atât de mare pe bas, însă cu amendamentul că basul în sistemul meu este corect, este prezent, este scurt și curat și lipește toată muzica și este ca sarea în bucate, însă, cum spuneam, nu este focusul meu principal, îl las în fundal să își facă rolul, fără însă să îl forțez să iasă în față așa cum o făceam pe vremuri.
Paradoxul este, după cum poți vedea în imaginea de mai jos, că sistemul meu dispune de capacități de bas generoase, în partea de jos stânga-dreapta poți observa două subwoofere SVS SB-2000 PRO conectate la sistemul home-cinema. Cred că acum 20 de ani era un vis umed pentru mine să am un astfel de subwoofer, darămite două!
Vis-a-vis de trecutul meu addicted-to-bass, acum, la 20 de ani distanță, paradoxul este că singurul moment când aceste subwoofere își fac numărul este pe te miri ce explozii din filmele cu The Rock la care mă mai uit din când în când, și crede-mă: se mișcă casa și probabil că și alte câteva case din jurul meu înregistrează mici cutremure explicate doar prin „seara de film a lui Silviu”.
Apropos de procedura de lepădare de bas de care vorbeam mai sus, am decis că atunci când fac audiții de muzică să las subwooferele oprite și sistemul meu stereo nu are, astfel, nicio legătură cu cel de home-cinema. Muzica o ascult întotdeauna doar pe perechea de boxe de raft Bowers & Wilkins 705 S2, amplificate magic de un Simaudio Moon 240i, vociferate de un DAC Denafrips Pontus II, servite de un CD Transport Simaudio Moon 260 DT și de un streamer Simaudio Moon Mind 2, totul interconectat cu mare atenție cu cabluri Charlin-Roboli și o fină atenție alocată electricității, care, din punctul meu de vedere, este un element foarte important într-un sistem audiofil.
În acest fel am ascultat și „Starboy”, strict pe sistemul stereo, și m-am lăsat imediat impresionat de o calitate fascinantă a discului. Mi-am spus: „da, uite un disc nou dar interesant”. M-a dat imediat pe spate senzația de spațialitate a albumului și sunetul crisp, atenția la scenă și imagine, chestiuni pe care nu prea le mai primim din partea albumelor noi.
Starboy este un album foarte grozav și în special foarte bine mixat, ajungem însă și la asta puțin mai târziu, dat fiind că am descoperit că există o mână de geniu în mix-ul acestui album.
De asemenea, ascultând piesa Starboy și piesa I Feel It Comming, am realizat ceva imediat: aici este sunet de Daft Punk! Nu cred că există fan mai mare decât mine al Daft Punk și așa că nu aveam cum să nu recunosc mâna lor pe acest album. Voi reveni ceva mai târziu și pe această temă, însă până atunci îți spun că am rămas foarte impresionat atât de album cât și de colaborarea lui The Weeknd cu Daft Punk (pe care îi poți vedea împreună în imaginea de mai jos) și mi-am spus: „Silviu, trebuie să scrii despre albumul acesta”.
Însă, chiar dacă am rămas așa de impresionat de Starboy per total și de sunetul său elaborat și mare, ascultându-l doar pe sistemul meu stereo în configurația explicată mai sus, am simțit că îi lipsește ceva. Sistemul meu, chiar dacă este foarte rezolut și are o scenă mare și elaborată așa cum îmi place mie, fiind format din incinte de raft nu dispune de acea extensie de bas pe care ți-o dă o boxă de podea, iar aceasta este o chestiune pe care o știu despre sistemul meu și, mai ales că nu sunt un bass-head, mi-o asum și mă bucur de restul.
Însă, pentru acest album am simțit că este nevoie de mai mult decât atât, simțeam că mai sunt straturi în sunetul său pe care încă nu le-am descoperit. Ei bine, așa a și fost și permite-mi să îți spun cum le-am descoperit.
Am făcut ceva ce nu făcusem de mult, am pornit subwooferele pe muzică, chestiune care, în anumite conjuncturi (și pe bună dreptate) poate fi considerată o blasfemie. Așadar, m-am întors în vremea când nu mă lepădasem încă de bas și asemenea unui fumător care nu mai fumase de ani buni mi-am permis să îmi cumpăr un pachet de țigări de la chioșc și să îl fumez. Basul era din nou în plămânii mei.
Am pus astfel Starboy prin procesorul de home cinema Denon 4700H, care din păcate a acționat și ca DAC (neavând altfel cum să procesez crossover-ul), însă, măcar pentru ce a rămas de la 80Hz în sus am folosit Moon 240i și magnificele B&W 705 S2.
Astfel, în modul „Pure” al Denon 4700H, am avut parte de cele două boxe Bowers și de cele două subwoofere SVS. Am ascultat așa, cap-coadă, Starboy și, dragă melomanule, ce a urmat a fost un regal.
Starboy s-a deschis imediat și mi-a oferit noi și noi dimensiuni de informație care s-a dus în anumite momente și spre 20-30 de Hz, am simțit ceva magic și, cu o bucurie adolescentină scoasă de la naftalină, am redescoperit bucuria basului și potențialul din acest album fantastic de la The Weeknd.
Sigur că, în această cconfigurație, voi avea parte din nou de acel trade-off non-audiofil, DAC-ul din Denon fiind indefinit mai modest decât Pontus II-ul, muzica pierzându-și magia fascinantă obținută pe sistemul stereo.
Chiar și așa însă, pentru acest album, per total, experiența cu bas mai mult, este mai potrivită și conștiința mea a putut să compileze cele doua audiții și sweet-spot-ul l-am regăsit doar în media realizată dintre cele două, compilându-le punctele forte.
De The Weeknd bineînțeles că auzisem și era, pentru mine, acel tip de muzician nou care îmi atrăgea atenția într-un sens bun. Chiar dacă The Weeknd este comercial, are o notă interesantă de bun simț care m-a intrigat de fiecare dată.
În accepțiunea mea, The Weeknd face muzică comercială așa cum se făcea în anii 70 și 80, adică cu mult bun simț și de o foarte bună calitate. Dacă există vreo bubă în muzica „modernă”, atunci această bubă este clară: muzica modernă nu mai este atât de „deep”, uneori complexitatea versurilor și a orchestrațiilor lipsește cu desăvârșire și unele muzici populare din mainstream-ul anilor curenți sunt niște lălăieli lipsite de sens și logică.
Aici cred că The Weeknd face o notă discordantă și dat fiind pasiunea lui extremă pentru Michael Jackson, Prince și R. Kelly, cred că le-a călcat cu succes în urmă și a reușit să realizeze ceva așa cum se obișnuia în muzica comercială acum 30-40 de ani.
La albumul de față am ajuns din cauza noului serial HBO Max numit „The Idol” în care The Weeknd joacă rolul principal și în acest fel mi-am adus aminte că am discul Starboy în colecție de ceva vreme și că îmi doream să îl ascult.
La fel ca și serialul, Starboy ridică teme similare: sex, droguri și nebunie. De fapt, „nebunie” este termenul care descrie cel mai bine acest album. Dacă îi asculți ritmurile, dacă îi asculți versurile, dacă îi „înghiți” starea, vei înțelege imediat că este ceva foarte „bolnav” în toată prezentarea acestui album. Asta, însă, îl face și foarte special și demn de atenția noastră, este vorba de acel tip de „nebunie” bună care invită arta să intre în sufletul nostru.
Starboy este cel de-al treilea album al lui The Weeknd și a fost lansat în 2016 la XO Records și Republic Records. Alături de The Weeknd, pe disc apar nume ca Daft Punk, Lana Del Rey, Kendrick Lamar sau Future. Albumul a avut un succes comercial considerabil intrând imediat în US Billboard Hot 100 și a câștigat Best Urban Contemporary Album la premiile Grammy din 2018. De menționat că înainte de Starboy, The Weeknd avusese un succes foarte mare cu albumul „Beauty Behind The Madness”.
Despre Starboy, The Weeknd declara că vine din dragostea sa pentru cursivitatea muzicii pop a anilor 80 și 90, însă și pentru muzica hip-hop cu care a crescut: Wu-Tang și 50 Cent. Despre Starboy se considera că este un album R&B, însă este de asemenea înscris și la pop, trap, new wave, dance-punk, electro-rock, electropop, electro-dance și disco-house.
Dacă asculți versurile acestui album vei fi imediat foarte tentat să îl cataloghezi drept cu nimic mai bun decât alte albume de hip-hop „cu dinți de fier” și fără substrat, dat fiind că temele principale abordate în album sunt destul de insipide: dragoste sexuală, materialism, extravaganță sau celebritate.
Însă, dacă asculți cu atenție ce se ascunde în spatele acestor chestiuni de suprafață, vei auzi însemnătăți ascunse care îl vor detașa imediat de exemplele pe care le menționam mai sus. Discul devine foarte deep pe măsură ce îl asculți, aceasta fiind surpriza cea mai mare a acestui album: te aștepți să fie simplu și comercial și pe măsură cel îl decodezi descoperi că are foarte multe straturi ascunse dedesubt.
Stratul cel mai important al acestui album este chiar The Weeknd, pe numele său real Abel Makkonen Tesfaye, născut în 1990 în Canada la Toronto din părinți etiopieni. Părinții lui Tesfaye s-au despărțit imediat după nașterea acestuia, artistul fiind crescut în suburbiile orașului Scarborough de către mama și bunica sa.
Tesfaye a avut o relație distantă cu tatăl său pe care nu l-a văzut decât de două ori în copilărie, însă, interesant este că Tesfaye nu l-a blamat pe tatăl său niciodată și declara într-un interviu că „I’m sure he’s a great guy. I never judged him. He wasn’t abusive, he wasn’t an alcoholic, he wasn’t an asshole. He just wasn’t there.”.
Tesfaye a fost crescut ca un bun ortodox, religia nativă a Etiopiei. Mai târziu, într-un interviu, declara că nu mai este practicant și că s-a detașat de religie și că realizează că spiritualitatea este mai mult decât o religie și că asta încearcă să descopere momentan. Limba nativă a lui Tesfaye este amhara pe care a vorbit-o în copilărie cu mama și cu bunica sa. Tesfaye este, bineînțeles, vorbitor nativ de limba engleză, însă și de limba franceză pe care a învățat-o în adolescență la școală.
La vârsta de 17 ani Tesfaye a plecat de acasă și a părăsit școala, mutându-se cu alți doi prieteni într-un apartament închiriat din zona Parkdale din Toronto. Unul dintre acești doi prieteni era chiar prietenul său cel mai bun și Creative Director-ul său din prezent, La Mar Taylor. Această perioadă a fost una de mare încercare pentru Tesfaye, trăind de pe o zi pe alta și folosind substanțe ilegale, a trăit inclusiv pe străzi câteva luni.
După vreo doi ani de stil de viață hedonistic, Tesfaye își îndreaptă atenția către muzică și pornește un canal pe YouTube unde postează anonim muzică compusă și înregistrată de el. Cântecele sale, chiar dacă anonime și nu foarte profesional făcute, începuseră ușor-ușor să capete atenție, rapper-ul Drake menționându-le într-un blog post și apoi au apărut articole în Pitchfork și chiar și în The New York Times.
Înainte de a ajunge la numele de „The Weeknd”, Tesfaye a folosit numele de „xoxxxoooxo”, „Noise” și „Kin Kane”. Tesfaye declara mai târziu că numele The Weekend a fost adoptat ca și tribut pentru momentul în care a plecat de acasă și s-a lăsat de școală: “left one weekend and never came home”.
Cariera lui Tesfaye a decolat după apariția sa în concertul de deschidere pentru Justin Timberlake Experience World Tour din 2013, apoi a apărut cu câteva piese pe coloana sonoră a The Hunger Games: Catching Fire (2013), totul culminând cu includerea piesei „Earned It” în 2015 pe coloana sonoră a filmului Fifty Shades Of Grey, acesta fiind momentul care l-a propulsat pe Tesfaye în stratosferă, devenind notoriu de celebru.
Ce a urmat este deja legendă, The Weeknd câștigând 4 premii Grammy, 20 de premii Billboard Music, 22 de premii Juno, 6 premii American Music și 2 premii MTV Video, totul fiind susținut de 75 milioane de discuri vândute în lumea întreagă.
Stilul inițial al lui Tesfaye a fost iconic, cu acele codițe speciale inspirate de la pictorul Jean-Michel Basquiat, codițe pe care Tesfaye le-a purtat din 2011 și pana în 2016, chiar înainte de lansarea Starboy, motivând că erau greu de menținut și că împreună cu Starboy și-a dorit o schimbare și de look. Mai jos o imagine cu artistul și codițele sale:
Revenind la albumul de față, trebuie să spun câteva cuvinte despre stilul care definește acest album. Pe Starboy s-a păstrat stilul The Weeknd cu care eram obișnuiți de pe The Beauty Behind The Madness: influențe solide de R&B și soul însă și touch-ul său personal care pune emfază cu falsetto-ul său specific pe anumite părți ale unei piese, aici fiind asemănat mereu cu Michael Jackson.
Tesfaye însă leagă toate aceste lucruri cu un touch oriental făcând un apel interesant la propria sa moștenire, astfel vom putea descoperi în trilurile sale melisme arăbești. Vocea lui Tesfaye este foarte maleabilă, capacitatea sa de tenor întinzându-se pe trei octave, de la FA până la SOL. De obicei îl poți auzi pe Tesfaye cum pune emfază cu vocea de cap pe notele înalte din a cincea octavă.
Starboy a fost înregistrat în diverse studiouri, însă cele mai importante sunt Electric Lady Studios din New York și Conway Recording Studios din Los Angeles, însă înregistrările s-au făcut și la Paris sau Toronto.
În căutarea mea de a descoperi detalii interesante din partea de producție a acestui album, am descoperit o listă fascinantă de peste 50 de muzicieni care au participat la producție, din păcate nu voi avea spațiu în a-i pomeni pe toți și în a sublinia cât de importanți și grozavi sunt pentru acest album.
Unul dintre aceștia este celebrul Nathan East fondator al trupei Fourplay, un basist de excepție despre care am discutat și în alte articole. Este interesant că Nathan este un colaborator consacrat al Daft Punk și iată că apare și pe acest album.
Însă, dintre toate numele de care spuneam mai sus, unul cu rezonanță românească mi-a sărit imediat în atenție și este foarte interesant că acest om, pe numele său Șerban Ghenea, este responsabil de una din cele mai importante aspecte ale producției unui disc, anume partea de mix.
Am descoperit cu uimire că Șerban Ghenea este un nume foarte important în industria muzicală vestică și că a mixat o grămadă de albume cunoscute pentru artiști mari ca Bruno Mars, Sia, Demi Lovato, Major Lazer, Bebe Rexha, Pink, Dua Lipa, Hilary Duff, Maroon 5, Katy Perry, Ariana Grande, One Direction, Colbie Caillat, Tove Lo, Jewel, Britney Spears, Mary J. Blige, Ice Cube, Air, Limp Bizkit, Hanson, Blackstreet, Kelis, Avril Lavigne, Elton John sau Taylor Swift și lista poate continua la nesfârșit, Șerban având la activ peste 1300 de albume lucrate ca inginer de mix.
Cele de mai sus sunt doar o parte mică din ceea ce a lucrat Șerban și evident că am rămas mut de uimire în fața a ceea ce descopeream despre acest producător fascinant. Și eu eram fascinat, complet, de faptul că o mâna importantă de român se afla acolo pe atât de multe albume pe care le știam și le ascultasem.
Așa că am citit mai departe despre Șerban și am descoperit că s-a născut la București în 1969 și a emigrat împreună cu familia sa în Montreal în 1976 unde a studiat la Concordia University și la McGill University. Ghenea și-a început cariera de producător muzical în 1993 și de atunci este specializat în mixing. Mai multe puteți citi direct pe site-ul său serbanghenea.com și îl și poți vedea în imaginea de mai jos.
De când mă știu pun emfază pe mixing și, în acest sens, m-am pus de fiecare dată de acord cu colegul meu Val de pe grupul de Facebook Melomani Romania, afirmând amândoi că mixing-ul este mult mai important decât masterizarea în procesul de producție muzicală.
De fapt, care este rolul unui inginer de mixing? Ce este mixing-ul? Pe scurt, un inginer de mixing este responsabil de a combina (mixa) mai multe elemente sonice într-o formă finală pe care o putem numi și „final mix” sau „mixdown”. Practic, un inginer de mix primește din partea studioului de înregistrări toate elementele unei înregistrări (diferitele track-uri care formează o înregistrare, să spunem: voce, tobe, chitară etc.) apoi este responsabil de a le „combina” în așa fel încât să sune ca un tot unitar. Acest proces de combinare este extrem de dificil și de fin și implică multe proceduri ca egalizare, compensare de dynamic range, panning, ori alte efecte necesare, însă, în mod evident, mixing-ul este realizat de urechea fină și de inteligența emoțională pe care un inginer de mixing o are și o imprimă proiectului la care lucrează.
Astfel, este de remarcat că un mixing bun definește sound-ul unui album și este mult mai important decât masterizarea, în acest fel inginerul de mix este extraordinar de important și sunt sigur că Șerban este un inginer de mix extraordinar de bun, cu niște urechi de aur, altfel nu ar fi fost ales să pună umărul la atâtea proiecte de succes ca cele de mai sus. Noi românii, suntem onorați, Șerban! Chapeau!
Acum că am definit baremele tehnice speciale care înconjură realizarea acestui album, putem să ne întoarcem la piesele cele mai grozave de pe acest album care, din punctul meu de vedere, sunt în mod clar cele realizate împreună cu Daft Punk, în opinia mea cea mai picantă colaborare de pe acest album.
Două piese au fost realizate împreună cu Daft Punk, chiar piesa care dă și numele albumului: Starboy și ultima piesă de pe album, I Feel It Comming.
Pe aceste piese, însă și pe restul albumului, vei simți un tribut pe care The Weeknd îl aduce muzicii anilor 80 pe care artistul ne mărturisea că a descoperit-o cu plăcere prin intermediul jocului video Grand Theft Auto: Vice City (2002). Sunt de acord întrutotul cu Tesfaye despre magia acestui joc, pe care, și eu, la vremea aceea l-am jucat și era o bucurie să te poți plimba pe străzile din Miami din anii 80 și stăteam uneori și ore în șir (în joc) în mașină, ascultând diferitele posturi de radio și în special postul numit „Flash FM” care difuza hit-uri grozave ca Laura Branigan „Self Control” ori Hall and Oates „Out of Touch”.
În acest context de tribut față de 80s, este perfectă colaborarea cu Daft Punk, al căror sunet amintește cu brio de această perioadă. Tesfaye declara că a lucra cu Daft Punk a fost all-in pentru el, spunându-le pe șleau: „facem ce vreți voi”, artistul declarând mai departe că nici nu îi păsa dacă vor face muzică împreună, voia pur și simplu să intre în studio cu ei și să petreacă timp împreună și să fie prieteni.
Tesfaye amintea că îl cunoscuse pe Guy-Manuel de Homem-Christo la o petrecere în L.A. și că artistul francez l-a abordat și acolo, în gălăgia de la petrecere, i-a mărturisit că îi place foarte mult ce cântă și cum cântă și că Daft Punk ar fi onorați să cânte cu The Weeknd.
Așadar, Starboy și I Feel It Comming au fost înregistrate și lucrate în studioul Daft Punk de la Paris în 4 zile. Despre I Feel It Comming Tesfaye mărturisește că este o piesă pe care o admiră foarte mult și că îi place atât de mult încât parcă nici nu crede că este făcută de el, considerând-o caldă și vie.
Sunt perfect în asentiment cu Tesfaye, și eu consider I Feel It Comming cea mai grozavă și mai specială piesă de pe album și cea în care se combină cel mai bine stilul The Weeknd cu cel al Daft Punk, ambele entități fiind foarte bine îngemănate pe această piesă. Când pui pe ascultare I Feel It Comming este ceva foarte special acolo, o vibrație aparte, o vietate a muzicii așa cum este mai rar a fi întâlnit.
Poți asculta mai jos varianta live a piesei I Feel It Comming pe care Daft Punk și The Weeknd au cântat-o împreună cu ocazia decernării premiilor Grammy din 2017:
Povestea piesei Starboy este de asemenea foarte interesantă, Tesfaye tocmai ce ajunsese în studioul Daft Punk pentru a lucra la I Feel It Comming și în timp ce lucrau, a auzit întâmplător din camera învecinată orchestrația Starboy. Era un fel de beat realizat de Guy-Man și acesta pur și simplu îi dăduse play de pe telefon să i-l arate cuiva din studio. The Weeknd a fost foarte impresionat și s-a conectat imediat la acel beat pe care l-a auzit și imediat a compus versuri și, în acest fel, s-a născut Starboy, din întâmplare și înainte de I Feel It Comming.
În încheiere vreau să spun că „Starboy” este, din punctul meu de vedere, cel mai interesant album de la The Weeknd, este un exemplu de muzică foarte comercială și la „modă”, dar în același timp realizată cu foarte mult bun simț și plină cu „straturi” pentru toate gusturile.
De acest album se pot bucura și cei care vor să danseze într-un club și au nevoie de o muzică suficient de „nebună” încât să le pună adrenalina în mișcare, însă de acest album mă pot bucura și eu în căutarea mea de muzică inteligentă și magică.
Cred că acesta este caracterul special al lui „Starboy”: „câte puțin din toate pentru toți formând un melanj fain și magic”. Până la urmă nu aceasta este definiția muzicii comerciale de calitate? De aceea cred că lui Tesfaye i-a reușit cu brio un album comercial și de calitate și îl așteptăm pe mai departe să mai repete pățania și să ne mai dea muzică de calitate în aceste vremuri în care muzica comercială are mare nevoie de așa ceva. The Weeknd, avem mare nevoie de „nebunia” ta!
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify:
Tidal:
Apple Music:
