STING TEN SUMMONER’S TALES – UN ALBUM HOMEMADE

Dragă cititorule, săptămâna aceasta îți voi povesti despre ceea ce unii consideră cel mai bun album solo al lui Sting, „Ten Summoner’s Tales”. Albumul a fost lansat în 1993 și este o operă de maturitate a lui Sting, artistul având deja vârsta de 41 de ani când a lucrat la aceste piese. 

Albumul a fost produs chiar de către Sting și de către producătorul legendar Hugh Padgham, discul fiind o fuziune de pop, jazz, rock, country, însă și cu multe frânturi din alte stiluri.

Ten Summoner’s Tales se desprinde cu totul de peisajul muzical al 1993, însă și de istoria muzicii lui Sting și The Police, fiind un album conceptual, cu început, cu sfârșit, cu scop și cu mult bun gust. Albumul s-a diferențiat dând dovadă de o maturitate compozițională desăvârșită și niște interpretări de excepție ale unor muzicieni cu un pedigriu fabulos. 

Sound-ul, însă, este ceea ce desprinde acest album de scena muzicii de la începutul anilor 90, senzația pe care ți-o dă fiind uluitor de interesantă și cu multă emfază de „stil Sting” de a cânta și de a prezenta muzica.

Când pui pe ascultare acest disc, vei observa instant o dimensiune plăcută a unui sunet de calitate, o bucurie audiofilă de neprețuit. Nu degeaba Ten Summoner’s Tales a fost nominalizat în 1994 la 6 premii Grammy, câștigând 4 dintre acestea, inclusiv „Best Engineered Album”.

Dacă la început albumul pornește mai timid, simțim apoi cum sunetul se deschide și, pe măsură ce piesele curg, sufletul muzicii din acest album se deschide și el, din ce în ce mai mult, până aproape de paroxism – de parcă Sting ne pregătește pe toată durata albumului pentru acea piesă care ne va lovi adânc, până în cele mai ascunse fibre ale ființei noastre, iar acea piesă care are această putere este, în accepțiunea mea, „Shape Of My Heart”.

Semnătura acestui album m-a dus mereu cu gândul la muzica celtică, când îl ascult parcă aud acolo în fundal niște acorduri tipice de Loreena McKennitt, percuția de pe Ten Summoner’s Tales fiind atât de sinceră și de vie încât în mintea mea se identifică cu adevărul din muzica celtică.

Cu acest album am o legătura cel puțin strânsă. Țin minte că, acum vreo 10 ani, eram în căutarea unui cadou pentru viitoarea mea soție, Lucia. Îmi doream, cumva, să o surprind plăcut, așa că, cu multe gânduri în cap, am pornit la drum și m-am dus într-un loc unde ei îi place foarte mult: librăria Cărturești de lângă Piața Romană. Mi-am spus că, oricât de greu ar fi, acolo ar trebui sa îi găsesc negreșit un cadou.

Erau atât de multe opțiuni – ceaiuri care mai de care, discuri care mai de care și apoi, bineînțeles, cărți – Doamne, câte cărți! Ei bine, dar, atunci, raftul cu CD-uri m-a atras la el și am descoperit acest album, „Ten Summoner’s Tales” și mi-am spus: Luciei îi place mult Sting, e cel mai bun cadou. M-am bucurat și că pe copertă era spațiu să pot scrie o urare. 

Nu o sa îți transcriu aici urarea, însă o sa îți spun că a fost o epifanie pentru mine ca acum, la o distanță de 10 ani, să îmi dau seama ce onoare aveam atunci: să scriu urarea pe coperta interioară a acestui album fabulos. Pot, însă, să îți spun că albumul a rămas pentru totdeauna în sufletul meu și a contribuit la echilibrul, cel puțin muzical, din familia mea. 

După cum spuneam mai sus, acest album este de tip concept și acest lucru se vede încă de la titlu care este o combinație între numele de familie al lui Sting (Sumner) și un personaj, „the summoner”, din „Povestiri din Canterbury” de Geoffrey Chaucer. Ca și concept albumul își propune să studieze teme ca dragostea și moralitatea cu o emfază teribilă comparativ cu celelalte albume Sting de dinainte de acesta.

Sting folosește pe acest album elemente de jazz, soft rock, new wave, dar și de reggae, cu un fel interesant de a le combina și de a le prezenta. Sentimentul per total este unul de blândețe, însă nu trebuie să ne surprindă anumite tonuri punctuale extrem de punchy. Însă, toate detaliile de pe Ten Summoner’s Tales sunt ținute în echilibru de vocea inconfundabilă a lui Sting.

Numele real al lui Sting este Gordon Matthew Thomas Sumner, artistul s-a născut în Anglia în 1951. Bineînțeles, știm toți că Sting a cunoscut faima cu The Police, al cărui frontman și basist a fost până în 1986, când trupa s-a despărțit, Sting urmând o carieră solo după aceea.

Înainte de Ten Summoner’s Tales, au mai existat trei albume solo Sting: „The Dream of the Blue Turtles” (1985), „…Nothing Like the Sun” (1987) și „The Soul Cages” (1991). 

Pentru Ten Summoner’s Tales, Sting a avut o abordare diferită față de celelalte albume, alegând să înregistreze albumul în studioul său de acasă, sub o relaxare concretă, timp de 8 săptămâni. De fapt ar trebui sa menționez că atunci când ne gândim la cuvintele „acasă” și „studio de acasă” ne gândim probabil la o vilă oarecare și o cameră în acea vilă care avea rolul de studio. Ei bine, nu este așa, casa lui Sting era de fapt un castel, iar studioul era de fapt un etaj în acest castel. Studioul nu era un spațiu dedicat acestui lucru, ci mai degrabă tot parterul castelului devenind un spațiu de înregistrare.

Așadar, în 1992, la Lake House, Wiltshire, Marea Britanie, Sting reunește o echipă de muzicieni și tehnicieni desăvârșiți, după cum urmează:

Sting – voce, chitară bas, contrabas, muzicuță, saxofon

David Sancious – clape

Dominic Miller – chitare

Paul Franklin – chitară pedal steel

Vinnie Colaiuta – tobe

Larry Adler – muzicuță cromatică

Brendan Power – muzicuță cromatică

Richard Edwards – trombon

Mark Nightingale – trombon

John Barclay – trompeta

Guy Barker – trompeta

Dave Heath – flaut

Kathryn Tickell – cimpoi

Sian Bell – violoncel

James Boyd – violă

Simon Fischer – vioară

Kathryn Greeley – vioară

Prima zi de înregistrări a început în forță cu piesa „If I Ever Lose My Faith In You”, piesă pe care au înregistrat-o de 5 ori până să se hotărască asupra unei variante finale.

Din dotările studioului „de acasă” menționez: microfoane Sony C-800G (împrumutate de Padgham direct de la Sony), microfoane Shep Neve, amplificatoare cu lămpi pentru microfoane mărcile Demeter și Summit, compresor Urei 1176, reverb Lexicon 224 XL, consolă cu 64 canale SSL 4064G+, două recordere Sony DASH PCM-3348 și monitoare de studio Quested 108.

Vocea lui Sting a fost înregistrată într-o „cabină” improvizată realizată din elemente acustice Audio Kinetics. Pe partea de producție este de menționat că Sting s-a implicat foarte mult și a jucat un rol foarte important. 

Chiar dacă albumul impresionează prin atmosferă și delicatețe, sunt guri rele care spun că ar fi prea cufundat în reverb, cu o emfază atât de mare încât poate distrage atenția de la muzică. Am fost foarte atent la acest aspect, însă, nu mi s-a părut că pot da dreptate acestor păreri. Da, fără doar și poate, exista un nivel ridicat de reverb, însă cred că se potrivește mânușă atmosferei de pe acest album și fără acest nivel de reverb nu cred că ar avea aceeași atmosferă.

De fapt, aș putea spune că pe lângă Sting, în spatele sunetului acestui album, exista un element la fel de special, anume Hugh Padgham care a jucat rolul de producător, inginer de sunet și de mixing la acest album.

Hugh Padgham este un producător și inginer de sunet britanic de referință, a câștigat 4 premii Grammy și a lucrat cu nume ca Phil Collins, Genesis, The Human League și, bineînțeles, Sting și The Police. Ca să ne facem o idee despre cine vorbim, Hugh a produs celebrul sunet al piesei „In The Air Tonight” a lui Phil Collins, efectul extrem de specific și de special numit „gated reverb” care se regăsește pe această piesă.

Mix-ul albumului a fost realizat în două săptămâni la The Town House în Londra și masterizat de celebrul Bob Ludwig la Masterdisk New York. Iată că, la acest nume – Bob Ludwing, ne reîntoarcem foarte des și se pare că foarte multe masteruri și remasteruri de albume legendare îi aparțin, printre care și acesta de la Ten Summoner’s Tales. De menționat că albumul a fost remasterizat și re-released în 1998. Masterul care se găsește astăzi fiind cel din 1998.

După prima săptămână de înregistrări la Lake House, Padgham, a luat acasă un prim mix al albumului și a concluzionat că este prea mult bas și un control imperfect asupra sa. Împreună cu Bob Ludwig au concluzionat că acest lucru se întâmplă din cauza formei dining room-ului imens în care aceștia făceau înregistrările și, la recomandarea lui Ludwig, piesele au fost reînregistrate după ce au fost amplasate 30-40 de tubetraps în toate colțurile acestei încăperi.

Mi se pare genial de interesant să descoperim că astfel de albume legendare au fost înregistrate în niște condiții nu atât de profesionale pe cât ne-am aștepta și ne dăm astfel seama că putem accepta că muzica este matematică, dar, în fața metehnelor artistului nu ne putem pune și, iată, că uneori este mai importantă starea din jurul unui act artistic decât un rezultat milimetric și forțat.

Albumul a avut un succes notabil pe piață la momentul lansării sale, casa de discuri investind destul de mult în promovarea sa, mai jos doua afișe stradale din Marea Britanie și din Japonia de promovare a acestui album:

După cum putem observa, atunci în 1993, un CD costa în Marea Britanie 11.99 Lire, fiind disponibil și pe casetă audio, VHS și DCC. Ar fi doar un vis ca acum, în 2023, un CD să mai coste 11.99 Lire.

De asemenea, un fapt interesant este că un CD Ten Summoner’s Tales a fost primul item vândut prin comerț online pe Internet, costând în 1994 suma de 12.48 USD + transport.

Coperta albumului a fost fotografiată de către Kevin Westenberg la Wardour Castle în Wiltshire, în Decembrie 1992, în sesiunea foto apărând Sting și calul său Hrimnir.

Este just că piesele If I Ever Lose My Faith In You și Fields Of Gold au atins poziții fabuloase în Billboard, creând un succes comercial în jurul albumului. Pe album apare, de asemenea, piesa It’s Probably Me, pe care, la momentul lansării acestui album, mulți o știau deja din filmul Lethal Weapon 3. Pe coloana sonoră a acestui film piesa făcuse deja furori, varianta de acolo fiind foarte diferită de cea de pe Ten Summoner’s Tales. Cea din Lethal Weapon 3 este mult mai dinamică, mai punchy și îl are ca și chitarist principal pe Eric Clapton. Pe când, pe Ten Summoner’s Tales, Sting a decis să integreze corect această piesă în feel-ul albumului, să renunțe la featuring-ul cu Eric Clapton și să o reînregistreze cu un iz aerisit și misterios, la fel ca restul albumului.

Însă, fără doar și poate, piesa care mie îmi place cel mai mult de pe acest album este în mod clar „Shape Of My Heart”. Piesa a fost compusă în parteneriat de către Sting și chitaristul Dominic Miller. Paradoxul este că piesa nu a contribuit foarte mult la succesul comercial al acestui album, nu a fost un hit ca celelalte piese. Sting a explicat că prin această piesă a dorit să spună povestea unui jucător de cărți și de jocuri de noroc care joacă nu pentru a câștiga ci pentru a înțelege cum funcționează norocul.

Trecând peste ceea ce au dorit să transmită și să spună cei doi, pentru mine această piesă este unică și felul în care sufletul meu se simte când o ascult este sublim. Încă de la primele acorduri de chitară clasică care se pot auzi la începutul melodiei în partea stângă a imaginii stereo, piesa mă transpune într-o dimensiune extrem de specială. Vocea inconfundabilă a lui Sting, de îndată cum o aud, începe să definească forma unei inimi, iar nota sa de sus care continuă cu acel solo grozav de muzicuță mă face să simt ceva ce nu pot simți în alte condiții, pe altă muzică.

Așa cum sufletul meu vibrează unic pe această piesă, pe acest album, în acest fel este și Ten Summoner’s Tales: unic. Este o poveste cu reverb spusă de Sting și de ai lui, atunci în 1992, la Lake House, în Wiltshire.

Așadar, să nu pierzi ocazia să pui pe ascultare acest disc, este poate cel mai bun exemplu în care niște oameni, niște artiști, îl ajută pe un altul de-al lor să își descrie „the shape of his heart”.

Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot, 
and this is what I’ve heard.

Apple Music:

Spotify:

Tidal: