„[…]pentru cine – inca – nu stie, brandul japonez Rotel, un producator de peste jumatate de secol de pe piata hifi, […] au conceput, undeva prin anii ’90, o serie de electronice menite sa concureze pe piata interna […] Pentru a departaja cumva noua gama, […] noii serii i s-a dat si o denumire, produsele acestea adresate unei piete hi-end purtand denumirea de MICHI, ceea ce in limba japoneza ar insemna echivalentul sintagmei “calea de urmat” sau “calea cea dreapta”.”
Am sustinut intotdeauna ca preconceptiile in domeniul audio sunt mai degraba un drawback decat un element ajutator. Cititul pe net, experientele altora, mai nou Youtube, nu pot inlocui experienta propriuzisa cu un aparat sau o pereche de boxe. Dar, desi nu sunt bune, totusi mai devreme sau mai tarziu ne inconjuram de preconceptii, nu scapam de ele, chiar daca vrem sau nu.Recunosc ca si eu aveam formata o preconceptie legata de brandul Rotel asa in general. Experienta din primii ani de audiofilie, de acum aproape doua decenii, m-au facut sa aleg, la vremea respectiva, cealalta optiune de buget din portofoliul dealerului Rotel de atunci, anume Exposure. Si daca la vremea respectiva Rotel, Classe si Bowers & Wilkins faceau parte din acelasi concern, si seriile mai mici ale britanicilor erau orientate catre produsele ceva mai human-friendly din punct de vedere pret de la Rotel, iar pentru seriile mari existau electronicele de la canadienii Classe, eu totusi in era in care patrundeam cu primii pasi in zona hifi am ales Exposure, pentru ca, la o comparatie directa cu Rotel, soundul ceva mai upfront al electronicelor Exposure era, la vremea aceea, mai appealing, si, prin comparatie, am ajuns sa raman cu precoceptia ca electronicele Rotel ofera un sunet corect de banii lor, dar cam laid-back, si nu prea pe gustul meu.
Noroc ca timpul are rezolvare la orice, si ca zilele trecute mi s-a oferit sansa de a face o recenzie unui produs Rotel, de data aceasta din celalalt capat al spectrului, anume hi-end.
Dar, stai, cum, Rotel fabrica produse hi-end? Doar erau faimosi exact pentru – oarecum – contrariul, ca ofera produse de calitate mai mult decat decenta dar la preturi care nu te fac sa te gandesti ca o delapidare de fonduri ar putea fi solutia.
Ei bine, da, pentru cine – inca – nu stie, brandul japonez Rotel, un producator de peste jumatate de secol de pe piata hifi, cumva un fel de afacere de familie daca vreti, extinsa in urma multor produse care au facut istorie, si ajungand la faima internationala cu mult inainte ca eu sa apuc sa ascult vreunul din produsele lor, au conceput, undeva prin anii ’90, o serie de electronice menite sa concureze pe piata interna cu ceea ce ofereau veteranii conationali de la Accuphase sau Luxman, iar pe piata americana cu ceea ce fabricau colosii McIntosh sau Audio Research. Pentru a departaja cumva noua gama, de alta calitate si la alte preturi decat ceea ce se producea in mod uzual in fabricile Rotel, noii serii i s-a dat si o denumire, produsele acestea adresate unei piete hi-end purtand denumirea de MICHI, ceea ce in limba japoneza ar insemna echivalentul sintagmei “calea de urmat” sau “calea cea dreapta”. La vremea respectiva insa, din punct de vedere financiar, produsele Michi nu au reusit sa obtina rezultatul scontat, probabil, din moment ce in scurt timp, sub-brandul Michi a disparut, Rotel revenind la ceea ce stia sa faca mai bine, electronice entry-level de un nivel calitate-pret foarte competitiv.
Acum doi ani insa, probabil si pe un trend ascendent al aparitiei a tot soiul de companii cat mai exotice producatoare de audio hi-end, japonezii au decis ca e cazul sa reinvie brandul Michi, si, intocmai ca Godzilla aparuta din adancurile oceanului Pacific, gata sa doboare absolut orice adversar imaginabil, Rotel a decis ca aceasta noua linie de produse Michi trebuie sa includa electronice care sa nu mai tina cont de limitari tehnologice impuse de buget, si aparatele acestei noi linii Michi sa se poata lua la “tranta” cu mai marii industriei hi-end. Pentru a avea totusi un as in maneca, japonezii au decis ca buna traditie de buget-friendly ar fi bine sa fie intr-o oarecare masura aplicata si in cazul acestei noi serii, si, pentru a putea obtine niste produse cu caracteristici de exceptie, dar cu preturi nu de multe ori mai mari decat restul seriilor, s-a decis ca linia de productie sa ramana tot in RPC si pentru aceasta noua serie Michi.
In dimineata in care am primit imensul si ultra-greul colet pe care scria Michi X5, preconceptia mea legata de brandul Rotel in general, si apoi inscriptia mare de pe cutie “made in China” m-au facut sa inghit un pic in sec, si sa imi spun ca probabil nu am ce mari asteptari sa am, insa deja vorbeau doua preconceptii din capul meu. Intamplator sau nu, in ziua respectiva am avut foarte mult de lucru pe alte domenii, si abia undeva seara tarziu am apucat sa “amusinez” cutia lui “cutzu-cutzu” Michi…
Ma documentasem inainte, si am vazut ca tot coletul era pe undeva pe la un 50 de kilograme, din care aproape 44 erau exclusiv ale aparatului in sine… asa ca ma gandeam ca in acea prima seara doar o sa admir un pic cutia, si sa astept pe a doua zi sa chem ajutoare sa apucam Godzilla de “umeri” si de “coada” si sa ii gasim un loc pe rack sau pe una din platformele de lemn sau granit pe care le am pe acasa exact pentru ocazii de gen.
Curiozitatea insa, sau un fel de instinct asa pe care mi l-am format in doua decenii de testat literalmente sute de scule audio, nu m-ar fi lasat sa dorm calumea peste noapte, asa ca, usor, usor, si din aproape in aproape (divide et impera, daca vreti), am reusit sa desfac cele doua randuri de ambalaj, si sa asez “monstrul” pe platforma mea de lemn, undeva in fata rackului audio. Daca ma intrebati cum am facut, nici eu nu as sti sa va spun exact cum, cert este ca nu a fost nevoie sa ridic complet aparatul de la podea, si nici nu as fi vrut sa imi propun asta, de dragul coloanei mele vertebrale, si, in plus, ambalarea lui X5 este – foarte probabil – una dintre cele mai destepte si logice si ajutatoare din cate am pomenit pana acum la un produs audio. Practic, cumva, oamenii aia de la Rotel cred ca si-au imaginat ca acest aparat va ajunge si pe mana unuia care nu se va gandit sa isi sacrifice consoarta la “some heavy lifting”, exact ca mine, si va trebui cumva sa se descurce singur sa puna aparatul in functiune fie si macar temporar. Pe masura ce inaintam in acest proces de despachetare, imi dadeam seama cat de greu este aparatul si cat de mult nu imi doresc sa fac vreun efort de unul singur de care sa imi para rau mai tarziu, insa deveneam si din ce in ce mai curios, asa ca nu m-am lasat pana nu l-am asezat cum se cuvine si pana nu l-am pus la treaba.
Mai intai l-am studiat asa un pic, ca si cum ai studia un fel de adversar de temut, un fel de samurai gata de actiune alaturi de katana sa. Si doar era de temut la propriu, ca nu ma incumetasem sa fac sumo cu el de unul singur, si am preferat un fel de jujitsu mai la nivelul solului asa…castigat in cele din urma, dar nu fara eforturi…
Mi-a placut din prima designul minimalist, unii l-ar numi industrial, eu l-as numi de bun gust. Comparat cu Moon 600i este de-a dreptul urias, si are un look extrem de discret, sau, ma rog, pe cat de discret poate fi un aparat de aproape 44 de kilograme. Radiatoare destul de inguste dar foarte frumos integrate pe toata suprafata partilor laterale, o “fata” piano-black si un ecran LCD lizibil si de la distante ceva mai mari, emblema Michi pe partea de sus a acestui front, un buton de power cu led in partea de jos, si doua knob-uri similare dispuse simetric catre lateralele fetei, unul pentru schimbarea intrarilor si celalalt, evident, pentru controlul de volum. Din spate aparatul arata ca un adavarat samurai, absolut totul este dispus intr-o perfecta ordine si logica, este o placere sa vezi o asa aliniere de mufe si conectori de calitate dupa ce ani de zile am putut lua contact cu cele mai ciudate dispuneri de inputuri si outputuri imaginabile si asta la aparate cu mult mai mult pedigree decat acest Michi. Aici avem de-a face cu un fel de “connector heaven”, nu neaparat din prisma functionalitatii, desi si aici sta excelent si lipseste doar intrarea digitala AES-EBU, ci din prisma designului, totul aratand exact asa cum te-ai astepta de la proverbiala buna randuiala japoneza. Avem intrare analogica balansata, avem cate 3 intrari digitale SPDIF, coax si optice, o intrare USB precum si un array de intrari analogice single-ended, una din ele gndita si pentru iubitorii de vinil. Conectorii cromati pentru cablul de boxe sunt in configuratie dublata, pentru cazul in care cineva doreste sau dispune de un cablu bi-wire. Exista si un modul bluetooth APTX, precum si o mufa de retea, insa aceasta din urma e utilizabila numai la update-uri de soft, X5 nefiind dotat si cu un streamer intern, insa dispunand de un DAC din gamele superioare de la AKM, care accepta rate de esantionare pana la 192/24 pe SPDIF si pana la 384/32 sau DSD prin DoP pe USB asincron cu driverul de Rotel instalat (chiar am reusit astfel sa redau si DSD64, cu niste “pop”-uri la momentele de stop, play, forward sau pauza, dar calitatea e ok). Inauntrul aparatului gasim un design complet dual-mono, cu doua imense trafuri toroidale, incapsulate pentru ecranare in niste cutii rectangulare cu inscriptia “custom” de cate 1,5kVA fiecare!!! Da, da, ati citi bine, 2 x 1,5kVA!!! Japonezii nu s-au jucat cand au proiectat acest integrat, iar “gurile rele” ale presei netului spun ca la designul liniei Michi actuale (din care mai face parte un integrat mai mic, X3, un pre cu DAC P5 si doi finali, unul stereo S5 si unul monoblock M8), au participat si ingineri de la Bowers and Wilkins, care probabil ca au folosit seria 800 la testare, cunoscute fiind ca “power-hungry”. Patru bucati de reservoir-caps custom made in UK, de cate 20000uF fiecare, completeaza partea de alimentare a lui X5, iar cele 12 perechi de output device-uri Sanken prinse de radiatoarele laterale cu un design particular dar cu o arie mare de racire, intregesc pe scurt imaginea unui power-house veritabil, si te fac sa intelegi de ce, pana la urma, X5 cantareste atat de mult. Prin comparatie, telecomanda este o bijuterie foarte subtire din metal masiv de foarte buna calitate, cu doar 11 butoane dispuse si ele extrem de logic si ergonomic, si, ca o chestie asa faina as remarca designul particular al tastelor de volum, cea de “+” fiind scoasa in relief iar cea de “-“ undeva incastrata la un milimetru in fatada telecomenzii, un gimmick foarte util cand vrei sa incrementezi sau decrementezi volumul aparatului pe o ambianta mai intima asa sau chiar pe intuneric. Totul la aparat si telecomanda inspira calitate, accesoriile sunt si ele bine impachetate in cutiute subtirele separate, si exista pana si un poster urias cu emblema Michi pentru cine apreciaza asa ceva. Japonezii s-au gandit pana si la partea de mediu, si l-au dotat pe X5 cu o trecere in standby automata, configurabila ca si durata de inactivitate pe inputuri din meniul aparatului.
Cred ca va e clar ca fara o comparatie cu altceva foarte cunoscut nimeni nu ar putea face o evaluare reala si concreta, si evident am plecat de la propriul combo, recte Moon 280D/600i, iar auditia am facut-o mainly pe boxele mele Bower 803 D3, dar si pe o pereche de Q Acoustic concept 50, despre care probabil veti citi la un moment dat aici pe blogul AV Store. Am avut la dispozitie si cateva streamere, precum si varii combinatii de cabluri, pentru ca imaginea despre X5 sa fie una cat mai completa, si am preferat sa ma apuc sa scriu dupa ce au trecut aproape doua saptamani de auditii zilnice, pentru ca orice urma de preconceptie sau falsa impresie sa fie redusa cat mai aproape de zero, si sa ramana imaginea pe care mi-a imprimat-o cu adevarat Michi X5.
In prima seara, fiind deja tarziu, am mai apucat doar vreo 2-3 ore de muzici, si initial, dupa ce am apasat pentru prima data pe butonul de power si s-au auzit inauntru cuplandu-se, discret, niste relee, mi s-a parut ca sunetul este plin de greutate si forta, cum ma asteptam de la puterea afisata de 350W pe canal in 8 ohmi, si 600W pe canal in 4 ohmi, dar cumva lent sau lenes, si ca imaginea este un pic fuzzy, fara contururi prea bine definite. Se simtea un soundstage imens, se auzea un control exceptional al incintelor mai ales pe partea de joase, insa sunetul era un pic cam dark, un pic cam fara stralucire… am zis ca fiind vorba de un aparat nou desigilat de mine, si, desi stat in casa in ambalaj pentru poate mai mult de 8 ore, era inca rece in zonele metalice laterale, nu prea e fair sa trag vreo concluzie asa la propriu “la rece”… cert este ca durat vreo 3-4 zile de cantare aproape continua, la diverse volume, ca sa dispara acele efecte de usoara blurare ale contururilor, sa dispara acel slowness, si acea tenta de dark.
Din acel moment am putut asculta si evalua cum se cuvine X5 si, trebuie sa recunosc, absolut toate preconceptiile despre sunetul japonez sau alte asemenea, mi s-au spulberat pur si simplu. Am sa incep cu sfarsitul si am sa descriu un pic soundul lui X5 asa cum s-a desfasurat el in fata mea, si am sa spun ca, daca la comboul Moon am parte de o prezentare care doreste sa aduca celui care asculta informatia completa a inregistrarii, rezolutia si dinamica fiind ingredientele de baza, Michi X5 vine cumva cu un altfel de prezentare, cu alte atuuri, dar, cum vom vedea mai departe, cel putin la fel de fascinanate si “magnetice”. X5 nu are intr-adevar precizia si nici rezolutia extrema a electronicelor Simaudio, insa prin comparatie prezentarea este mult mai involving, e ca si cum te simti inconjurat de muzica, esti cumva in interiorul actului muzical, si nu in fata lui, ca si cum, cumva, muzica aia e acolo doar pentru tine si esti izolat intr-un fel de spatiu-timp-muzica doar tu si nu mai simti nevoia de altceva. Si nu, prezentarea Moon nu este una laid-back propriu-zisa cum si prezentarea lui Michi este departe de a fi una forward asa cum acceptam toti ca ar fi o prezentare forward, comparatia corecta ar fi mai degraba ca Moon iti prezinta orchestra cumva din primele randuri, unde toti au instrumentele cele mai valoroase si cel mai fin acordate si toti sunt imbracati in cele mai fine costume de gala, iar Michi face cumva un fel de “giumbusluc” japonez, si zice “ei bine, muzica nu e neaparat despre chestia asta aristocratica si precisa si milimetrica, ci e despre feelingul si impactul produs” si te invita frumusel sa fii acolo pe scena alaturi de artistii care poate nu mai au chiar aceleasi instrumente de milioane de euro din cine stie ce colectii de raritati, si sunt imbracati mult mai lejer, in jeans si t-shirts, si, pe ici pe colo, mai scapa asa si o “aroma” ambientala olfactiva complet fireasca la un efort colectiv muzical. Daca Moon iti prezinta cat mai precis, detaliat si exact fata sau fetele muzicii, ei bine, Michi iti arata mai pe sleau cum e cu “viscerele” ei. Love or hate, take it or leave it!
Si, oh boy, cu cat aplomb se ocupa Michi de treaba asta viscerala. In primul rand bassul ala! Nici 600i nu duce lipsa de curent insa Bowers sunt boxe care pur si simplu se bucura de fiecare watt in plus pe care il regasesc la borne. Si X5 livreaza, fara discutie, nu se incurca cand e vorba de bass absolut deloc. Am reusit sa detectez o noua dimensiune a joaselor pe boxele mele cu Michi X5 si, desi dupa ceva timp si dupa auditii comparate am realizat ca aud in mare parte si cu 600i acele detalii pe joase, totusi pana sa le aud pe Michi nu eram constient de ele. Fara discutie in zona asta X5 se prezinta superior, puterea e putere si controlul e control (cum ar zice stimabilul nostru Gica Hagi), si texturile instrumentelor care ajung la frecvente atat de joase cum ar fi un contrabass, o pedala de toba sau o orga, sunt mai bogate decat pe 600i, sunetul este overall mai “plin” si totul suna mai lifelike, cumva, cu mai mult impact. Dar asta sa zicem ca era de asteptat la o putere de aproape 3 ori mai mare, presupunand ca japonezii nu au facut rabat, si chiar nu au facut. Media este un alt atu al lui X5. Chiar mi-ar fi greu sa aleg intre soundul mediei lui 600i si al lui X5… chiar daca nu am rezolutia Moonului, cum am mai zis, media lui Michi este foarte texturata si vocile foarte firesti si umane, m-au frapat din primele zile vocile feminine, simteam cumva ca parca erau mult mai senzuale, fata de Moon unde totul suna foarte precis si lucrat si cu ceva mai mult filigran dar parca ceva lipseste, lipseste feelingul ala de prezenta si intimitate evident “in spades” la Michi. Cumva cu Moon ai impresia ca respectiva solista canta special pentru a inregistra un album de calitate, si a facut toate eforturile ca totul sa fie perfect in cele mai mici detalii, iar cu Michi ai impresia ca aceeasi solista a vrut sa mai traga o dubla doar asa pentru tine, care chiar daca e intr-o oarecare masura imperfecta fata de cea dinainte, ea s-a straduit sa puna cumva toata senzualitatea ei si sa iti trasmita un mesaj de genul “uite, dragule, de data asta cant doar pentru tine”.
Inaltele, fara sa aiba complet incisivitatea, precizia sau luminozitatea celor de la Moon, nu se situeaza nici mult in spate, dupa perioada initiala de cateva zile de rodaj ceea ce parea o zona mai slaba a aparatului a capatat suficienta stralucire ca sa nu sufere realmente la o comparatie directa cu combo-ul Moon.
Dinamica, si, ca rezultat, aerul acela din jurul instrumentelor, si senzatia de blackness din background, sunt foarte bine rezolvate de Michi, timingul e corect, firesc, cand e nevoie de viteza sunetul este plin si direct, iar cand decay-ul instrumentelor o cere, ca de exemplu sunetele de pian, X5 rezolva elegant si relaxat, si cuprinde toata textura de care instrumentul respectiv a fost capabil la inregistrare. Sunetul are o anumita rotunjime overall, fara sa poata fi insa catalogat drept dulce ca atare, ci mai degraba un sound firesc, uman.
Am putut asculta felurite muzici in perioada cat X5 a “locuit” la mine si a putut fi audiat cu diverse accesorii audio, fie ele cabluri sau streamere. X5 este sensibil la diferentele pe care i le dai sa le “rontaie” pe digital, precum si la ce “sarme” il inconjoara. Desi nu pot spune ca prefera neaparat calitatea absoluta in materie de streaming, eu am fost incantat de flowul muzical si cu un Node printr-un banal cablu Neotech, desi cu un 200 Ultra sau Mind 2 cu cabalare Crystal exista un evident si consistent uplift de performanta. Am ales cateva piese care mi-au creeat o savoare aparte, desi sincer cu X5 e greu de departajat un material anume pe care sa straluceasca, as zice ca poate canta bucuros orice gen muzical, si poate transforma o sesiune de auditie intr-o adevarata experienta prin modul in care reuseste sa te atraga in “miezul” actului muzical.
Incepem cu Pink Floyd si al lor “The wall”… povestirea nihilista si personala a lui Roger Waters de pe acest masterpiece concept album, plin de elemente de productie exceptionala, se muleaza perfect cu capabilitatile de musical muscle performer ale lui X5, si imi e dat sa aud una din favoritele mele, “Young lust”, cu o savoare si un feel pe care nu credeam ca le mai pot descoperi dupa ce albumul asta a fost audit pe atatea si atatea aparate si sisteme. Kitul de tobe al lui Mason este percutant si are acel “thump” plin foarte evident pe X5, care alaturi de bassul solid si carnos al lui Waters alcatuiesc coloana vertebrala a piesei. Chitara si vocea lui Gilmour si clapele lui Wright vin cu un fine layering peste aceasta coloana vertebrala, si aduc acestei piese un efect bombastic cum nu de multe ori am auzit, desi stiu piesa asta din sute si sute de auditii ale albumului…
Pana la Michi nu credeam ca inregistrarile “regelui” Michael Jackson pot fi considerate audiofile. Iata insa ca ascultarea albumului din 1979 “Off the wall” tine sa imi demonstreze contrariul. Intr-o epoca la care Michael era in plina colaborare cu magicianul Quincy Jones, pe X5, acest album, chiar de la piesa de debut, “Don’t stop ‘till you get enough”, o mica bijuterie a maiestriei ritmului lui Jackson, vine cu noi nuante si texturi ale variatelor instrumente de percutie utilizate de Jackson si trupa de suport act.
Sunetul este plin, percutant, si iti vine sa dansezi instant, ai senzatia ca Michael insusi te invinta la dans alaturi de el, pe o scena improvizata chiar la tine in sufragerie.
Trecem la Melody Gardot si al ei album de debut “My one and only thrill”. Pe piesa mea favorita de pe album, “Who will confort me” descopar o Melody extrem de senzuala, care face sa dispara cumva granita dintre electronice si ascultator. Melody e acolo langa mine si canta doar pentru mine. Nici nu apuc sa aud restul instrumentelor la prima auditie, atat de frapant de sexy mi se pare vocea, imi trebuie “another run” sa realizez ca si restul trupei este prezent cu multa greutate si simt de raspundere pe aceasta piesa cu un groove magic.
In alta seara, avand chef de ceva Depeche Mode am baleiat cam prin intreaga lor discografie. Si fiindca mi-ar fi extrem de greu sa nu remarc ca au fost multe momente unde am ramas perplex de abilitatea lui X5 de a reda aceasta particulara, atmosferica si extrem de bine produsa si compusa muzica electronica a faimoasei trupe britanice cu nume frantuzesc, as vrea sa mentionez piesa de inchidere de pe al patrulea album al trupei, din 1984, “Some great reward” (dupa mine primul mare album Depeche Mode), anume “Blasphemous rumours”. Un subiect nu tocmai simplu si de la care no prea te-ai astepta de la niste baieti tinerei si curatei din UK, de a lua in discutie obiectivitatea si fairnessul divinitatii, si o piesa cu un mood destul de dark si apasator. Debutul piesei este senzational, sunetele joase capata o noua dimensiune pe Michi X5, si efectele stereofonice vin cu o spatialitate si prezenta foarte veridica asa, de te intrebi cum in anul ala era posibil sa se inregistreze asa ceva.
Era clar ca nici metalul greu nu va lipsi din evaluarea lui Michi, si fiindca am avut intr-o zi un feeling de nostalgie dupa geniul lui Chuck Schuldiner si a sa formatie Death, practic creatoare a unui stil muzical dupa jumatatea anilor ’80, m-am oprit la excelent produsul album de final “The sound of perseverance” din 1998, ultimul semnat Death inainte ca Chuck sa se stinga din cauza unei tumori pe creier. Am corespondat o vreme cu familia lui Chuck in 2001, in anul in care artistul a vazut ultima oara lumina zilei, si tin minte si acum cat de impresionata a fost sora lui Chuck, Beth, cand i-am relatat ca, petru mine, care nu il cunoscusem personal pe artist, si nici nu il vazusem vreodata live, el continua sa fie in viata de fiecare data cand ii ascultam muzica, si ca cele 7 albume stau marturie ca 7 nestemate fabricate de geniul muzical care a fost Chuck.
Ca si pe alte albume semnate Death, Chuck s-a inconjurat si in ’98 de 3 muzicieni de exceptie, desi tineri si fara experienta unor “meseriasi” de talia lui Gene Hoglan, Steve DiGiorgio sau Andy LaRoque, prezenti pe unele din albumele anterioare. Tobele lui Richard Christy suna exceptional de bine, si din punct de vedere al inregistrarii dar si al maiestriei executiei, de o tehnicitate exceptionala, in mare contrast cu modestia afisata de Richard pe la diverse aparitii televizate, gen Howard Stern show, si trebuie sa ascultati acest album sa vedeti despre ce vorbesc, soundul lui Chuck pe chitara este unul unmistakeable, iar piesa de debut “Scavenger of human sorrow” poate sta foarte bine din punct de vedere complexitate alaturi de orice simfonie a lui Beethoven. Bassul lui Scott are o incarcatura savuroasa si cu mult groove, toata piesa suna solid si uniform, cu toata complexitatea componistica si de executie, si X5 se descurca adimirabil sa pastreze coerenta pe o piesa care nu este deloc usor de redat. Pe bookletul albumului avem un citat din Nietzche, semn ca Chuck ia foarte in serios partea lirica a creatiilor sale, si exista si un cover version in maniera a la Chuck a celebrei “Painkiller” de la Judas Priest. Textul piesei, ca de altfel multe din era mai “moderna” Death, vin cu o introspectie personala la conditia umana si la abilitatile sau dizabilitatile ei. Vocea lui Chuck este in continuare abraziva dar mai cizelata si mai lucrata decat pe celalate sase albume ale trupei, si cert e ca X5 reuseste sa redea cu relaxare ceva superheavy si cu multa substanta si mult layering, lucru fata de care am tot respectul pentru echipa care a proiectat X5.
Si pentru ca punctul forte al lui X5 este zona de bass, am zis sa ma delectez si cu un mare si prodigios maestru al contrabasului de jazz, anume Brian Bromberg. De prima data cand am ascultat albumele Wood si Wood II la un bun amic si audiofil, mi-a placut soundul crisp, texturat si solid al acestor doua inregistrari, dar mi-a placut si mai mult modul de executie al lui Brian, interpretand preluari de la diverse bucati clasice de jazz plus ceva compozitii proprii intr-o maniera pur personala si secondat de un jazz band de calitate.
Prima piesa de pe “Wood” “The saga of Harrison Crabfeathers” debuteaza cu un solo de contrabas al lui Brian, si e nevoie de mult control si forta la amplificare pentru a putea auzi toata textura acestui instrument complex precum si ambientul spatial de la momentul inregistrarii. X5 face o foarte buna treaba aici, sunetul este realmente forte, si apoi, cand intra toata trupa, pianul are o delicatete si textura extraordinara, cinelele sunt acolo cand si unde trebuie cu o energie corecta, nici fortate sa fie bright si nici ascunse undeva in spate, si totul curge intr-un flow firesc si eminamente muzical.
Am dorit sa vizionez si un film sau mai bine zis sa apreciez o coloana sonora de film pe X5, si am ales partea a doua a trilogiei “Dark Knight”, semnata Cristopher Nolan, un geniu in materie de efecte vizuale si actiune, daca ma intrebati pe mine. Presiunea acustica in momentele cheie, cu explozii, demolari sau diverse alte efecte a fost una revelatoare, practic nu am mai auzit niciodata acest film in conditii similare pana acum, si dincolo de talentul si charisma uriasa a lui Heath Ledger in rolul lui Joker, sau distributia de nota 10 aleasa de Nolan, filmul asta e impresionant si prin efectele sonore, insa e cu atat mai rewarding sa il auzi prin niste boxe utilizate la mastering pentru multe coloane sonore de actiune sau SF, secondate de un amplif de putere mare, corect si inginereste realizat.
Ca o conlcuzie, desi as putea sa mai scriu despre X5 inca pe atat cu multa lejeritate, as zice ca acest integrat cu DAC reuseste un fine balance intre clasa, determinarea si loialitatea unui samurai si forta bruta a unui adevarat Godzilla, totul cu un flavour de intimitate si naturalete ce nu poate fi usor descris, si e mai bine sa fie ascultat de fiecare in parte.
Echipament de auditie:
- Boxe: B&W 803 D3, Q Acoustics concept 50
- Amplificare: Rotel Michi X5, Simaudio Moon 600i v2
- DAC: Simaudio Moon 280D
- Streamere: Bluesound node, SotM 200 ultra Neo, Simaudio Moon Mind2
- Cabluri: Crystal Micro power, Chord powerchord, Crystal Micro XLR, Crystal digital standard coax, Crystal USB standard, Chord Prodac digital, Neotech NEVD5001, QED Silver spiral, Piega cable 3
- Rack: Naim fraimlite
Material audiat/vizionat:
- Pink Floyd – “Young lust” / “The wall” 1979 – 2011 remaster – Qobuz hires 96/24
- Michael Jackson – “Don’t stop till you get enough” / “Off the wall” 1979 – Qobuz hires 96/24
- Melody Gardot – “Who will confort me” / “My one and only thrill” 2009 – Tidal 44.1/16
- Depeche Mode – “Blasphemous rumours” / “Some great reward” 1984 – Tidal hires 88.2/24
- Death – “Scavenger of human sorrow” / “The sound of perseverance” 1998 – Tidal 44.1/16
- Brian Bromberg – “The saga of Harrison Crabfeathers” / “Wood” 2002 – Tidal 44.1/16
- Film – “The dark knight” 2008 – bluray disc
