Dragă melomanule, săptămâna aceasta te voi surprinde cu un articol despre un film special și coloana sa sonoră. Am revăzut de curând Pulp Fiction, la rezoluție modernă, în condiții de Home Theatre, și m-am lăsat complet absorbit de povestea veche de 30 de ani a lui Quentin Tarantino.
Dat fiind că de obicei îți scriu despre muzică, poate alegerea de a-ți vorbi despre un film te va surprinde, așa că simt nevoia să aduc niște clarificări. Acest articol nu va fi o cronică de film ci va fi, mai repede, o cronică a uimirii mele în fața felului în care Tarantino a integrat muzica în acest film și felul magic în care, fără o coloană sonoră originală, a creat totuși una din cele mai prolifice coloane sonore de film de până acum.
Aceasta a fost, de fapt, chestiunea care m-a uimit pe loc și m-a determinat să îți scriu despre acest film. Încă de la bun început și până la final, la credite, filmul este plin cu muzică. Este interesant că muzica nu capătă niciodată un rol principal, nu avem pe ecran recitaluri ori povești care să conțină muzica ca subiect prim, însă muzica vine întotdeauna în completarea acțiunii la momentul potrivit și, mai important, cu nota potrivită.
Notorietatea Pulp Fiction este imensă, toată lumea cunoaște coperta filmului și a discului, cu eclectica Uma Thurman tolănită pe burtă, privindu-te misterios și lăsând țigara să fumege cu puncte de suspensie. Este o imagine atât de cunoscută a anilor 90, cu acea nuanță de roșu, acel font atât de special care spune „PULP FICTION” și dedesubt, bineînțeles, creditul principal care merge către genialul Quentin Tarantino. Mai jos o imagine extrem de reprezentativă pentru Pulp Fiction, cu personajele sale extraordinare:
Îi avem, de la stânga la dreapta, pe Jules (Samuel L. Jackson), Mia (Uma Thurman), Vincent (John Travolta) și pe Butch (Bruce Willis).
Înainte de a continua este imperativ să te avertizez: dacă nu ai văzut încă acest film celebru, ar fi bine să o faci și să te reîntorci apoi la articolul meu, dat fiind că urmează, în mod evident, spoilere. Departe de orice aș spune eu, Pulp Fiction este ceva ce trebuie să vezi și să auzi cu ochii și urechile tale.
Așadar, să începem cu genialul titlu „Pulp Fiction” și însemnătatea sa importantă. Conform lui Tarantino, titlul face referință la revistele de tip „pulp” care erau la modă în epocă în Statele Unite, cunoscute pentru conținutul lor bazat pe violență și dialog agresiv. De asemenea, încă de la primele cadre din film, apare și cel de mai jos în care Tarantino oferă doua explicații din DEX pentru termenul „pulp”:
La momentul când acest film era produs, Tarantino devenise deja celebru cu primul său film „Reservoir Dogs”, în care consacrase atât de bine ceea ce criticii denumeau „glamourising violence”. De fapt, critica îi era adusă persistent, fiind în mod constant acuzat că promova sângele și violența și că aducea pe ecrane „romanticismul heroinei”. Nu aș fi sincer până la capăt dacă nu aș recunoaște că, într-o oarecare măsură, sunt de acord cu aceste critici, însă, succesul lui Tarantino este imens și de netăgăduit. De fapt, ceea ce a adus nou Tarantino pentru industria bățoasă a filmului american de la începutul anilor 90, a fost o infuzie de artă modernă atât de necesară ca filmul să se transforme la loc, din film previzibil de acțiune, în film de artă, cu elemente misterioase, mult mai încântătoare pentru suflet.
Din aceste motive, Pulp Fiction a explodat, dar, în mod ciudat, nu în America, ci în Europa, câștigând prestigiosul Palme D’Or la Festivalul de la Cannes din 1994. Este interesant, de asemenea, că proiectul pentru film a fost respins de mai multe case de producție, printre care și TriStar, pe motiv că este prea „dement” pentru o producție de cinema. Miramax însă l-a acceptat pe loc, Weinstein fiind disperat după proiecte noi și inedite.
Povestea Pulp Fiction nu a fost opera strictă a lui Tarantino, fiind scrisă la Amsterdam cu 2 ani înainte de începerea producției, împreună cu Roger Avary, bun prieten și colaborator al lui Tarantino. Bineînțeles însă, că adaptarea pentru ecran (scenariul), îi aparține integral lui Tarantino, iar regia și multe fațete ale producției, la fel ca în cazul tuturor filmelor sale, îi revin integral marelui maestru.
Subiectul filmului a fost unul foarte simplu, totul s-a învârtit în jurul unei zi din viața a două „gorile”, Vincent și Jules, ce lucrau pentru un gangster, Marsellus Wallace. Filmul prezintă evenimentele prin care trec cei doi și celelalte personaje în această zi. Este interesant că filmul nu este prezentat cronologic, fiind feliat în episoade ce își vor căpăta sensul comun de abia la finalul ultimei scene. Aceasta este, de fapt, măiestria lui Tarantino: să iei niște personaje atât de simple și o poveste atât de simplă și ea, și să le dai o valență atât de artistică încât nimeni nu le va mai uita vreodată.
Așa și eu, de când am văzut filmul pentru prima dată acum aproximativ 25 de ani, țin minte toate acestea, în special caracterul special al personajelor și felul în care se așezau personalitățile lor prin dialogurile pline de măiestrie. Țin minte aici grozavul personaj al lui Jules și cel al lui Vincent, doi „goons” care mă surprindeau cât erau de diferiți, de spirituali și de „deep” în gândire, o antiteză la care nu m-aș fi așteptat. Ani de zile m-a fascinat discursul lui Jules, cel din biblie, Ezekiel 25:17:
“The path of the righteous man is beset on all sides by the
Inequities of the selfish and the tyranny of evil men. Blessed is he who, in
The name of charity and good will, shepherds the weak through the valley of
Darkness, for he is truly his brother’s keeper and the finder of lost
Children. And I will strike down upon thee with great vengeance and furious
Anger those who attempt to poison and destroy my brothers. And you will know
My name is the Lord when I lay my vengeance upon thee.”
Jules recita întotdeauna acest verset înainte de a executa pe cineva. Pasiunea cu care recita depășea orice văzusem eu în filmele de cinema până atunci și aducea emfază recitalului de teatru într-un film cu gangsteri. Tarantino realiza, astfel, ceva ce Hollywood-ul nu realizase până atunci: transformase niște personaje pur negative, în niște personaje fascinante și, paradoxal, pozitive. Mai jos o imagine cu cei doi „goons” spirituali:
Reîntorcându-mă la muzică, rămân uimit de felul în care au fost alese piesele de pe această compilație care formează coloana sonoră a acestui film fascinant. Acest aspect este, în sine, o artă genială, tipică filmelor lui Tarantino. Practic discul ce formează coloana sonoră nu conține muzică creată special pentru acest film ci este mai mult o compilație ce conține atât muzica cunoscută, dar cumva veche la momentul realizării acestui film, aduc aminte aici exemple ca „Let’s Stay Together” al lui Al Green sau „Son Of A Preacher Man” de Dusty Springfield, însă, ce este mai interesant, este faptul că restul de piese sunt o colecție de cântece necunoscute din genul surf rock.
Tarantino declara că nu a simțit niciodată că Pulp Fiction are vreun vibe de surf și că piesele alese îl duc cu gândul mai mult la muzica filmelor spaghetti-westerns decât la surf. Tarantino are dreptate, despre niciuna din piesele de surf rock făcute celebre de acest film nu aș fi spus vreodată că aparțin genului, ele devenind mai mult un sunet specific Pulp Fiction decât altceva. Măiestria alegerii pieselor pentru coloana sonoră nu îi aparține numai lui Tarantino, ci consultanților săi muzicali, Laura Lovelace, Boyd Rice, Allison Anders și Chuck Kelley, care au știut atât de bine să sape prin fețele B ale muzicii și să extragă aceste cântece grozave.
Spre exemplu, în scena care deschide filmul cu o artă teribilă, cea jucata de un tânăr Tim Roth și de Amanda Plummer, care au o discuție liniștită despre ce ținte ar trebui să jefuiască pe mai departe, băncile și magazinele fiind ceva deja fumat, se hotărăsc să își mute atenția pe restaurante și, fiind deja într-unul, atmosfera explodează imediat dintr-una colocvială într-una de maximă energie, catapultându-i pe cei doi de pe scaune cu pistoalele în mână strigând „This is a robbery! If anyone of you pricks move, I’ll execute every last one of you!”.
Aici auzi pentru prima dată muzică în acest film, piesa surf rock „Misirlou” a lui Dick Dale răsunând în completare, aducând emfază corectă fazei pe care tocmai o văzusem și punând pe mai departe bazele sonore ale genericului care, în mod clasic, curge pe fundal negru la începutul filmului. Cine știa această piesă până la Pulp Fiction? Probabil nimeni. Probabil doar Dick Dale. Cine o știe după Pulp Fiction? Probabil toată lumea. În felul acesta surf rock-ul a explodat după Pulp Fiction, filmul propulsând genul muzical într-un adevărat revival.
De aici înainte muzica nu prea se mai oprește în acest film. Muzica este folosită persistent, sunt puține momente în care nu putem auzi muzică. Între scene vom avea întotdeauna inserții de melodii celebre, spre exemplu, înainte de primul „episod” al filmului, vom auzi o felie din „Jungle Boogie” de Kool & The Gang. Este interesant că Tarantino găsește un mod de implementare în care muzica parcă nu se oprește niciodată, până și în situații când există dialog, găsește moduri în care să lase muzica să continue în fundal pe un radio în surdină, ca și cum ar recunoaște că muzica oferă o transă pe care nu este bine să o oprești cu una cu două.
Astfel, muzica oferă coeziune filmului lui Tarantino și contrar cu alte filme din portofoliul său, Pulp Fiction parcă are o particularitate mai romantică, mai evocativă, mai dulce decât celelalte. Sigur că nu ar putea fi un film Tarantino până la capăt fără sânge, însă, comparativ cu alte din filme sale, sângele din acest film este mai concentrat și cu o doză puternică de rațiune. Acest sânge rațional apare cel mai dulce în scena epică cu tânărul de pe bancheta din spate căruia, întâmplător, Vincent îi explodează capul și murdărește toată mașina și atunci cei doi sunt nevoiți să găsească rapid o soluție. Presați de timp și de pre-rechizite, ajung atât de dulce la „The Problem Solver”, acest personaj suprem și stoic jucat atât de bine de minunatul Harvey Keytel, personaj care m-a urmărit toată adolescența mea. Mai jos o imagine cu acesta:
Recunosc că după ce am văzut Pulp Fiction, am păstrat viu toată viața reflexul de a-l suna pe „The Problem Solver” oricând am avut o situație mai grea pe mâini. Mereu m-am dat doi pași înapoi și m-am gândit: „oare cum ar fi rezolvat el această problemă?”. Primisem o lecție teribilă de tact și calm din partea lui The Problem Solver / Harvey Keitel / Tarantino care va dăinui pentru totdeauna.
Scena aceasta ne este jumătate dezvăluita la începutul filmului, și apoi, cu multă măiestrie, cealaltă jumătate ne este furnizată la finalul filmului, când totul se completează și capătă cel mai Tarantino sens. Este poate cea mai grozavă scenă de film pe care am văzut-o vreodată și cu siguranță cea mai bună scenă din Pulp Fiction. De asemenea, tot în această parte a filmului apare și Tarantino, care, ca mai în toate filmele sale alege să joace unul dintre rolurile secundare, în cazul de față interpretând gazda care îi primește pe Vincent și Julius cu mașina plină de sânge:
O scenă la fel de bună din punct de vedere al muzicii este aceea când personajul pugilistului, interpretat de Bruce Willis, se întâlnește în sfârșit cu Marsellus Wallace și nu prea spune nimic, stă și ascultă ce are de spus gangsterul, acceptând mita și târgul propus. Toate acestea sunt acompaniate unic de „Let’s Stay Together” de Al Green.
Pe mai departe atmosfera filmului crește și ne apropiem ușor, ușor de concluzie: dragostea este totul, chiar și în filmele lui Tarantino. Îl regăsim astfel pe Vincent care călătorește către minunata Mia, femeia lui Marcellus – acesta ordonându-i lui Vincent să aibă grijă de ea în seara respectivă, dat fiind că el va fi plecat din oraș. Vincent ar fi trebuit să o scoată în oraș la masă și să o aducă înapoi acasă. În aer plutea încă suferința gorilei precedente care fusese omorâtă de Marsellus, dat fiind că într-o astfel de seară, îndrăznise să îi facă masaj la picioare frumoasei Mia.
Discuțiile dintre Vincent și Jules sunt pline de sirop dulce, aceștia discutând scene întregi despre ce ar trebui sau nu ar trebui să facă Vincent în raport cu Mia, precauția pe care ar trebui să o arate și pericolul de a fi și el executat de Marsellus. Vincent ajunge la Mia acasă și o scoate pe aceasta în oraș și, în acord cu temerile lui Jules, aceștia ajung să se îndrăgostească magnetic și să danseze împreună. Aceasta se întâmpla pe muzica anilor 60, într-un club ce arăta mai mult a anii 70, fiind un „easter-egg” ascuns de Tarantino pentru a evoca trecutul lui Travolta din Saturday Night Fever. Mai jos o imagine cu Mia și Vincent dansând:
Însă, scena muzicală cea mai grozavă din film, pe care o păstram pentru finalul articolului nostru, este cea în care cei doi se reîntorc acasă la Mia, și aceasta pornește tacticos sistemul audio și magnetofonul Teac care cântă una din cele mai necunoscute piese la momentul lansării filmului în 1994, „Girl You’ll Be A Woman Soon”, dar una din cele mai cunoscute piese din prezent, făcută celebră de acest film, piesa fiind un cover după Neil Diamond sub interpretarea trupei americane de rock alternativ Urge Overkill. Mai jos o imagine cu Uma din această scenă:
Scena aceasta și felul în care Uma reacționa și dansa pe această piesă m-a fascinat întotdeauna, fiind pentru mine, atunci, la final de ani 90, o expresie teribilă a unei libertăți de tip „let-go” care la noi nu exista, dacă era să învăț ceva din filmele americane, atunci învățam asta: să fiu eu, să fiu liber, să îmi exprim sentimentele, să las muzica să îmi curgă prin vene și să o las să mă miște, așa cum pe Uma o mișca această piesă și, în mod evident îndrăgostită de Vincent, într-un fel sau altul, magic avea să devină femeie.
Filmul acesta este în mod evident magnum opus-ul lui Quentin Tarantino, nu este nici primul său film, nici ultimul, însă este filmul anilor 90 care ne-a marcat cel mai mult și, așa cum spuneam în paragraful precedent, ne-a învățat să ne exprimăm liber. Mi-aș dori ca cinematografia americană să mă învețe în continuare același lucru, însă, nu se mai întâmplă asta și este nevoie ca din când în când să mă reîntorc la Pulp Fiction și la muzica sa fabuloasă pentru a-mi recalibra sinceritatea și propria-mi relaxare în raport cu lumea.
Rămân pe veci cu lecțiile învățate din acest film pe care îl consider o capodoperă și cu felul în care mi-a arătat că muzica înseamnă extrem de mult și că ne poate aduce imediat coloana sonoră corectă pentru a ne trăi viețile sincer, fiind vii, fiind treziți până la capăt.
Așadar, dacă vrei să retrăiești momentele din acest film prin intermediul sistemului tău audio, nu ezita să asculți acest disc pe care vei regăsi toate cântecele celebre de care spuneam în articol, însă și piesele surf făcute celebre de acest film, în frunte cu Misirlou. Surpriza cea mai mare va fi că vei găsi și pasaje din discursurile din film, aduc aminte aici „Royale with Cheese” cu Vincent și Jules, dar și celebrul „Ezekiel 25:17” al lui Jules.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Tidal
Spotify
Apple Music
