Dragă melomanule, complet întristat de trecerea în neființă de curând a unicului Nicu Covaci, însă și a colegului său de formație, Mony Bordeianu, care a dispărut dintre noi și el în martie anul acesta, am decis că este momentul să scriu despre un disc Phoenix, așa că m-am pus pe studiu și înainte să scriu am ascultat toate discurile Phoenix care mi-au trecut prin mână și, de asemenea, am citit tot ce se putea citi despre formație și despre Nicu Covaci.
Mulți spun că magnum-opus-ul Phoenix este „Cantafabule”, un disc lansat de aceștia în 1975, la scurt timp înainte ca trupa să fuga din România. Cantafabule este un disc cu adevărat genial, un disc dublu-LP (primul din România), un disc foarte conceptual și total atipic pentru muzica care se făcea în acele vremuri în părțile acestea. Însă, chiar dacă m-a impresionat până la os, astăzi nu o să îți vorbesc despre acesta, ci mai degrabă o să aleg să îți vorbesc despre „Mugur de Fluier”, un disc lansat de Phoenix cu un an mai devreme în 1974.
Mugur de Fluier m-a impresionat întotdeauna până la paroxismul simțirii, cu al său mesaj românesc și cu al său sunet viu și proaspăt. Da, Mugur de Fluier sună foarte „proaspăt”, chiar și la 50 de ani de la lansare. Îți dai seama, melomanule? 50 de ani au trecut din anii 70! Multe din muzicile pe care le ascultăm vin din acele vremuri și ușor, ușor, ele se transformă în adevărate călătorii în timp și ocheane către niște vremuri vechi.
Despre aceste vremuri vechi trebuie să îți vorbesc mai întâi pentru a înțelege mai bine contextul Phoenix și contextul lui Nicu Covaci, a cărui moștenire încerc să o subliniez în acest articol-elogiu la adresa sa și la adresa acestei trupe legendare, a cărei muzică nu era mai prejos cu nimic față de trăirile muzicilor vestice, iar a cărei longevitate este destul de unică în peisajul trupelor de rock legendare. Sunt puține trupele care au fost active 60 de ani.
Este interesant să observăm că și aici în România, după cortina aceasta de fier foarte puternică și aprigă din acei ani, această febră a muzicii rock psihedelice a apărut și aici, chiar și neinfluențată de alte discuri din străinătate. Trebuie remarcat că discuri foarte adânci de la Phoenix ca Mugur de Fluier sau Cantafabule au ieșit fie în același timp, dacă nu chiar mai devreme decât alte discuri din străinătate de o adâncime similară.
Phoenix luau naștere în 1962 la Timișoara și se numeau inițial „Sfinții”, nume schimbat la indicațiunea chitaristului Claudiu Rotaru, ce propunea ca numele nou să fie „Phoenix”, „Sfinții” fiind mult prea „religios” pentru a trece cu brio prin aparatul de stat comunist și prin cenzura vremurilor.
În acele vremuri de început nu au avut un stil fix, cântând cover-uri specifice ale vremii – Deep Purple, Rolling Stones etc., piesele lor originale fiind încadrate în stilul beat, apoi evoluând către rock psihedelic și progresiv, însă încercând să cânte și în engleză în această perioadă de început. Aici intervenea mult Mony Bordeianu, vocalistul din acea perioadă care stăpânea bine limba engleză. Mony însă a plecat din trupă la începutul anilor 70, ceea ce i-a condus pe Phoenix să își caute un nou vocalist. Așa au dat peste Mircea Baniciu și a urmat, să spunem așa, perioada lor de glorie, nu datorită lui Baniciu per-se, ci datorită chimiei și potrivelii dintre membri de atunci. Mai jos o imagine cu membri din această configurație „de aur”:
Avem, de la stânga la dreapta: Nicu Covaci, Valeriu Sepi, Mircea Baniciu, Josef Kappl și Costin Petrescu. Cu mici modificări, aceasta a fost configurația care ne-a dat discurile cele mai grozave de la Phoenix – Mugur de Fluier și Cantafabule.
De fapt, trebuie să înțelegem că, în mod paradoxal, direcția care a definit stilul Phoenix a venit de la o persoană de la care nimeni nu s-ar fi așteptat, o persoană care cu siguranță nu avea legătură cu muzica și cu siguranță că nu avea legătură cu muzica Phoenix. Această persoană este nimeni-altul decât Nicolae Ceaușescu:
Acesta a decretat imperativ într-o conferință ținută la Mamaia în 1971 că toată creația muzicală din Romania trebuie să fie inspirată de aici înainte doar din folclor. Absurd, nu-i așa? Însă acest lucru s-a întâmplat, face parte din istoria noastră, un simplu om pe post de dictator putea dicta forma muzicii. Incredibil! Inima mea se răscoală și dacă așa ceva s-ar întâmpla astăzi, mii de oameni ar ieși pe străzi!
Atunci, însă, această opțiune nu exista și singura formă de răsculare era să transformi aceste decrete de tiranie în avantaje pentru tine, singura cale fiind reinventarea. Așadar, acesta a fost sâmburele care a determinat Phoenix să se reinventeze și să își găsească un nou stil care să se încadreze în directivele dictatoriale, însă să păstreze și sâmburele rock al sufletului lor. În acest fel s-a născut noul lor stil și un nou gen muzical cu totul, numit etno-rock. Avem aici celebra vorbă a lui Covaci la adresa lui Ceaușescu: „vrei folclor? na folclor!”.
Astfel, urmează vreo 6 ani de etno-rock, sub acest stil începând să se nască noi discuri: Cei Ce Ne-au Dat Nume (1972), Meșterul Manole (1973), Mugur de Fluier (1974) și Cantafabule (1975). Prima piesă cu filon folcloric fiind „Mica Țiganiadă”, pe care aceștia o cântau încă de la începutul anilor 70.
Mă opresc, astfel, asupra Mugur de Fluier, pe care l-am ascultat de curând de foarte multe ori și care m-a cucerit imediat cu sunetul său mai viu decât niciodată, înregistrat tipic anilor aceia, cu o ușoară anti-fază pe extremele stânga dreapta ale imaginii stereo, însă cu un bas viu specific acelor ani și cu un sâmbure profund de tinerețe care cântă despre folclorul străvechi, dar și despre modernitatea rock-ului. Dacă nu ai auzi cuvinte românești, cumva nici nu ai simți că este românesc, muzica de pe el îmi aduce aminte câteodată de mariachi mexicani sau de simplitatea muzicii celtice din insulele britanice.
Mugur de Fluier este un compendiu de folclor, trecându-ne prin toate influențele din zona românească: țigănești, românești, turcești și… celtice. Povestea Covaci într-un interviu că celții au fost un popor nomad care au locuit o perioadă alături de daci și atunci parte din influența lor a rămas aici, iar parte din spiritul dac a plecat cu ei peste mări și țări. Și astăzi putem auzi tânguirea maramureșeană a viorii în muzica celtică sau putem observa asemănări în dansul lui Michael Flatley și cel românesc popular.
Piesa mea preferată de pe disc este de departe chiar „Mugur de Fluier”, o baladă superbă cu un titlu pe măsură, care ne doinește cu progresie rock din folclor, dându-i lecții de reinventare lui Ceaușescu și punându-i căluș pe tiranie.
Nu pot, de asemenea, să nu observ calitatea grozavă a înregistrării și remasterizării, versiunea disponibilă pe platformele de streaming fiind foarte bună, vie, crocantă, colorată și mai tânără ca niciodată. Coperta albumului îi aparține chiar percuționistului din trupă, Valeriu Sepi, care este de asemenea și artist plastic, coperta fiind creația sa împreună cu soția de atunci, Lili Sepi.
Îți las o imagine cu trupa de pe vremea Mugur de Fluier:
Continuând cu istoria trupei, trebuie să menționez plecarea lui Nicu Covaci din România, care are o altercație mai întâi cu Miliția, renunță la cetățenia româna și cu ajutorul unei amice din Olanda care sosește repede în țară, se căsătorește cu Nicu și îi obține, astfel, un pașaport olandez cu care acesta poate pleca din România. Astfel, Nicu se mută din țară în 1976 în Olanda, iar trupa se pune pe pauză.
Nu stă însă mult acolo, pentru că cu ocazia cruntului cutremur din 1977, Covaci se întoarce în țară cu un camion plin cu ajutoare, fiind lăsat cu greu la graniță să treacă, pătrunde însă pe teritoriul patriei și ajunge într-un final să discute cu colegii săi. Apoi urmează poate cea mai grozavă poveste a vremurilor comuniste, în care Nicu Covaci conducând un camion îi scoate ilicit din țară pe membri Phoenix. La venire având pretextul ajutoarelor, apoi, la plecare, înarmat cu pretextul recuperării boxelor sale Marshall de concert, care încă erau în România. Acesta le sacrifică, le scoate interioarele, le scoate difuzoarele, și, cu ajutorul mamei sale croitoreasă, acoperă fețele acestora, unde erau difuzoarele înainte, cu o pânză neagră. În aceste difuzoare încărcate în camion, în niște poziții greu de imaginat, în pielea goală, au intrat membri Phoenix: Ovidiu Lipan Țăndărică, Josef Kappl și Erland Krauser. În acest fel, cu greu și cu multe peripeții au trecut vama românească unde soldații au fost mituiți cu cârnați de Banat și cu palincă românească, dansând ore în șir chiar pe boxele din camion, unde, într-o liniște completă, în niște poziții de Ikebana pe care numai ei le știau, stăteau cei trei muzicieni sub teama descoperirii. Nici nu ne putem gândi ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost descoperiți. Cel mai probabil toți patru ar fi fost crunt pedepsiți și ar fi înfundat închisorile.
Au trecut însă cu bine vama spre Iugoslavia pe la Porțile de Fier și au ajuns într-un final spre Austria, apoi Germania, unde s-au stabilit definitiv. Există de asemenea o neînțelegere mare între Covaci și Baniciu, despre care Covaci spune că nu a plecat cu ei pentru că nu s-a prezentat la întâlnire. Noi nu putem însă să știm care este adevărul și cum ar fi fost mai bine să se întâmple. Știm însă că în trupele de muzică în general nu pot lipsi încrâncenarea sau neînțelegerile, acestea fac parte din rigorile unui cuplu.
Cert este că nici în Germania nu le-a fost atât de bine pe cât ne-am fi așteptat noi atunci. În țară se credea mai întâi că Securitatea i-a ucis pe cei trei, această credință dispărând doar în momentul când Phoenix au apărut la Radio Europa Liberă spunând că sunt teferi în Germania.
Acolo nu prea au avut concerte la început, casele de discuri nu îi înțelegeau, erau fricțiuni între ei, Covaci dorind să continue stilul etno-rock în limba română, iar ceilalți doreau să cânte în engleză într-un stil diferit. Ba chiar rămași fără vocalist prin lipsa lui Baniciu, îl reprimesc în formație în Germania pe Mony Bordeianu, acesta cum aude de oportunitate, lasă America și fabrica de chiloți unde lucra, și vine imediat să se reunească cu colegii săi. Chiar și așa însă, nu au avut succes, și, așa cum spuneam mai sus, neînțelegerile asupra creației, asupra direcției, au dus la destrămare, trupa spărgându-se la începutul anilor 80. Ceilalți, în afară de Covaci, își creează o proprie trupă numită Madhouse și încep să cânte în limba engleză. Aceasta este ceea ce Covaci a numit „prima trădare”.
Covaci rămâne cu Phoenix și îl cooptează în trupă pe neamțul Mani Neumann pe post de violonist. Se creează astfel o nouă direcție Phoenix, mai agresivă, mai modernă, cu două viori, cu un violoncel, chitară bas, baterie și chitară solo. Noua formulă are mare succes la public în părțile acelea. Paradoxul este că trupa continuă stilul etno-rock și cântă în continuare și în română, însă Covaci era singurul român din formație, restul fiind străini. Cu toate acestea toți învățaseră bine piesele românești pe care le cântau unu la unu cu originalul. Îți las mai jos o imagine cu Nicu Covaci din vremurile acelea:
După cum se poate vedea și se poate simți, Nicu Covaci a avut această alură teribilă de rockstar, fiind printre puținii români din această categorie. Nicu însă a fost absolvent al Facultății de Arte Plastice din Timișoara și una din cele mai mari pasiuni ale sale a fost pictura și sculptura.
Locul în care au locuit în Germania toți membri Phoenix a fost orășelul Osnabrück din nordul Germaniei, aflat aproape de Olanda. Aici Covaci s-a afirmat pe parte de sculptură și pictură, cea mai importantă realizare a sa fiind un tablou imens de 45×6 metri numit „Gladiator 2000” realizat în 1986 și expus în interiorul sălii de sport din același oraș. De asemenea, la cererea primăriei din Osnabrück, Covaci realizează și o sculptură imensă, o reprezentare a zeiței fertilității numită Fruchtbarkeitskönigin.
Pe mai departe Nicu devine din ce în ce mai cool, sădindu-și pasiunea pentru mașini, dar cea mai puternică fiind cea pentru motociclete, făcând parte din grupări de motocicliști. Am admirat foarte mult această mișcare a tânărului Covaci, care s-a rupt dintr-un comunism feroce, eliberându-se într-un vest proaspăt și primitor. Aici, deja cool-ul Covaci, a devenit și mai cool, a devenit un român de care trebuie să fim mândri.
Anii 80 au trecut însă repede și Covaci, ca și mulți alți români celebri plecați peste hotare, s-a întors repede în țară după Revoluție, într-o Române liberă a anului 1990. Împreună cu el au sosit cu ajutoare și dor și Mony Bordeianu, Erlend Krauser și Ovidiu Lipan Țăndărică. Atunci Phoenix se reunesc și creează o piesă numită „Păsări Albe” dedicată Revoluției Române din 1989.
Tot în această perioadă apar și primele cărți de versuri ale pieselor Phoenix, prima dintre ele numită chiar „Versuri pentru Phoenix”, apăruta în anii 90 și aparținându-i poetului național Șerban Foarță. Despre poezia lui Phoenix nu pot să nu mă opresc și să îți spun câteva cuvinte, pentru că, dragă melomanule, felul în care Phoenix și Covaci au ales să aducă cuvinte în melodiile lor este unul foarte interesant și poate atipic pentru o formație rock.
În general trupele rock își semnează propriile versuri, cu siguranță fără a se gândi la poezie. Ei bine, Phoenix a îmbinat aceste două minunate arte, muzica și poezia, și, în majoritatea discurilor lor, într-adevăr ei au stat în spatele conceptului unei piese, însă, versurile în sine le-au cerut de la un poet. Cel mai de seamă poet care a semnat multe din lucrările lor este Șerban Foarță cu care îți las mai jos o imagine:
Spre exemplu, majoritatea versurilor pieselor de pe Mugur de Fluier sunt realizate de Șerban în colaborare cu Andrei Ujică, cu excepția pieselor Strunga și Andrii Popa care au versuri împrumutate de la Vasile Alecsandri.
În anii 90 este de remarcat și succesul trupei etno-dance K1 care lansează albumul Phoenix Dance Explosion, cu piese Phoenix reinterpretate modern. O chestiune destul de bun gust dacă este să mă întrebi pe mine față de ce se cântă în ziua de astăzi. Cine nu și-ar dori în 2024 versiuni trap ale lui Andrii Popa sau Micii Țiganiade? Hmm.
Pe mai departe, anii 90 au fost plini de tumult în lumea lui Phoenix și Nicu Covaci, pe de o parte exista interes pentru a se ține concerte în țară și pentru revenirea lor în patria mamă, pe de altă parte însă există foarte mult dezacord și neînțelegere pe diferite aspecte, principalele fiind disensiunile dintre membri și condițiile precare de organizare a concertelor din România. Din nou trupa se despărțea prin ceea ce Covaci a denumit mai târziu „a doua trădare”. Indiferent de cât de mult s-au certat, nouă ne-au fost dragi, așa că îți las mai jos o imagine din anii 90 din timpul încercărilor de concerte și tururi din România, momente rare în care erau din nou într-o componență consacrată:
În 2001 formația se reunește sub formula din anii 70, împreună și cu Mani Neumann, și mențin o serie de concerte în București, la Opera Națională. Se lansează albumul Baba Novak în 2005. Însă, în 2007 Baniciu părăsește definitiv formația din motive personale. Se reîncearcă apoi în 2015 o formulă cu Mony Bordeianu, îți las mai jos o imagine cu această variantă a trupei, Mony fiind al treilea de la stânga la dreapta:
După aceste diferite încercări să spunem „eșuate”, Covaci a preluat din nou frâiele formației și a păstrat Phoenix în stare de funcționare, în diferite forme și componențe, obținând succesul cu ajutorul trăsăturii sale de caracter cea mai importantă: perseverența. Covaci avea foarte mare încredere în ultima formă a trupei, pe care o numea „formula renăscută”, cu care îți las mai jos o imagine:
De asemenea, dacă îți face plăcere să aprofundezi toate aceste informații, te invit să urmărești filmul documentar numit iscusit „Phoenix. Har/Jar” regizat de Cornel Mihalache, care este, de altfel și autorul scenariului, și produs de Claudia Nedelcu Duca cu ajutorul TVR. Documentarul este foarte bine realizat și prezintă foarte corect toate poveștile și dramele Phoenix, dar, cum îi spune și numele, și harul acestei trupe monumentale. Aici documentarul:
Phoenix a fost o trupă complexă în care nimic nu a fost întâmplător, cumva sădită din mintea artistului Covaci, până și sigla trupei este o pasăre Phoenix stilizată de acesta și a avut de-a lungul anilor mai multe iterații, însă, în general, aceasta este imaginea general acceptată:
În încheiere vreau să aduc un omagiu imens trupei Phoenix și tuturor membrilor săi, în frunte, bineînțeles, cu Nicu Covaci. Este just că Phoenix nu ar fi existat fără puterea lui Covaci, filonul trupei, și dorința sa puternică de a ține formația activă și membri săi în priză.
Este interesant de observat cum o astfel de trupă, având un istoric puternic de neînțelegeri, certuri, procese, împăcări, reîmpăcări, trădări și supărări, că totuși și-au găsit și timp, printre toate acestea, să creeze și muzică, și, Dumnezeule, ce muzică! Fiindcă, la final, după ce tragem cortina și ne uitam în spate la toate aceste experimente ale orgoliului, nu mai rămâne decât ceea ce s-a creat și s-a înregistrat. Pentru noi, cei ce ascultăm, contează mai puțin certurile dintre membri Phoenix, pentru noi contează doar acel moment unic când toți și-au aliniat ego-urile și au transformat neînțelegerile în creație artistică și ne-au lăsat niște discuri monumentale.
„Mugur de Fluier” este un monument românesc cu un cioban pe copertă și cu un spirit de pășune. Până și felul în care a fost conceptualizat este unul unic, Phoenix locuind o perioadă într-o cabană de pe muntele Semenic, unde, în transă completă, au trasat și au finalizat conceptele pieselor de pe acest album.
Nu este nicio diferență de metodă față de colegii lor vestici, care, la fel, se baricadau în pustietate și creau. Mugur de Fluier este însă pentru noi românii mai mult decât Pink Floyd sau Led Zeppelin, fiindcă este românesc și fiindcă are încătușat în el geniu românesc, geniu de reinventare și geniu de răsculare.
Toate acestea au fost ținute pe plutire de spiritul frumos al lui Nicu Covaci, și, chiar dacă au existat aceste neînțelegeri și despărțiri, ele au fost doar temporare, pentru că, uitându-ne în spate, el a revenit întotdeauna la forma consacrată a trupei, și doar așa au putut să mai înregistreze cate un disc legendar.
De asemenea, chiar dacă nu au făcut politică, mesajul lor rămâne unul profund politic, dat fiind că au fost printre primii care s-au răsculat împotriva sistemului tiranic de atunci, prin fuga lor iscusită, prin apartenența permanentă de țară, prin ajutorul oferit după revoluție și, cel mai important, prin însemnătatea muzicii și a versurilor lor de atunci pe care noi, toți romanii, le înțelegeam ce voiau să zică, numai cei de la putere nu le înțelegeau. Adevărata însemnate a multor din versurile Phoenix a fost explicată de autorii în cauză de abia în anii 90, după eliberare, și atunci tuturor ne-a fost clar că Phoenix sunt niște patrioți adevărați.
Te las cu vorbele optimiste și cu imaginea bucuroasă a rockstar-ului Nicu Covaci, care prin ultimele sale apariții din presă a afirmat: „vreau să dau steagul mai departe, vreau să stau în sală și să aplaud o formație Phoenix tânără”.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
