Dragă melomanule, săptămâna aceasta revin romantic la muzica românească, îndrăgostit negreșit de un disc al lui Pedro Negrescu numit „Elegy”, un adevărat recviem pe care Pedro îl aduce celor ce nu mai sunt printre noi.
Aveam de foarte multă vreme în teancul „de ascultat” acest disc și, din cauza unor circumstanțe audiofile nefericite, l-am tot amânat să îl pun pe ascultare. Însă, răsculat către dracul audiofil, am hotărât că orice ar fi trebuie să ascult și muzică, sătul de diverse piese puse pe repeat la nesfârșit de luni de zile pentru a-mi pune sistemul la punct, tot amânând momentul în care o să mă apuc, în sfârșit, de ascultat muzică.
Așa, răsculat și cu sabia în mână față de hoardele de tătari, l-am smuls aleatoriu pe „Elegy” din teancul mai sus menționat și l-am introdus cu reținere în player. De ce cu reținere? Răspunsul este simplu: este muzică românească și mi-am promis că nu o să mai sar așa ceva, dar dacă nu o să îmi placă, ce mă fac? Speram ca discul să fie bun, să mă cucerească imediat, să aud îngeri cum cântă. Speram să fie ceea ce era cândva „Brigada Diverse” versus mai modernul „Miami Bici”.
Dragă melomanule, îți spun cu mâna pe inimă că discul nu m-a dezamăgit deloc, ba chiar, m-am simțit ca un copil în fața unei vitrine cu diverse sortimente de înghețată și, ca să continui apoteotic exemplul de mai sus, m-am simțit ca Nea Marin în fața bunătăților din hotel, atunci când avea geanta diplomat cu praz înăuntru.
Sistemul meu audio neoptimizat și nerodat m-a surprins imediat, discul lui Pedro m-a învățat să îl iubesc mai mult, surprinzându-mă cu un sunet grozav, cristalin și gras, cu o scenă frumoasă și complexă, cu o senzație de viu imediată dată de mângâierile cu ritm ale lui Pedro pe contrabas.
Îndrăgostit pe loc de „Elegy” am și deschis laptopul și de acolo, din sweetspot, m-am pus pe scris să îți relatez din mijlocul „luptelor”, obiectiv, ceea ce se poate auzi pe acest disc.
Elegy este un disc lansat în 2015 la casa de discuri „Societatea de Concerte” și înregistrat la Sysound Records & Studios în 2014. Printre cei care interpretează îi găsim pe Gabor Cseke la pian, pe Gyorgy Jeszenszky la baterie și, bineînțeles, pe Pedro Negrescu la contrabas.
Analizând liner notes, descoperim că discul este dedicat memoriei celor ce nu mai sunt printre noi din breasla muzicală românească, fiind menționat numele percuționistului András Mohay, dispărut dintre noi la scurt timp înainte de realizarea acestui album într-un accident de circulație. Pedro a fost bun prieten cu Mohay și cântaseră împreună în 2014 la Festivalul de Jazz de la Gărâna. De asemenea, tot din liner notes aflam că discul îi este dedicat și celei ce a fost Anca Parghel, bună prietenă, de asemenea, cu Pedro Negrescu.
Impresionat pe loc de aceste considerente am decis că trebuie să aflu mai multe și am încercat, atât cat se poate, să mă documentez de pe internet, de pe pagina de Wikipedia a lui Pedro cât și din alte articole din presa românească. Personalitatea lui Pedro și geniul său muzical mi s-au părut fascinante și am rămas impresionat că un astfel de artist a existat la noi în România la doar o aruncătură de băț de mine. Cum de nu am știut așa ceva? Cum de nu am fost la niciunul din concertele sale?
Din păcate acum este prea târziu, Pedro nu mai este printre noi și, zic tot din păcate, nu există atât de multă informație despre el și despre opera sa. Hotărât să aflu mai multe am descoperit cu bucurie că printre prietenii mei de pe comunitatea Melomani România am plăcerea să îl regăsesc pe Alecu Chiriță, un promovator al muzicii românești prin emisiunile și articolele sale din media arădeană.
Făcusem un post pe Melomani Romania cu discul Elegy și atunci Alecu a comentat și ne-a transmis că Pedro era un bun prieten și un om care nu a apucat să ducă la bun sfârșit toată muzica pe care o avea în suflet. Așa că am decis să îl contactez pe Alecu și să aflu de la el mai multe despre Pedro și personalitatea sa artistică fascinantă. Pedro crease Elegy în memoria prietenilor săi, iar eu mă aflam acum în postura plină de onoare de a scrie în memoria lui Pedro. Cum aș fi putut să aflu mai bine detalii decât vorbind chiar cu unul din prietenii săi?
Astfel, am creat o punte telefonică București-Arad, discuția cu Alecu fiind una plină de energie și de informații deosebite, o felie de bucurie care poate nu prea mai există în ultima vreme. Alecu mi-a povestit despre începuturile lui Pedro, scena dificilă a jazz-ului românesc din perioada comunistă și felul în care interpreții erau tolerați mai bine datorită lui Nicu Ceaușescu care aprecia acest gen muzical.
La început Pedro cânta la contrabas și la bas electric, îndrăgostindu-se de muzică de timpuriu, luând pasiunea aceasta de la bunicul său din partea mamei, dar și a întregii sale familii, o familie de muzicieni. Pedro s-a născut în 1969 în Tecuci, Galați, iar numele său complet este Petronius Aciocîrlănoaei. Îți las o imagine mai jos cu Pedro:
La vârsta de 8 ani a început studiul violoncelului la Liceul de Artă „George Enescu” din București. Aici, la George Enescu, a făcut parte din grupa specială de copii cu auz absolut a profesorului Valentin Gabrielescu. Mai târziu a urmat cursuri la Haendel Akademie în Karlsruhe, Germania – 2000-2003, studiind atât instrument cât și operă. De asemenea, Pedro a participat la festivaluri de Jazz din Europa: Bydgoszcz – Polonia (1994), Corinthos – Grecia (1995), Ruse – Bulgaria (1993, 1996) și Festivalul de la Getxo – Spania (1998).
Îmi spunea Alecu că trebuie să punem emfază pe prietenia și legătura sa cu Johnny Răducanu, marele pianist de jazz român care i-a fost lui Pedro ca un mentor, Pedro învățând foarte multe la Johnny, între aceștia creându-se o legătură specială. Cei doi se cunoscuseră într-un tur european al lui Johnny, Pedro făcând parte din orchestra sa. Există legende care ne spun că Johnny Răducanu cânta cu greu fără Pedro la contrabas, atât de importantă era simbioza muzicală dintre cei doi. Putem chiar concluziona că învățau unul de la celălalt, o cale dulce între muzicieni.
Povestea cea mai haioasă din relația celor doi este aceea în care Răducanu a fost chiar cel ce i-a schimbat numele lui Pedro. Legenda spune că pentru concertele lui Răducanu urma să se realizeze o serie de afișe și ar fi trebuit să fie pus la loc central și numele lui Pedro – „Aciocîrlănoaei”. În stilul său caracteristic, Johnny a afirmat „Cum naiba să pun pe afiș <Aciocîrlănoaei>? Nici nu încape, e prea lung! Tu ai nevoie de un nume elegant și misterios, gen <Negresco>”. Atunci Pedro ar fi răspuns cu bunul său simț care îl caracteriza: „Ai dreptate, dar măcar <Negrescu> să fie”. Așa se năștea numele de scena a lui Pedro, Johnny Răducanu îl botezase. Îți las mai jos o imagine cu genialul pianist:
Reîntorcându-ne la geniul lui Pedro, trebuie să înțelegem că urechea sa era una extrem de deosebită, Pedro putea auzi dintr-o orchestră întreagă dacă una din cele 20-30 de viori nu era acordată cum trebuie sau dacă nu a cântat o notă perfect până la capăt. Acesta se numește „auz absolut” și puțini sunt înzestrați cu aceasta.
Alecu îmi povestea că Pedro își trata toate cântările la fel, nu conta dacă cânta într-un mic pub sau dacă cânta pe o scenă europeană extraordinară, toate erau tratate la fel, ceea ce căuta Pedro era desăvârșirea întru perfecțiune.
Arta îl turmenta pe Pedro, după fiecare spectacol analiza ceea ce se întâmplase, căuta greșelile din cântare, încerca să înțeleagă de ce nu a fost perfect. Pentru urechea obișnuită fie a celor din audiență, fie chiar și a colegilor săi, cântarea fusese una desăvârșită, perfectă, plină de succes. Însă, pentru Pedro, cântarea putea întotdeauna să fie și mai bună, nu era niciodată îndeajuns de bine, Pedro devenea cu greu mulțumit, asemenea unui Van Gogh sau unui Cobain și Pedro era chinuit de arta sa, văzând și auzind mult mai mult decât ceilalți, observând caracterul mereu perfectibil al artei care ducea mereu la același tel: perfecțiunea.
Acest țel al perfecțiunii poate fi regăsit și pe Elegy: ascultând toate piesele discului îți poți da seama foarte ușor cât de important a fost acest aspect pentru Pedro și putem regăsi în fiecare notă mult mai mult decât jazz clasic, putem regăsi imediat evoluția lui Pedro de la jazz-ul demonstrativ și de improvizație la compoziție și la muzica clasică. Asta ar defini cel mai bine Elegy: o compoziție la o graniță foarte fină dintre muzica clasică și cea de jazz.
Inițial putem crede că Elegy este doar un alt disc de jazz contemporan, însă pe măsură ce îl ascultăm putem observa acolo o finețe compozițională și un echilibru care țin mai mult de muzica clasică decât de jazz.
De fapt, ar trebui să punctez că poate cel mai important aspect din cariera muzicală a lui Pedro este acesta în care a migrat de la muzica de jazz la cea de compoziție, la cea clasică și, într-un final, la ceea ce a apreciat cel mai mult: dirijarea. Îmi povestea Alecu că îl observase la un moment dat pe Pedro după ce se terminase un spectacol în care dirijase un concert de Ceaikovski la Oradea și îmi spunea că nu îl mai văzuse niciodată așa de satisfăcut și de mulțumit de arta sa ca în acel moment.
Probabil că nu este liniște mai mare pentru turmentul de dinăuntru pentru un artist de talia lui Pedro ca aceasta funcție de a pune în fapt și de a dirija o orchestră. În acest fel dirijorul este ca un râu, ca o singură cale de acces prin care trece muzica, acesta hotărând pasul și momentul, dar și sufletul din muzică, având la dispoziție virtuozitatea celor din orchestră pentru a se exprima.
Astfel, din jurul anului 2000 Pedro s-a dedicat mai mult artei dirijorale, parcurgând cursuri, studiu, master și doctorat în acest domeniu. În 2008 a fost bursier în Statele Unite unde a fost asistent dirijor al maestrului Larry Livingston, dar și instrumentist în Orchestra Idellwild Festival și a concertat în celebra Disney Hall. Ca dirijor Pedro a susținut concerte cu Filarmonicile din Arad, Timișoara, Cluj, Bacău, Botoșani, Iași, Kiev și Galați. Îți las mai jos o imagine cu Pedro dirijând:
O întrebare care poate ne stă pe buze tuturor poate fi aceasta: de ce nu a plecat Pedro din țară? Din tot ce am citit și adunat, cât și din cele discutate cu Alecu, am realizat acest aspect: Pedro era un adevărat patriot. Chiar dacă fusese plecat în multe locuri faine și primise extrem de multe oferte pentru a rămâne și a cânta acolo definitiv, Pedro alegea întotdeauna să se reîntoarcă în țară și să lucreze aici. Aceasta este poate lecția cea mai importantă pe care trebuie să o primim de la el. Nu a plecat din țară și doar așa putem spune că am avut un muzician de talia lui aici. Nu îi putem fi recunoscători îndeajuns.
Astfel, să vedem Elegy ca o spovadă plină de perfecțiune, dar și un fel de testament muzical pe care Pedro ni-l lasă povestindu-ne despre cei geniali care nu mai sunt printre noi, cumva cântând despre moarte.
Iată că, din păcate, chiar și Pedro nu mai este acum printre noi și omagiul poate cel mai mare pe care i-l putem aduce este să îi recunoaștem geniul și virtuozitatea sa unică în România, Pedro fiind un muzician profund care nu a făcut niciun fel de compromis în cariera sa muzicală, a avut o pregătire muzicală extraordinar de bună și cu un singur țel: perfecțiunea în muzică, fără cusur. Astfel, ascultând discurile sale, să îi recunoaștem lui Pedro perfecțiunea din muzica sa, așa este cel mai bine să îi cinstim memoria, asta l-ar fi bucurat cel mai mult.
Mulțumesc frumos Alecu Chiriță pentru amintirile împărtășite despre prietenul tău, cel ce a fost, și va fi întotdeauna prin muzica sa, Pedro Negrescu.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
