Dragă cititorule, săptămâna aceasta am simțit nevoia de un concert de Jazz. Afectat de o cană de cafea prea bună, mi-am adus aminte acel sentiment unic de a păși într-un club de Jazz și de a simți instrumentele live, apoi toate detaliile care se regăsesc într-un club: atmosfera, fumul, oamenii, bucuria.
La acest disc, We Get Requests, am ajuns într-un mod haios. Un prieten mi l-a adus împrumut, sa îl ascult. De îndată ce l-am ascultat a urmat o negociere: „comandă-mi și mie unul”, i-am zis, și, după câteva „negocieri” mai departe, săracul om a spus „păstrează-l, îmi comand eu altul”. Nu degeaba îmi spusese mie un portar, la un moment dat, „Dl. Silviu, pe Dvs. nu vă poate nimeni refuza”. Așa că, Vlad Jr., îți mulțumesc din suflet că mi-ai scos în cale acest disc.
Îmi aduc aminte că această senzație de „club de Jazz” am avut-o la Ciprian Țânțăreanu, unde am fost să ascultăm sistemul său faimos din București. Da, recunosc, a fost foarte deosebit sunetul – principala sa caracteristică fiind atmosfera, puteam să jur că am pășit într-un club din Memphis. De când am fost la Ciprian, m-am reîndrăgostit de live, de Jazz, și ascult mult mai mult ca înainte.
Cu acestea în suflet am vrut să retrăiesc sentimentul și am pus pe ascultare acest disc de la Oscar Peterson Trio. Efectul este, întotdeauna, cel așteptat. Înregistrarea este una de excepție, este poate cel mai bine înregistrat album de Jazz, instrumentele sunt foarte crisp, imaginea este de excepție și, în înregistrare, este captată extraordinar atmosfera momentului.
Albumul este o adevărată călătorie în timp, înapoi în 1964 când a fost înregistrat și, pe un sistem bun, poți auzi fiecare vibrație, poți auzi instrumentiștii cum trag aer în piept, cum suspină sau cum se bucură când cântă la instrumente.
Cred cu desăvârșire că aceste înregistrări legendare din anii 60 și 70 la care tot revenim în vremurile moderne noi melomanii, audiofilii, sunt niște adevărate capsule ale timpului și o șansă superbă pentru noi de a călători înapoi în timp și de a retrăi ceva magic, ceva ce numai atunci s-a întâmplat.
Fac o paralelă aici și spun că aceste albume legendare seamănă foarte bine cu situația unei fotografii celebre. Una din cele mai legendare fotografii este „Monolith, the Face of Half Dome”, o fotografie făcută de Ansel Adams în 1927 în Parcul National Yosemite din California. Această fotografie prinde un moment pe care nu îl putem retrăi sau regăsi în alte timpuri. Atunci când ne uităm la această fotografie e ca și cum am avea un ochean către trecut și putem, instantaneu, să vedem ce a văzut Ansel atunci. La fel și cu această înregistrare: e ca și cum putem asculta acel moment unic care s-a întâmplat în 1964 apoi să lăsam ochii minții să fie cei care formează o imagine.
Astfel, imaginea care se formează când pui acest disc pe „play”, este una de concert intim, încă de la prima piesă de pe album când Oscar începe cu pedalele pianului apăsate la maxim și apoi, ușor, ușor, într-o progresie fină, le lasă libere. Încă de aici, de la prima piesă, putem să auzim pe unul dintre cei 3 fredonând.
Scena este formată din 3 instrumentiști: toboșarul la stânga, pianistul în mijloc și contrabasistul în dreapta. Poți simți, pe toată durata albumului, prezența lor în aceste poziții, existând o separație fabuloasă. Există, ce este drept, un mic „fâsâit” de bandă, specific înregistrărilor din acești ani, însă, ca și referință pentru astfel de înregistrări, este la minim. Poți jura că este o înregistrare digitală judecând după rezoluția de sunet și sharpness. Însă nu este digitală, este o minunăție analogică de pe vremea când digitalul era doar o idee.
Să spun însă, cine erau cei trei și cum au ajuns ei să facă acest album și acest trio.
Începând cu Oscar Peterson, care este sufletul acestui album, nu pot să nu clarific: Oscar Peterson a fost poate cel mai prolific și mai grozav pianist de jazz. Acest interpret legendar repeta încă din vârsta copilăriei câte 6 ore pe zi la pian și a făcut asta toată viața, doar spre bătrânețe a ajuns să reducă la 2 ore aceste repetiții zilnice. Spre bătrânețe, Oscar, a suferit un atac cerebral care i-a afectat partea stângă a corpului și, de aceea, nu mai putea cânta decât cu mâna dreaptă. Așadar, legendele au spus că Oscar cânta mai bine la pian cu o mână față de alții cu două. OP s-a născut în 1925 în Canada la Montreal și a murit în 2007, părinții săi fiind de origine din Virgin Islands. A fost supranumit „maharajahul clapelor” de către Duke Ellington cu care a și cântat o perioadă bună.
Ray Brown, interpretul la contrabas de pe acest album, s-a născut la Pittsburg în Statele unite în 1926 și a decedat în 2002. În tinerețe a fost foarte cunoscut pe scena de jazz din Pittsburg, lucrând apoi cu Dizzy Gillespie. La 20 de ani s-a mutat la New York unde a cântat cu Ella Fitzgerald, cu care s-a și căsătorit.
Ed Thigpen, toboșarul acestui trio, s-a născut la Chicago în 1930, a copilărit în L.A. și, mai târziu, a îmbătrânit în Copenhaga, unde se mutase în anii `70 și a trăit până 2010, până la finele vieții sale. Ed, în tinerețe, s-a afirmat în orchestra lui Cootie Williams și apoi a avut ocazia să cânte cu nume mari ca Dinah Washington sau Billy Taylor.
Acest trio, în componența acestui album, a existat pentru o perioadă de cca. 7 în ani, în care cei 3 au cântat împreună de foarte multe ori, aproape în fiecare zi.
Acest stil, această modalitate de a cânta, este una de școală veche, în care interpreții se întâlneau și pur și simplu cântau împreună. Casa de discuri nu exista ca și forță care influențează creativitatea și nu existau rațiunile comerciale din ziua de astăzi. Acest album este înregistrat one-shot și se simte asta. Nu există procesare sau producție muzicală la fel ca în cazul înregistrărilor moderne.
Pe vremea aceea interpreții se întâlneau la un studio și înregistrau pur și simplu, ca și cum ar fi cântat într-un club. În opinia mea, acesta este și motivul pentru care aceste înregistrări sunt atât de speciale, de intime și de aceea au un suflet atât de mare, pentru că esența momentului a fost prinsă în înregistrare și bucuria de a interpreta se revede în atmosfera captată.
Sinergia dintre cei 3, de capacitate profund telepatică, se simte de la primul acord. Aceasta este magia indubitabilă a acestui disc.
Oscar Peterson povestea că numele albumului și selecția de piese vine din ceea ce li se cerea să cânte prin cluburi. Primeau tot felul de solicitări (requests), oamenii le cereau să cânte hit-urile momentului.
Avem aici cel mai bun exemplu cu „The Girl From Ipanema”. Există pe această piesă o bucurie fabuloasă a interpretării și sinergia instrumentelor este atât de grozavă, încât, chiar dacă este doar Jazz cu instrumente, fără voce, poți jura că pe „The Girl From Ipanema” poți auzi versurile și vocea.
În felul acesta, albumul de față îți încântă atât de mult mintea, încât o face să își imagineze voci. Ei bine, asta eu nu am mai întâlnit până la acest album. Însă, te rog mult, să nu mai spui la nimeni că am recunoscut că aud voci.
Din echipa inițială de producție au făcut parte: Jim Davies – Producător, Val Valentin – Inginer sunet și Bob Simpson – Inginer de Recording, înregistrările făcându-se în 1964 la Studiourile RCA din New York.
Versiunea actuală a albumului pe care o știm, este una remasterizată. Este foarte interesantă povestea acestei remasterizări. De obicei, înregistrările de acest gen se făceau pe bandă cu 4 piste, unele studiouri însă, făceau copii ale înregistrărilor originale pe bandă cu 3 piste. Când s-a dorit a se face remasterizarea, banda originală cu 4 piste, din păcate, era deteriorată definitiv și atunci s-a apelat la copia cu 3 piste și de acolo s-a realizat acest master de excepție. Este un paradox: să obții un master atât de bun dintr-o copie a originalului, nu-i așa?
Cei de la Gato Audio povestesc pe website-ul lor cum s-au oprit la acest disc și de atunci îl folosesc cu precădere pentru a dezvolta amplificatoarele lor. Ei consideră că acest disc, în special din punct de vedere al dinamicii și imaginii, este o înregistrare de excepție și, astfel, o unealtă indubitabilă în a-i ajuta să stabilizeze semnătura amplificatoarelor lor.
Piesa pe care Gato o folosesc cu precădere pentru teste este piesa numărul 6 de pe album, numită „You Look Good To Me”. Aceasta piesă într-adevăr se detașează absolut de restul albumului, este wow! Are același suflet cu restul însă magia interpretării pe această piesă și solo-urile aferente sunt extraordinare.
De la începutul piesei, în punctul de ascultare, în sweet spot, te impresionează o scenă mare pe toate dimensiunile sale, însă cu o adâncime deosebită. Sound-ul acestei piese, încă de la început, este unul de muzică clasică, în care Ray Brown evocă o bucată clasică la începutul melodiei, pe care o cântă cu arcuș și apoi, se oprește, poți auzi cum lasă la o parte arcușul și apucă corzile contrabasului cu degetele. Acest efect este greu de pus în cuvinte, când piesa, dintr-o micuță evocare clasică, se transformă într-o piesă Jazz, iar, pe parcursul acestei tranziții, poți simți cum starea interpreților se schimbă împreună cu muzica.
Pe aceasta piesă uiți, efectiv, de timp – te lași purtat de magia momentului și urmărești cu ochii minții acest crescendo fabulos de la clasic la Jazz, apoi chiar spre niște ritmuri de Swing și apoi la clasic din nou.
Prezența și detașarea instrumentelor este extraordinară pe acest album, îl poți simți pe Ray Brown acolo, în dreapta, cum cântă alături de contrabasul său, des scoțând tot felul de sunete. La fel, prezența lui Thigpen și a sa tobă care se desprinde de scena orizontală și parcă plutește la extrema stângă a scenei. Bineînțeles, în tot acest timp, măiestria clapelor este indubitabilă în mijlocul imaginii stereo, acolo unde îl simțim tot albumul pe Oscar Peterson himself.
Jazz-ul, pentru mine, este o muzică pe care am învățat sa o iubesc în timp, nu mi s-a dezvăluit decât în anii mei de maturitate și pe măsură ce îmbătrânesc, mai mult Jazz mi se dezvăluie. E ca și cum aș avea nevoie de timp, de maturitate, de minte, ca să am decodoarele care sunt necesare pentru a înțelege acest tip de muzică.
Rămân profund impresionat și recunoscător de existența acestui disc care nu trebuie sa lipsească din palmaresul de audiții niciunui audiofil sau meloman.
Spunea Oscar Peterson că au făcut acest disc pentru că „We Get Requests” (pentru ca primim cereri de melodii), iar eu nu pot să spun decât că „te cred și eu că They We’re Getting Requests”.
Silviu TUDOR
An article written în my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Tidal:
Spotify:
Apple Music:
