Dragă melomanule, săptămâna aceasta îți voi scrie despre un album foarte drag mie, un album pe care îl folosesc negreșit să călătoresc în timp de fiecare dată când vreau să scap pentru o oră de ascuțimea vremurilor în care trăiesc și să mă reîntorc negreșit, acum 80 de ani, într-un club din Chicago unde albumul de față a fost înregistrat în iulie 1961.
Pentru mine, astfel, este o magie sublimă să mă așez comod în fața sistemului meu, în poziția perfectă de ascultare, cu luminile stinse și cu ochii perfect închiși, pregătit de o sesiune de ascultare foarte intimă și adâncă. Astfel, nu știu exact cum să descriu, însă, știu că în acea oră de audiție a acestui album, călătoresc foarte departe, nu numai ca spațiu fizic ci și ca distanță în timp.
Deîndată cum aud primele acorduri ale albumului cu sunetul său specific și viu, decolez imediat de pe canapea și mă transport și eu acolo pe Wacker Drive în Chicago în fața somptuoasei intrări cu uși rotative a „London House”, un club de jazz care a existat în Chicago în anii 50 și 60. Sunt pe loc, astfel, impresionat de intrare, de cum sunt primit, de atenția la detalii care exista în acei ani, de izul profund de art deco și îmi fac loc printre oamenii îmbrăcați în costume perfecte și doamnele aranjate frumos. Mă așez într-un loc aproape de scenă și îi văd imediat pe cei trei pe care îi știu atât de bine de pe celelalte albume ale lor.
Despre acest trio, compus și de această dată în același fel magic din Ed Thigpen la baterie, Ray Brown la bas și, bineînțeles, Oscar Peterson la pian, mai scrisesem cu ceva vreme în urmă despre albumul lor numit „We Get Requests”, unde regăseam aceeași formă a acestui trio. Poți reciti acest articol aici în el am scris mai multe despre cei trei și ar fi un bun punct de plecare pentru povestea de astăzi.
Reîntorcându-mă la London House și la călătoria mea în timp, mă minunez de fiecare dată cât de tare țin ochii de închiși când ascult acest disc, aproape până mă dor, și doar așa de acolo, de pe canapea, însă transpus într-un scaun din restaurantul clubului, îi „văd” pe cei trei poziționați între mese, pe scena clubului, Ed la stânga, Oscar în mijloc și Ray la dreapta, acestea fiind pozițiile lor preferate în această formulă a trio-ului, în acest fel regăsindu-i poziționați pe mai toate discurile lor. Este interesant cât de bine îi putem distinge pe cei trei ca poziție și este de asemenea interesant să realizăm că între piese există pauze, ori sunt chiar înregistrate în seri diferite și asta ne putem da seama urmărind poziția lui Ray Brown, care, de la o melodie la alta se schimbă, doar pianul și bateria rămânând fix în același loc.
Înregistrarea este una de excepție, foarte bună pe parte audio, însă extraordinar de interesantă atunci când vine vorba de capturarea momentului de atunci din 1961 când discul a fost înregistrat. Atmosfera capturată este una extrem de sinceră și vei putea auzi oameni vorbind în extremele scenei, vei putea auzi sunet de pahare, casa de marcat cum închide sau deschide sertarul, chelneri care servesc la mese și tacâmuri care se lovesc, vei putea auzi pofta oamenilor de a mânca dar și de a asculta trio-ul.
Spre exemplu, pe piesa numărul 2, la un moment dat, din zona barului, partea stângă spate, sună un telefon și cineva răspunde. Cine să fi fost la acel telefon? Un client? Cineva care făcea o rezervare? Ori poate soția barmanului care îl întreba când ajunge acasă? Ei bine nu vom ști niciodată cu siguranță, însă ne putem imagina, cel mai bine, că era un admirator al grupului care suna să mărturisească că, din cauza unui zbor amânat, nu a putut ajunge în seara aceea și că sună să întrebe cum este seara, cum sunt cei trei și dacă totul este bine.
La fel de interesant este și faptul că pe mai toată durata piesei 3, un tip situat undeva în zona de stânga-mijloc a scenei, pe care îl simți între tine și interpreți, vorbește și povestește ceva peste cei ce cântă. Astfel, senzația că ești la un concert real este foarte puternică, de multe ori am avut pornirea de a mă ridica și de a îi spune vreo doua tipului: „da’ mai taci, dom-le, tu știi cine este acolo pe scenă?”.
Discul original, cel lansat în 1961 la Verve Records, ne propune 7 piese, pe când cel aniversar și remasterizat lansat în 2018 ne propune pe lângă cele 7 piese originale încă 4 bonus înregistrate în aceeași sesiune. Mai jos o imagine cu discul așa cum a fost el imitat de draga mea Daisy:
Trebuie remarcat că această înregistrare aparține unei perioade când Peterson era considerat la vârful carierei sale, fiind în cea mai bună formă a sa. De altfel, la fel și colegii săi, având toți trei în jurul a 30 și ceva de ani, în floarea vârstei, și cu exact câtă experiență trebuie ca să ridice în aer atmosfera. Au fost, astfel, în acel an 1961, înregistrate patru albume la London House, alături de acesta de față, „Live in Chicago”, au mai existat „The Sound Of The Trio”, „Something Warm” și „Put On A Happy Face”, pe care, ca să fiu perfect sincer cu tine, după ce termin de scris acest articol, de abia aștept să le comand și să le ascult.
După cum spune bunul meu prieten Vlad, nu există un pianist de jazz mai mare ca Oscar Peterson, pe discurile lui descoperim o atmosferă cu totul specială și o bucățică din sufletul lui. De fapt, așa cum îi aduc un omagiu lui Oscar, îi aduc în acest articol o mulțumire caldă și lui Vlad, care mi-a deschis ochii cu Oscar Peterson și el a fost „dealer-ul” meu când vine vorba de jazz-ul clasic, discul de mai sus fiind cadou de la el. Vlad, îți mulțumesc și voi aprecia toată viața ce lucru fain ai făcut pentru mine cu aceste discuri. Este foarte important să ne oferim credit și respect unii altora, acestea fiind niște pre-rechizite imperative într-o prietenie adevărată.
La Vlad acasă am descoperit inițial magia lui Oscar Peterson și din colecția lui impresionantă de viniluri am regăsit acest disc și am ascultat piesele și am devenit conștient că într-o bună zi voi călători în timp, așa cum povesteam la începutul acestui articol.
Așa a și fost, peste doar câteva luni primeam acest disc cadou din partea lui Vlad și găseam o seară suficient de liniștită ca să pot face ce îmi place mai mult, să îmi opresc toate gândurile și să am o sesiune pe întuneric de ascultat muzică, de ascultat Peterson, și în special de ascultat acest disc. O să îți mărturisesc că nu călătoresc în timp de fiecare dată când ascult discul și pentru a realiza acest lucru este nevoie de niște circumstanțe foarte speciale, toate „astrele” trebuind să se alinieze, mintea mea să fie într-un fel, sufletul meu în altul și toate să se combine perfect. Însă, dacă toate aceste pre-rechizite se întâmplă, atunci este simplu să te deconectezi și să plutești acolo la London House în Chicago-ul anilor 60.
Cred că era o onoare unică să fii în acea zonă a Statelor Unite din anii 60 și să îi vezi live pe Peterson, Thigpen și Brown și să mănânci un steak acolo la grill-ul renumit din London House, unul din cele mai bune locuri de mâncat din Chicago-ul anilor 60. Din păcate, chiar dacă în acești ani 60 au concertat niște artiști fascinanți la London House ca Billy Taylor, Sarah Vaughan, Bobby Hackett, Coleman Hawkins și, bineînțeles, Oscar Peterson, clubul se închidea la începutul anilor 70 și era regretabil transformat într-un Burger King. Acum, în anii contemporani, deasupra s-a amenajat un hotel luxos, numit tot „London House” și se discută a se redeschide la parter și clubul de jazz. Deci, există speranță întotdeauna.
Am fost inspirat de curând să scriu despre acest album fiind martor la experiența pe care o persoană dragă a avut-o când a ascultat pentru prima dată Oscar Peterson și acest disc și am putut să urmăresc cum altcineva călătorea în timp, așa cum o făcusem și eu cu multă vreme în urmă. Așadar am rămas impresionat pe loc de potențialul fabulos al acestui disc și puterea sa ascunsă și am decis să scriu un articol și să îți predau și ție această procedură concretă de călătorit în timp.
Persoana care s-a conectat la puterea fabuloasă a acestui disc este bunul meu prieten Septimiu, de altfel și nașul nostru de căsătorie, care, după niște momente grele din viața sa, dar și după o reîntoarcere în țară după o perioadă lungă de locuit în India, cu chakrele clar deschise a stat cuminte în poziția de ascultare, așa cum poți vedea în imaginea de mai jos:
Nu pot să îți descriu pe deplin ce bucurie fabuloasă aveam eu în suflet urmărindu-l pe acest om cum plutește pe muzica lui Oscar și felul în care se decoda și în sufletul lui la fel ca și în al meu. Pentru mine este un regal sublim să observ bucuria unui meloman de a descoperi o nouă muzică, un nou disc legendar, auzindu-le așa cum nu le-a mai auzit niciodată. În felul acesta retrăiesc și eu această stare grozavă. Lui Septimiu i-am pus să asculte piesa numărul 4, piesa care mie îmi place cel mai mult de pe acest disc, se numește „The Night We Called It A Day”, pe care toate cele trei instrumente se echilibrează special, pianul devenind muzical și melancolic, contrabasul fiind folosit cu arcuș și toba devenind „periată”.
Am văzut, astfel, pe chipul și pe aura sa, clar bucuria momentului și l-am văzut cum s-a transpus acolo în anii 60, în London House, alături de trio-ul fabulos pe care îl auzea pentru prima dată. Mi-am demonstrat astfel ce rol important au aceste înregistrări, asemenea unui oarecare din audiență din anii 60, Septimiu descoperea 80 de ani mai târziu atmosfera extraordinară din acel club. Ei bine, dacă aceasta nu este călătorie în timp, eu nu știu ce altceva este.
După ce piesa s-a sfârșit, eu știam ce a trăit el, pentru că trăisem și eu deja și văzusem ce a văzut el și, mai important, călătorisem și eu unde a călătorit el în acele patru minute ale piesei. Descrierea lui a fost cu atât mai dulce pentru că mi-a confirmat ceea ce eu la rândul meu auzisem, simțisem și văzusem că trăise și el. Îmi dau seama cât de importante sunt aceste înregistrări live și esența și atmosfera pe care o încapsulează atât de bine. De asemenea, muzica jazz de genul acesta, mai ales înregistrată live, are un plus de atmosferă și un sunet poate mai viu decât alte înregistrări realizate prin post-producție. Înregistrările acestea de tip one-shot au un farmec aparte și pentru mine rămân fascinante, adevărate comori și capsule ale timpului.
Detaliile acestui disc ne demonstrează că înregistrarea este foarte specială și că Oscar Peterson Trio erau acolo să îi bucure pe oameni, mai presus de orice altceva, ca niște adevărați entertaineri. Discul este, astfel, unul din cele mai inedite pe care le-am ascultat, o bucățica vie de 1961 recreată în prezent la mine în casă.
Este fascinant ce spunea Oscar Peterson într-un interviu acordat lui Les Tomkins și Arthur Johnson în 1963, explica atunci că să interpreteze aceleași seturi pe repeat de atâtea ori la London House în anii aceia îl determină într-un final să devina foarte analitic și introspectiv cu muzica sa. Noi când mergem la un concert nu realizăm un detaliu important: artistul pentru a ne oferi nouă un set de melodii într-o seară de concert, le-a repetat și cântat poate de sute de ori înainte, într-o repetiție continuă, ca o „mantră”, cum bine o definea Oscar în acel interviu. Astfel, acest disc este cu atât mai magic pentru că este doar o feliuță mică din sesiunile lungi de la London House, Oscar și Trio-ul cântând acolo seară de seară timp de mai mulți ani.
Concluzionez, astfel, că repetiția pieselor cântate și iar recântate ca niște mantre, dovedesc evoluția muzicii, dar și a spiritului, atât al nostru, dar și al celor trei de pe scenă, în acest demers minunat de a interpreta și de asculta muzica, într-un mod profund, prin transă și meditație, așa cum au făcut-o Trio-ul acum mulți ani, așa cum o facem acum și eu și Septimiu, la granița acestei transe care nu are vârstă și pe care o simțim fix la fel ca acum 80 de ani când a fost capturată în acest disc, trecutul fiind mult mai aproape de noi decât am crede. Astfel, nu putem fi nefericiți în prezent atât timp cât avem un trecut fericit. Te las cu acest gând.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify:
Tidal:
Apple Music:
