Tin minte cum acum vreo 18-20 de ani, pe vremea cand importatorii oficiali ai brandului Monitor Audio erau baietii de la Realacustic, “salivam” cu multa dorinta la oricare exemplar din seria Gold a acestui reputat producator britanic, pe vremea aceea cea mai scumpa serie de boxe pe care le aducea importatorul. Desi nu prea imi permiteam nici macar ceva din seria Silver la vremea aia, nu ma puteam abtine sa nu visez cum ar fi daca as detine si asculta acasa, zi de zi, niste Gold 100, de exemplu. Daca sunetul seriilor mai mici nu era chiar pe felia mea, la seria Gold deja ma aratam satisfacut aproape de 100%, sunetul era din alta lume pentru acei primi pasi ai mei in lumea audio hi-fi/hi-end…
Anii au trecut purtandu-ma prin atatea si atatea branduri de boxe cu modele si tehnologii diverse, incat e greu sa mai poti spune cu adevarat ce inseamna o referinta absoluta in domeniu, insa atunci cand a venit ocazia sa ascult si sa analizez un model din cea mai recenta serie Gold semnata Monitor Audio, am fost entuziasmat aducandu-mi aminte de acea perioada de inceput a mea in domeniu, dar si curios sa vad cat de mult mai aveam sa fiu impresionat de acel sound dupa atatea experiente din acesti ani, constient fiind ca in atata timp nici producatorul britanic nu a stat pe bara si a imbunatatit si aceasta serie cu fiecare noua generatie…
Pentru cine inca nu stie – desi daca ati inceput sa cititi acest articol e cam greu de presupus asta – Monitor Audio este un faimos brand britanic de incinte care anul acesta aniverseaza jumatate de centenar de activitate. Traditional la aceasta casa britanica este impartirea numelor seriilor audiofile pe metale mai mult sau mai putin pretioase, plecand de la cele mai ieftine reprezentate de seria Bronze, apoi trecand prin Silver si Gold si ajungand la seria de top Platinum, unde sunt prezente cele mai indraznete tehnologii ale casei dar si o manufactura de exceptie. In filosofia de produs a casei, seria Gold are rolul, deloc usor dealtfel, de a fi un fel de stripped-down reference series, daca vreti, iar privind ceva mai in detaliu driverele, cabinetele si in general toata tehnologia utilizata, vedem ca intr-adevar Monitor Audio si-au propus sa obtina un produs cat mai aproape de nivelul reference, dar cu reducere de costuri in anumite zone unde probabil s-a considerat ca pentru nivelul de pret sunt mai putin relevante. Nu am ascultat inca nicio incinta din seria Platinum ca sa pot spune cat de mult se pierde din punct de vedere sunet cu aceasta abordare insa daca veti citi in continuare impresia mea despre Gold 100 5G, veti vedea ca, cel putin pentru clasa lor de pret, par mai degraba un produs gandit sa “ia fata” concurentei, cum se spune mai pe romaneste.
Dupa desigilarea cutiei in care erau ambele exemplare de Gold 100 5G, am constatat o lucratura impecabila chiar si pentru zone de pret chiar mai elevate, apoi m-a uimit pozitiv greutatea lor, raportata la volum, cele peste 9 kilograme de bucata dand impresia de lucru solid si bine facut, alaturi de finishul piano-black si insertiile de piele din partile superioara, un tratament mai rar la o asemenea gama care nu se poate lauda cu preturi de 5 cifre in euro. Marginile rotunjite, mufele bi-wire de calitate, lipsa suruburilor din jurul driverelor, si, in general, atentia deosebita in executie la fiecare detaliu, m-ar fi facut in mod normal sa ma gandesc ca e vorba de niste bookshelfuri mult mai scumpe, si cumva, legea faimoasa a diminishing return, generata de folclorul audiofil tot britanic, mi-ar fi spus ca e posibil ca rabatul sa se fi facut pe parte sonora, asadar le-am instalat pe standurile oferite ca si complement, chiar daca nu tot de la acelasi producator ca boxele, dar cumva cu feelingul si speranta ca ce era mai bun sa nu se fi consumat deja. Din fericire, nu era asa, ce era mai bun abia avea sa vina, chiar daca nu chiar din prima jumatate de ora de auditie, fiind necesara o perioada de minim rodaj ca pentru oricare alta incinta acustica abia scoasa din cutie, insa dupa ce au mers cateva zile aproape non-stop, am inceput sa insir aparatura la dispozitie si cablaraia, sa vedem ce se poate scoate din aceste boxe, si pot spune de la inceput ca rezultatul a fost unul peste asteptari.
Le-am gasit instant pe placul meu, nu a fost nevoie de careful matching sa pot asculta intr-o maniera foarte placuta muzica favorita, fie ca era vorba de electronice mai entry-level de la conationalii si vecinii Cambridge Audio, fie care era vorba de ceva hi-end de la nordicii Hegel sau de la transatlanticii Simaudio. Impresiile sonore au fost bazate insa, in mare parte, pe asocierea cu all-in-one-urile Evo 75 si H390 de la Cambridge si, respectiv, Hegel, si am preferat in cele din urma soundul Gold 100 cu Hegel si cablare de la Crystal Connect.
Desi aparent “purtatoare” de ribbon tweeter, citind pe site-ul lor dar si pe alte surse, mai in detaliu, am descoperit ca este vorba de un tweeter in tehnologie MPD (micro pleated diaphragm), “importat” direct de pe seria reference Platinum, explicat mai simplist de oficialii de la Monitor Audio ca un fel de “acordeon de frecvente inalte”, cu un fel de ghid de unda in fata, protejat de o grila metalica transparenta acustic, pe marginea careia troneaza logoul companiei, totul cu un design modern dar si cu o executie excelenta. Mid-wooferul este o alt atu al boxelor semnate Monitor Audio, dintr-o combinatie de aluminiu, ceramica, fibra de carbon si Nomex… lipsind traditionalul dust cap acest difuzor are un look curat si modern, iar prinderea ambelor drivere este executata pe spatele incintei, tehnica ce are ca rezultat ca, pe langa augmentarea rigiditatii integrale a incintei, sa dispara si suruburile la vedere pe partea frontala, facand acest detaliu sa ofere totodata un profund si benefic efect vizual. Frecventa de taiere a filtrelor este setata la 2,5kHz, nimic special aici, insa din experienta auditiei integrarea celor doua drivere pare fara cusur pentru acest nivel de pret.
Chiar daca sensibilitatea destul de mica de doar 86dB nu le recomanda pentru amplificatoare de puteri mici, si nici minimul de impedanta de 2,8ohmi nu vine sa ajute in ideea unei amplificari cat mai simpliste sau minimaliste, cum am zis mai sus, din cele trei combinatii de electronice pe care le-am avut la dispozitie nu am avut nicio problema in a gasi sunetul lui Gold 100 5G pe gustul meu.
Desi specificatiile tind sa te duca cu gandul la un sunet mai degraba greu de potrivit, experienta directa vine sa sustina ca sunt niste boxe destul de prietenoase la amplificare cu conditia sa nu fie vorba de volume de live rock show, lucru de altfel exclus din start pentru cineva care are in target niste monitoare de stand destul de mici, de doar 36 de cm inaltime.
Trecand de preambul si ajungand la partea mai interesanta, anume sunetul, as descrie Gold 100 in aceasta ultima iteratie, 5G, ca avand un sunet rotund si muzical, cu un flow deosebit de placut, cu suficienta reprezentare pe extremele de frecvente, dar totul impachetat intr-o maniera neinvaziva, deloc agresiva, insa nici laid-back sau lenesa, ci pur si simplu – hai sa ii spunem, de dragul crezului companiei producatoare – umana.
Nimic nu e uitat sau trecut cu vederea in sunetul acestor incinte dar nici nimic nu este adus prea in fata. Asta nu inseamna ca avem de-a face cu un sunet sec, ba din contra, nu pot spune ca am intalnit vreo incinta in gama asta de pret, de sub 2k eur, care sa ofere atat rafinament si in acelasi timp sa o faca intr-un mod atat de relaxat si neostentativ. Fiind vorba de un sunet rotund si full-bodied, atat cat poate fi el dintr-o incinta pe doua cai atat de mica, este evident ca avem de-a face cu o mica augmentare mai artificiala pe parte de joase, insa cantitativ este totul atat de bine gandit si integrat cu restul, incat, pozitionate corect la o distanta de macar 40-50 cm de peretele din spate, nici nu va fi prea evident acest aspect, decat poate pe anumite inregistrari.
Soundstage-ul este larg pentru niste bookshelfuri mici, si suficient de adanc sa permita urmarirea intr-un mod relaxat a unor inregistrari cu mai mult layering din punct de vedere scena.
Pe parte de medii si inalte lipsa coloraturii incintei este impresionanta, eu unul neintalnind prea des sub gama asta de pret ceva care sa performeze atat de bine la acest capitol ca aceste 5G.
Dar daca totusi ar fi sa caut un punct de improvement la Gold 100 5G, netinand cont de limitarile de pret si tehnologie, as zice ca, pe parte de joase, la anumite intregistrari de tip “firing squad” cum veti citi mai jos, ascultate special pentru a pune in dificultate incintele, viteza basului nu este cea mai spectaculoasa audiata de mine pana acum, si, in plus, in anumite circumstante, este sesizabila o usoara coloratura de incinta pe aceasta zona, e drept, numai pe anumite intregistrari, si numai pe anumite frecvente, nu e un efect constant, insa el exista daca cauti cu atentie si ceva de criticat.
All in all, un sunet extrem de fluent si sofisticat pentru gama lor de pret, care cu siguranta va pune posesorul in mare dificultate la un posibil upgrade, din perspectiva faptului ca un improvement major va aduce probabil cu sine si o crestere semnificativa (a se citi macar dublare) a bugetului.
Sa trecem la disecarea sonora propriu zisa, si sa incepem cu artista norvegiana Anette Askvik, si a sa title track de pe albumul de debut din 2011, “Liberty”. Avem parte de o voce feminina diafana, fara coloratii de cutie, cu destula textura si naturalete. Violoncelul apare corect plasat undeva mai in spate in mix, iar tenor sax-ul este pur si simplu delicios, cu o rezolutie foarte buna pentru nivelul de pret cerut, semn ca difuzoarele si mai ales tweeterele isi fac treaba cu brio. Piesa e predominant melancolica, si Gold 100 reusesc sa creeze acest feeling in mod coerent, fara sa faca sa para ceva fortat sau nelalocul lui.
Trecem la ceva si mai atmosferic, si mai ambiental… la australienii Dead Can Dance si al lor “Sonf of the Nile” de pe al 7-lea opus, intitulat “Spiritchaser”, in varianta remasterizata prezenta pe Tidal. Variatele instrumente de percutie vin sa tradeze un attack si un decay bun, fara se exagereze cu ceva, vocea Lisei Gerrad si a lui Brendan Perry se completeza uniform si omogen, ambianta exotica a piesei este perfect recreeata de micile monitoare britanice fabricate in PRC. Scena este larga, ai impresia uneori ca sunetul vine destul de mult dinafara zonei plasarii fizice a incintelor, si sunetele sunt suficient de separate ca sa poti urmari fara greutate toate micile delicii sonore ale piesei.
Ajungem la niste tatici ai rockului si ai muzicii, britanicii de la Yes, niste “grei” care au influentat printre altele si destule trupe de metale clasice, cum ar fi Maiden sau Dream Theater. Albumul meu favorit al lor este “Close to the edge” insa zilele astea am avut chef de al treilea produs al trupei, “The yes album”, si primul pe care a aparut ultratalentatul chitarist Steve Howe, asa ca am facut o mica analiza a boxelor pe prima piesa a acestui album, “Yours is no disgrace”. M-a impresionat pozitiv sunetul solid si corpolent pentru niste boxe atat de mici. De obicei acest album pe bookshelfuri suna sec, spart, fara vlaga. Cu Hegel in spate, si Gold 100 la “butoane”, nu e cazul de asa ceva. Bassul lui Squire este prezent cu mult corp si multa coeziune, diferitele mixuri cu vocea lui Andreson sunt prezentate cu o buna separatie, si vagul iz de sintetic prezent pe anumite inregistrari Yes pe anumite boxe, in special cele mici, este absent aici, totul curge fluent si omogen, iar clapa lui Kaye este suficient de bine “infipta” in mix si de directa, asa cum stiu ca trebuie sa fie. Overall o versiune de Yes neasteptat de buna pentru dimensiunea boxelor.
O alta piesa care m-a impresionat placut este si “No sanctuary here” de pe albumul “Roadhouses & automobiles” a artistului american stabilit in Germania, Chris Jones. Dupa coperta sau nume ati zice ca e vorba de un driving album, insa e mult mai mult de atat, e un album specaculos cu un mix de genuri in care se regaseste si blues, folk, country sau rock’n roll, totul modernizat si cu un proces de inregistrare si productie spectaculos, mai ales ca artistul colaboreaza indeosebi cu casa de discuri audiofila Stockfish records. Sunetul prin Gold 100 5G este pur si simplu tridimensional, cu o scena adanca, cu chitari cu o buna textura, si un attack punchy si vibrant, si clapa din spate cu un ton cald si rotund. Nuantele din vocea artistului se pot distinge cu multa usurinta, si tot soundul are un efect bombastic cu siguranta intentionat de producatori si artist.
Ca sa dam Cezarului ce este al Cezarului si sa punem cum trebuie in lumina valoarea tweeterelor MPD, am audiat prima piesa de pe albumul “The news” al cvartetului de jazz Andrew Cyrille Quartet, o “gasca” sub bagheta veteranului jazz-drummer Andrew Cyrille. Scos sub egida nemtilor de la ECM, patronii spirituali ai jazz-ului experimental audiofil, este evident ca avem parte de o iregistrare executata cu mare maiestrie, unde cele patru instrumente, toba, chitara electrica, contrabasul si pianul sunt tratate cu cea mai mare atentie, iar rezultatul vorbeste de la sine. Am urmarit indeosebi redarea fusurilor si cinelelor de pe aceasta piesa, fiind realmente impresionat de rezolutia si feelingul de prezenta pe care tweterele il pot aduce acestei inregistrari, fara sa avem in discutie vreo tehnologie baza pe diamant, beriliu, sau alte materiale exotice, si fara sa fie vorba de un ribbon “per se”… este chiar senzational modul in care Gold 100 se descurca cu aceasta piesa, e drept, “impinse” de potentul H390, dar, totusi, vorbim de niste boxe mici de stand si cu un pret rezonabil, chiar mic daca ne gandim la tratamentul hi-end de care avem parte pe anumite zone ale sunetului. Totul suna fresh dar relaxat, insa standout-ul pe aceasta piesa este rezolutia pe inalte. Ascultati aceasta piesa pe aceste boxe daca aveti cumva ocazia, si veti intelege ce spun.
Ziceam mai pe la inceputul review-ului ca am dorit sa pun si in dificultate cumva aceste mici dar capabile boxe… am si reusit, partial… cu “monstrii” thrash-metalului new-yorkez, “taticii” Overkill. Albumul meu favorit in afara megaclasicului “The years of decay” este “The killing kind” din 1996. Tin minte ca in anul urmator, in ’97, citind in revista franceza Hard-rock magazine (care se gasea destul de greu si la noi, pe la standurile de reviste din gang de la Universitate, mai ales) review-ul la proaspatul lansat atunci album Overkill “From the underground and below” am dat peste fraza asta: “atata timp cat nu se inventeaza riff-ul care ucide la propriu, Overkill nu are de luat lectii de la nimeni!”. Curat constitutional, si foarte bine zis! D.D. Verni & Co sunt o masinarie de riff-uri demolatoare, relentless pe parcursul unei cariere care trece lejer de 3 decenii cu privirea sprea al patrulea. “Battle”, prima piesa de pe “The killing kind”, este dupa mine o buna esenta de “miez” Overkillian din punct de vedere muzical, practic o adevarata lectie de thrash metal, cu un Bobby “Blitz” Ellsworth suparat si rautacios cum ii sta lui bine, dar si in mare forma, si restul trupei la nivel de nota 10. Piesa asta, ca de altfel multe din discografia Overkill, pune realmente la incercare lantul audio, si e nevoie de extrem de multa coordonare intre componente si apoi si intre driverele incintei si cutie, ca totul sa sune flawless. Coeziune a existat din belsug, chitarile au sunat solid ca un perete, desi ceva mai mic decat pe niste boxe de podea, si kitul de tobe a fost suficient de percutant, semn ca timingul nu este realmente faultat, insa basul lui Verni a avut momente unde parea un pic colorat de materialul incintei, si ramanea un pic “inecat” in mix. Recunosc, am trisat un pic si am comparat performanta micilor Monitor Audio cu ale mele Bowers 803 D3, “doar” de vreo 8 ori mai scumpe, si de vreo 7 ori mai grele… daca nu ar fi existat aceasta referinta, as fi catalogat drept ok rezultatul “mitralierei” Overkill, insa, prin comparatie cu 803 D3, a fost evidenta o anume coloratie de cutie pe zona de bas pe aceasta piesa, si o anume lentoare, sau, ca sa fim corecti in exprimare, am auzit si boxe mai rapide de atat.
Nu prea sunt adeptul redarii unui film de actiune sau SF prin minimonitoare, preferand aceste genuri pe boxele mari de podea, insa intr-una din serile cat Gold 100 au “locuit” la mine am urmarit pe Netflix filmul american “Sicario”, si asta din cauza ca am vazut ca joaca in el unul din favoritii mei, anume Benicio Del Toro. In regia canadianului Denis Villeneuve, filmul nu spune o poveste spectaculoasa, sau prea mult departata de ceea ce te-ai astepta de la un film de actiune Hollywoodian, insa Benicio ramane dupa mine un actor memorabil, in special in rolurile in care este incert de care parte a baricadei se afla, cum e cazul fimului de fata, chiar daca nu avem nici pe departe dovada performantelor actoricesti de care a putut da dovada alaturi de Johnny Depp in “Fear and loathing in Las Vegas” al lui Terry Gilliam, unul din filmele mele favorite all-time. Nu am sa scriu un spoiler la “Sicario” fiind vorba de un film nu foarte vechi, poate multi dintre voi veti vrea sa il urmariti, insa am sa spun doar atat: vocea lui Benicio prin Gold 100 5G este un motiv in sine de a urmari acest film.
Ca o concluzie, “magia” tineretilor visand la seria Gold de la Monitor Audio s-a metamorfozat acum dupa aproape doua decenii intr-o auditie minunata, consistenta, coerenta, cu destule momente de “wow”, si cu parerea de rau ca nu pot face in casa un adevarat showroom pentru a avea un motiv de a le pastra si pe aceste noi reprezentate ale seriei Gold. Niste minimonitoare impresionate in aceasta gama de pret… “aurul” este acolo peste “dealurile” unde proiecteaza incinte cu caracter uman specialistii de la Monitor Audio.
Echipament de auditie:
- Incinte: Monitor Audio Gold 100 5G (piano black finish), Bowers & Wilkins 803 D3
- Standuri (pentru MA Gold 100 5G): Q Acoustics Concept 20 stand (black finish)
- Amplificare: Cambridge Audio Evo 75, Hegel H390, Simaudio Moon 600i v2
- DAC: Simaudio Moon 280D
- Cabluri power: Chord Powerchord, Crystal Micro Diamond, Crystal Reference Diamond, Crystal Art series Monet
- Cabluri boxe: Piega cable 3, QED Genesys silver spiral, Crystal speak Picollo Diamond
- Interconnect: Crystal Micro Diamond XLR
- Rack: Naim fraimlite black
Material audiat/vizionat:
- Anette Askvik – “Liberty” / “Liberty” 2011 – Tidal 44.1/16
- Dead can dance – “Song of the Nile” / “Spiritchaser” 1996 (remastered) – Tidal 44.1/16
- Yes – “Yours is no disgrace” / “The yes album” 1971 – Tidal MQA 192/24
- Chris Jones – “No sanctuary here” / “Roadhouses & automobiles” 2003 – Qobuz 44.1/24
- Andrew Cyrille Quartet – “Mountain” / “The news” 2021 – Tidal MQA 88.2/24
- Overkill – “Battle” / “The killig kind” 1996 – Tidal 44.1/16
- Film – “Sicario” / 2015, r: Denis Villeneuve, d: Emily Blunt, Benicio Del Toro, Josh Brolin
