Dragă melomanule, în această săptămână îmi voi satisface o dorință veche de a face research și de a scrie despre o compoziție greu de pus în doar câteva cuvinte, însă putem foarte pe scurt să o denumim „genială”, mă refer bineînțeles la Mike Oldfield și la al său „Tubular Bells”.
Cine dintre noi nu s-a speriat măcar o dată de fricile insuflate de horror-ul clasic „The Exorcist”? Acolo cred că am auzit pentru prima dată notele atât de cunoscute ale acestui album numit „Tubular Bells”.
La o distanță considerabilă de la lansarea acestui disc, Virgin Music în frunte cu Richard Branson și cu aprobarea lui Oldfield, împrumutau „refrenul” Tubular Bells pentru horror-ul The Exorcist și, astfel, Tubular Bells, acest album deja lansat dar încă necunoscut, pur și simplu decola, iar restul ce a urmat este istorie. Așa că te invit alături de mine să spunem împreună povestea Tubular Bells și grozăviile din spatele acestui disc fenomenal.
Discul începe cu notele de pian bine-cunoscute și apoi trilul inconfundabil al clopotelor tubulare, cum se zice pe limba română la „tubular bells”, acest instrument format din mai multe tuburi metalice de lungime variabilă aliniate vertical pe un suport și mânuite prin lovire în partea superioară cu un ciocănel special pentru a produce sunete la diferite tonalități.
Acest disc este o compoziție cu totul originală, este ceva ce nu ai mai auzit până acum, fiind unul din acele discuri pe care nu le poți lăsa la o parte, pe care sigur îl vei asculta cap-coadă, însă, la final, probabil că nu vei ști ce ai ascultat și nu vei ști ce să întrebi primul lucru. Cel puțin mie asta mi se întâmplă cu mai toate discurile geniale pe care le-am întâlnit și, fără cusur, asta mi se întâmplă de fiecare data după ce ascult Tubular Bells, este un disc așa cum eu nu am mai auzit, pe care nu îl asculți cu mintea, ci pe care îl asculți cu inima.
Prima dată după ce îl asculți nici nu știi dacă ți-a plăcut ori nu, cert este că îți vei dori să îl mai reasculți ca să poți reanaliza. Așa fac și eu, de peste 20 de ani de când l-am descoperit, îl tot ascult și reascult în speranța că poate o să am, într-o bună zi, și o concluzie. Însă discul de față îți oferă perspective diferite de fiecare dată când îl asculți, fie că îl asculți pentru prima dată, fie că îl asculți pentru a mia oară, tot este ceva nou de descoperit și, în aceste condiții, o simplă concluzie este imposibil de tras.
Când pui pe ascultare Tubular Bells, te uimește mai întâi recitalul de pian și apoi cel al clopotelor tubulare, sunetul fiind, la acest moment al discului, liniștit și simplu. Discul, însă, pe măsura ce progresează, introduce rând pe rând alte și alte instrumente, fiecare cântând aproape aceeași melodie, însă fiecare cu trăirea sa și într-o perfectă armonie cu restul instrumentelor care nu dispar ci mai degrabă se duc puțin în fundal.
Astfel, pe lungimea totală a primei părți a discului care are 25 de minute, vei auzi strat peste strat, instrument peste instrument, melodie peste melodie, însă, fără dubiu, sinergia este una singură și chiar dacă la final avem peste 80-100 astfel de straturi, senzația de liniște este acolo, aglomerarea fiind doar una revelatoare.
Discul are doar două piese însă fiecare de o lungime considerabilă, de cca. 25 de minute fiecare și, cel mai probabil, dacă nu ar fi fost constrâns de lungimea unei părți a unui vinil, Oldfield ne-ar fi dat un singur track de 50 de minute.
Primul track ne prezintă, astfel, o progresie fabuloasă, de la un instrument la peste 80 de instrumente și straturi la final. În acest fel, strat după strat, discul ni se deschide în față și ne prezintă o magie psihedelică și progresivă greu de pus pe pauză.
Cel mai șocat am fost când am realizat că ceea ce credeam că aud nu este neapărat adevărat. M-aș fi gândit, spre exemplu, printre primele dăți când am ascultat Tubular Bells, că aud o întreagă orchestră: pian, orgă, celebrele clopote, chitare care mai de care, bas, tobe, mandolină, voci și pot așa continua pentru zeci și zeci de straturi de instrumente.
Ei bine, cele auzite de mine nu erau furnizate de o orchestra vie, ci toate aceste straturi au fost înregistrate separat chiar de Mike Oldfield, pornind de la primul instrument (pianul) și continuând apoi cu toate celelalte instrumente, înregistrându-le separat și suprapunându-le mai apoi în post-procesare.
Astfel, putem spune că Mike Oldfield a fost primul care a făcut sequencing și looping. Nimeni la momentul când a fost conceput acest album (cca. 1971) nu se gândea la acest mod de a compune și înregistra muzică.
Mike era doar un copil de 17 ani când a pus bazele acestui disc, aș putea spune însă că era deja un copil foarte talentat, la aceasta vârstă Mike făcuse parte deja din vreo 2-3 formații și își petrecuse mai toată copilăria închis în camera sa învățându-se singur să cânte la diferite instrumente. Mai jos o imagine cu Mike din perioada când a fost înregistrat acest disc:
Mike nu a avut o copilărie deloc fericită, s-a născut în 1953 în Anglia la Reading, are o soră, Sally, și un frate, Terrence. Copilăria lui Mike a fost una tristă fiindcă mama sa, Maureen, a suferit de probleme psihice după ce al treilea copil a murit la vârsta de 1 an, acesta se născuse cu sindrom Down și o determinase pe mamă să intre într-o depresie puternică și să rămână acolo indefinit după moartea acestuia.
Există nenumărate interviuri despre copilăria sa din care Mike descrie episoade traumatizante pentru un copil, spre exemplu, și-o amintește pe mama sa stând întotdeauna pe marginea patului și având tot felul de ieșiri, urlete, strigăte și plânsete.
Din aceste cauze, în timpul copilăriei și adolescenței, Mike s-a „închis” atât în sine cât și în camera sa unde petrecea zile întregi învățându-se singur să cânte la diferite instrumente muzicale.În acest fel a ajuns și la tehnica din spatele Tubular Bells.
Când a pus fundația pentru acest album, Mike era deja un interpret experimentat, cântase cu sora sa Sally în formația The Sallyangie și era de asemenea membru în câteva formații printre care și The Whole World, cântând în acestea ca basist sau chitarist. Cert este că la nici 17 ani, acest copil adunase o experiență impresionantă, exista informații cum că Mike cânta bine la chitară încă de la 10 ani.
În 1970 era membru basist în formația The Whole World și participase la înregistrarea albumului Shooting The Moon în celebrul studio Abbey Road. Aici, după ce sesiunile cu The Whole World se terminau, tânărul Mike rămânea singur în studio toată noaptea și încerca toate instrumentele pe care le găsea acolo. În felul acesta a învățat singur să cânte la diferite piane, harpă, Mellotron și alte multe instrumente tipice de orchestră.
Tehnica din spatele Tubular Bells a dezvoltat-o singur în 1971 după ce The Whole World s-a destrămat și vocalistul și prietenul său Kevin Ayers i-a făcut cadou magnetofonul Bang & Olufsen 1/4”. Oldfield l-a studiat și apoi l-a modificat astupându-i capul de ștergere, ceea ce i-a permis să suprapună pe una din piste două înregistrări una peste cealaltă, practic realizând o mașinărie capabilă de multi-track recording, în acest fel, aceste suprapuneri de straturi de care vorbeam mai sus stau la baza tehnicii din spatele Tubular Bells, o idee simplă pusă în practică cu „șurubelnița”, însă o idee genială și extrem de creativă.
Pe mai departe Mike produce în acest fel o melodie lungă, de vreo 20 de minute, care în bună parte este similară cu primul track al Tubular Bells, fără a se gândi că va scoate vreodată un album din asta.
Întâmplător, această melodie ajunge la Richard Branson care de abia lansa celebra casă de producție și de discuri „Virgin Music”. Branson era încă la început în cariera sa, se ocupa cu revistele sale studențești și de abia lansase primul magazin de discuri în Londra.
Urmare a succesului magazinului de discuri, Branson se hotărăște să cumpere „The Manor House”, o casă de la țară din Oxfordshire, din afara Londrei, și să o transforme într-un studio de înregistrări, astfel să se lanseze și în producție muzicală. Mai jos o imagine cu The Manor House, așa cum era în anii 70:
Branson povestește că unul din inginerii de sunet de la Manor House ascultase muzica artizanală compusă de adolescentul Mike și concluziona că este genială și că trebuie ca și Branson să o asculte imediat.
Astfel, după ce Branson a ascultat înregistrarea i-a propus imediat lui Oldfield să vina la Manor House și să înregistreze cum trebuie un disc și apoi să îl lanseze sub noul brand. Oldfield a simțit că sub aripa lui Branson poate face ce își dorește el și astfel a acceptat. Mai jos o imagine cu cei doi:
Astfel, era toamna lui 1971 când, după o sesiune de înregistrări, John Cale elibera The Manor House, Mike fiind al doilea la rând să înregistreze în acest nou studio.
Tânărul de 19 ani era extrem de taciturn și de introvertit, am putea chiar spune că era bolnav de timiditate. Chiar și așa, însă, Oldfield observă printre echipamentele lui Cale un set de clopote tubulare care îi atrag atenția imediat. Învingându-și timiditatea, îndrăznește să îi ceară lui Branson să i le lase la studio. Branson acceptă și astfel se introduce legendarul element din acest disc.
Astfel, Oldfield a avut o săptămână la dispoziție, chiar înainte de sărbătorile de iarnă, să înregistreze discul nou. Tubular Bells a fost înregistrat pe magnetofon Ampex cu 16 piste și cu sistem de reducere a zgomotului de fond de la Dolby Systems. Oldfield a avut la dispoziție toate echipamentele din Manor House: chitare, clape și diferite instrumente de percuție.
Cei care au participat la realizarea acestui disc sunt:
Mike Oldfield – câte puțin din toate, dacă nu chiar tot
Steve Broughton – tobe
Lindsay Cooper – contrabas
Jon Field – instrumente de suflat
Mundy Ellis – backing vocals
Sally Oldfield – backing vocals
Vivian Stanshall – vocea MC-ului
Simon Heyworth – producător, inginer sunet și recording, masterizare
Tom Newman – producător, inginer de sunet și recording
Trevor Key – artwork
Sesiunile de înregistrare se desfășurau destul de ciudat cu Oldfield, Newman și Heyworth petrecându-și mai toate serile bând în pub și apoi se întorceau „pe trei cărări” la studio unde înregistrau toată noaptea. Chiar Mike povestea într-un interviu că se bea foarte mult Guiness în această perioadă. Din cauza stării lor se produceau tot felul de accidente, Heyworth își amintește cum toată munca de două zile fusese ștearsă din greșeală și a trebuit să fie reînregistrată.
De asemenea, mult mai târziu, spre anii 2000, un austriac a descoperit ceva extrem de interesant pe discurile Tubular Bells, anume un mesaj ascuns. Total întâmplător, Gerhard Kircher, își testa analizorul digital de spectru, un software de pe computerul său, și a decis să facă asta folosind chiar Tubular Bells. În acest fel întâmplător a descoperit aceasta:
Ceea ce vedem mai sus este analiza de spectru a Tubular Bells și ceea ce se vede în dreptul a 16KHz, este o „dungă” persistentă care nu poate fi auzită de urechea umană, însă care este acolo pe înregistrare.
Inițial, s-a crezut că dunga și sunetul respectiv este o aberație de la vreunul din aparatele din studio, însă, mai târziu au concluzionat că nu era deloc așa și era pur și simplu o transmisiune radio percepută de echipamentele de studio și înregistrată pe disc pentru totdeauna.
La cca. 50 KM la nord de studioul Manor House, într-o suburbie numita Hillmorton, englezii aveau pe vremea aceea o stație radio extrem de puternică numită Rigby Radio Station, construită după primul război mondial și folosită pentru a transmite mesaje telegraf pe suprafața Angliei și, mai târziu, mesaje radio către America și continentul european. De asemenea, după anii 50, stația trimitea mesaje radio submarinelor din larg care funcționau pe o frecvență radio specială.
Este interesant că unul din aceste transmițătoare de la Rigby Station funcționa exact la 16KHz pe vremea când Tubular Bells a fost înregistrat, transmițând ID-ul (callsign-ul) său non-stop pe acea frecvență în cod Morse.
Cel mai probabil transmisiunea a fost preluată de unul din echipamentele de studio mai sensibile, se bănuiește că microfoanele ar fi cele care au captat-o și, în acest fel, a fost încapsulată pe acest disc pentru totdeauna. Mai jos o imagine cu Rigby Station:
Așa cum spuneam mai sus, cheia înregistrării acestui album a stat în tehnica de over-dubbing descoperită de Oldfield acasă la el pe magnetofonul modificat. Astfel, Oldfield înregistra un instrument, apoi derula banda înapoi și cu recording-ul în căști, înregistra peste un alt instrument și așa mai departe până ajungea la un număr de peste 70-80 de straturi.
Chiar dacă pe coperta albumului original erau listate multe tipuri de chitare, în mod real a fost utilizată o singură chitară pe acest album, un Fender Telecaster și, pentru a-l face să sune ca o mandolină sau o chitară „speed”, era înregistrată la jumătate din viteza normală și apoi, prin diferite efecte de post-procesare, era determinată să sune ca alt instrument.
Mike se presupune că a cântat la următoarele instrumente: grand piano, orgă Farfisa, chitară bas, chitară electrică, diferite alte instrumente de percuție, flageolet, pian honky-tonk, orgă Lowrey, tobe mari de concert, orgă Hammond, chitară spaniolă și, bineînțeles, celebrele tubular bells. Mai jos o imagine cu Mike din timpul înregistrărilor acestui album:
Știm, de asemenea, că operarea clopotelor trebuia făcută cu un mic ciocănel din dotare care, în accepțiunea lui Mike, nu făcea clopotele să sune suficient de mari și de tari. Așadar, s-a făcut apel la atelierul din Manor House de unde s-a împrumutat un baros generos care, fără dubiu, a făcut sunetul mare și tare, însă a și stricat instrumentul muzical, distrugând complet două dintre clopote.
După finalizarea primei sesiuni de înregistrare, Mike obținuse prima melodie dintre cele două, doar o parte a unui vinil. După această primă sesiune de înregistrări au urmat sărbătorile, timp în care Mike s-a întors acasă și s-a deconectat de la muzică.
Ulterior, i-a fost prezentată lui Branson înregistrarea și acesta a fost încântat dar i-a spus lui Mike că este prea lungă ca să fie considerată o singură melodie și prea scurtă ca să fie considerată un album. I-a propus lui Mike fie să îi adauge voci ca să o facă mai dulce, fie să o lanseze așa dar ca și single.
Ambele idei l-au înfuriat pe Mike și atunci s-a rugat de Branson să îi mai lase timp să înregistreze încă o melodie pentru a doua parte a discului. Branson a cedat și i-a permis lui Mike încă o săptămână la The Manor House, însă doar în timpul „mort” al studioului.
În acest fel s-a născut și cea de-a doua piesă, aparent similară cu prima, dar complet diferită dacă este să mă întrebi pe mine. Oldfield se ambiționase atât de tare încât în momentul în care a intrat în studio pentru înregistrările celei de-a doua piesă știa deja tot ce are de făcut în cel mai mic detaliu.
De asemenea, știm despre partea de mixing că a fost un proces destul de dificil și atipic, implica ca mai multe persoane în același timp să opereze masa de mixing, în special partea de fadere, fiind necesar a fi operată în sincron. Heyworth povestea că practic piesa era mixata one-shot în acest fel dinamic și organic și dacă unul dintre cei de la fadere greșeau ceva trebuiau să o ia de la început cu totul. Mai jos o imagine cu masa de mixing de la Manor House:
Tot de domeniul interesantului este și rezultatul mix-ului final, unul cu un dynamic range foarte mare, ceea ce a făcut dificilă translația de pe bandă pe vinil. Pentru a rezolva problema, echipa a cerut pentru Tubular Bells a fi folosite viniluri „grele”, din cele capabile de un dynamic range mai mare, așa cum se foloseau în anii 70 pentru LP-urile de muzică clasică.
Sub aceste premise se lansa Tubular Bells la 25 mai 1973, fiind primul album de sub brandul „Virgin Music”. Inițial albumul s-a vândut foarte greu și nimeni nu a avut așteptări de la el, nici măcar Branson și nici măcar Oldfield.
Succesul albumului a decolat complet în momentul în care a fost folosit în Decembrie 1973 pentru coloana sonoră a filmului „The Exorcist”, acesta fiind punctul de cotitură și condimentul care l-a făcut atât de faimos atrăgând multă atenție asupra sa.
După Exorcistul a existat o explozie în vânzări, Branson fiind foarte fericit de succesul Tubular Bells și implicit al Virgin Music, în acest fel ar fi de remarcat cum Oldfield și casa de discuri s-au ajutat unul pe celălalt. Într-un fel foarte practic mâna liberă pe care Branson i-a dat-o lui Oldfield, fără să aibă așteptări, a ajutat mai târziu la propulsarea Virgin Music, acest disc, Tubular Bells, stând la baza succesului Virgin Music.
Tubular Bells stătea, astfel, timp de un an în top ten-ul topurilor de muzică din UK. A atins, de asemenea, și locul trei în US Billboard 100 și locul întâi în Canada și Australia. Tubular Bells s-a vândut în peste 15 milioane de exemplare la nivel mondial.
De asemenea și coperta albumului are o poveste foarte interesantă, aceasta fiind realizată de artistul fotograf Trevor Key. Inițial, Key și-a prezentat portofoliul către Branson și acestuia i-a plăcut foarte mult o imagine realizată de Trevor cu un ou fiert din care curgea sânge și, astfel, Branson a propus ca imaginea aceea să fie coperta albumului TB. Tot Branson dorea să lege această imagine și de numele albumului pe care el își dorea să fie „Breakfast în Bed”.
Evident că Oldfield a urât imediat și numele și fotografia și le-a respins. Se pare că niște expresii de orgoliu au mai rămas pentru că mult mai târziu, în 1991, pentru albumul „Heaven’s Open” lansat tot la Virgin Music, Oldfield a acceptat să folosească imaginea aceasta cu oul pe copertă.
Astfel, pentru Tubular Bells, Trevor Key a trebuit să producă o imagine nouă și astfel a ajuns pe una din plajele din Sussex, acolo a fotografiat toate imaginile cu apa și cu marea care se pot vedea pe copertă și în artwork-ul albumului.
Imaginea iconică cu clopotele tubulare îndoite suprapusă peste fundalul cu marea din Sussex, a fost ideea lui Oldfield fiind inspirat de faptul că clopotele fuseseră distruse și strâmbate în timpul sesiunilor de înregistrare. Chiar Key a fost cel ce a adaptat și a construit în realitate un astfel de clopot îndoit, așa cum îl vedem noi pe copertă, fotografiindu-l apoi în studioul său și apoi l-a suprapus peste fundalul cu marea.
Lui Oldfield i-a plăcut extrem de mult rezultatul încât a solicitat în mod explicit ca numele său și numele albumului să fie notate cu un font foarte mic și de culoare portocalie, ca să dispară cât mai mult și să nu încurce opera de artă cu nimic.
Dragă melomanule, de obicei când am de-a face cu un album întreg, prezint o piesă care îmi place mie foarte mult, însă, în cazul de față nu este atât de ușor să fac asta din cauză că acest album are doar două piese și din acestea nu poți extrage atât de ușor un pasaj, TB ar trebui înțeles ca un tot unitar.
Sigur că Part One / Side One, este lucrarea cea mai grozavă, piesa dintre cele două care ne prezintă cel mai bine „evrika” adolescentină. Piesa începe cu un pian Steinway sub mâinile lui Oldfield, existând relatări care ne povestesc că Oldfield, oricât de bun interpret ar fi fost, nu reușea deloc să stea pe „timp” la partea de pian și să înregistreze corect această parte de început a piesei. Heyworth a rezolvat această problemă simplu dar inteligent: a plasat un metronom în altă încăpere a studioului și, printr-un microfon, i-a pus lui Oldfield să asculte acest metronom în căști pentru a se putea sincroniza și înregistra corect bucata de pian.
Tot pe Part One apare și un pian honky-tonk despre care știm că Oldfield a insistat să fie folosit pentru a îi aduce un tribut bunicii sale care obișnuia să cânte la acest instrument. Corul nazal care apare spre finalul Part One este format din toți oamenii pe care Oldfield i-a putut găsi la The Manor, nu neapărat muzicieni ci mai degrabă toți de prin casă, de la femeia de serviciu până la bucătar și grădinar.
Cea mai genială idee, atunci când vine vorba de Part One, este aceea a felului în care, în a doua parte a acestei piese, sunt prezentate instrumentele pe care le auzim. Povestea vocii MC-ului care prezintă aceste instrumente este foarte interesantă. După ce sesiunea de înregistrare a lui Ofield se va fi terminat, urmau la rând pentru înregistrări o altă formație, Bonzo Dog Doo-Dah Band. Aceștia ajunseseră mai devreme la studioul de înregistrări și, în acest fel, s-au atașat de ideile lui Oldfield și chiar Vivian Stanshall, leader-ul și vocalistul Bonzo, a fost cel care a propus să fie vocea MC-ului.
Din relatările lui Oldfield știm că a fost extrem de greu ca Vivian să țină minte numele tuturor instrumentelor și trebuia de fiecare data să i se „sufle” în cască cum se numesc. Cert este că numele acestui album vine din inspirația pe care i-a dat-o Vivian lui Mike când, într-un moment de tip „a-ha”, și-a adus aminte cum se numește cel mai important instrument muzical și a spus, cu emfază: „plus… tubular bells”.
Trecând la mai puțin celebra Part Two a discului, cea de-a doua piesă de pe album, trebuie menționat că piesa a fost înregistrată la o distanță de câteva luni față de prima, ceea ce face lucrurile extrem de interesante, pe de o parte se simte că este înregistrată la distanță, abordarea fiind puțin diferită față de prima, însă pe de alta parte se simte și că talentatul Oldfield a avut timp să proceseze informația și să pună mai bine în fapt ideile compoziționale. Comparativ cu Part One, Part Two poate nu este la fel de jucăușa și memorabilă, însă clar este mai delicată și mai evocativă.
Dacă până la minutul 12 piesa este liniștită și aerisită, după aceea avem parte de o energie dezlănțuită nebănuit în secțiunea piesei numită „caveman”, fiind singura parte de pe Tubular Bells când auzim percuție dar și o voce surprinzătoare de om al peșterii care m-a fascinat de fiecare dată când am auzit-o, și despre care, scriind la acest articol, am descoperit cu stupoare ca îi aparține chiar lui Mike Oldfield.
Aceste voci de „caveman” au apărut ca o rebeliune din partea lui Oldfield, acesta fiind presat de Branson să includă și voci pe a doua parte a albumului ca să îl facă mai comercial. În aceste condiții se povestește că Oldfield, după o discuție cu Branson, se întoarce furios la studio unde bea pe nerăsuflate jumătate de sticlă de whisky Jameson și apoi solicită inginerului de sunet să „dea drumul la înregistrare”. Au urmat apoi 15 minute interesante în care Oldfield s-a schimonosit la microfon și, doar în acest fel, au apărut și voci pe album, așa cum solicitase Branson.
Documentându-mă pentru aceste articole, mă uimește de fiecare dată când descopăr anumite informații despre personalitatea acestor artiști pe care îi respect atât de mult, așa cum este și Oldfield. În mod cert, Mike este un om cu foarte multe probleme atât din adolescență cât și de mai târziu.
Mike era, la momentul realizării acestui album, un om „troubled”, un om care era ciudat ca și interacțiune socială, suferind de numeroase atacuri de panică, fiindu-i extrem de teamă de a zbura sau a călători. Din aceste considerente Mike nu apărea niciodată în public și refuza orice concerte pe care i le propunea Branson.
Ulterior, Mike a reușit să își tempereze „demonii” prin terapie „Exegesis”, nefiind niciodată o persoană foarte socială, publică, fiind un om retras și privat dar care se pare că a știut foarte bine să transforme cu succes cele negative în multă productivitate, toate albumele sale ce au urmat după Tubular Bells fiind extraordinare.
Astfel, este de remarcat că un tânăr de 19 ani, cu atât de multe probleme și cu atât de multe piedici, cea mai mare fiind poate propria sa timiditate, reușea să aducă în echilibru toate acestea și să realizeze unul din poate cele mai speciale albume lansate vreodată pe planeta Pământ.
Din punctul meu de vedere, nu cred că am mai întâlnit un alt album care să relateze așa de bine bucuria adolescentină de a descoperi noul și, de aceea, de fiecare dată când îl ascult îmi aduce aminte de propriile mele episoade când și eu mă „închideam” în camera mea unde mă feream de lume și mă înconjuram de propriile mele descoperiri.
Așa că, dragă melomanule, îți recomand indefinit să dai o ascultare acestui disc și să nu îl ratezi pentru că aduce informații despre mult pionierat în muzică, amestecat cu spontaneitate dar și cu sinceritate infantilă și bucuria adolescentină de a descoperi tot ce e frumos.
Dacă ar fi să forțez o concluzie despre acest album, aș spune că pentru mine este un organism viu care vorbește pe limba sa și mereu, mie, îmi va spune altceva. Ție ce ți-a spus?
Te invit să ne mărturisești experiența cu Tubular Bells fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Foarte bine documentată scrierea.
Bravo !