Dragă melomanule, cred că aveam vreo 15 ani când ajungea la mine în București canalul HBO. Erau niște vremuri în care aveam televizoare cu tub, console de jocuri cu fir și PC-uri cu procesoare x486. Nu prea aveam de unde să alegem atunci conținut video de calitate, chiar dacă magazine de închirieri casete video VHS erau la tot pasul, nu găseai decât filme cu „Schzwzczwarzzenegher” sau „Geacki Cean”, iar oferta canalelor TV era încă foarte limitată, chiar dacă aveam cablu și canale din străinătate.
Însă, un influx de cultură a venit pentru mine împreună cu introducerea canalului HBO, pentru care îți trebuia o subscripție separată prin care primeai un „decodor” pe care îl interpuneai între semnalul CATV și televizor, acesta făcea unscramble la canalul HBO și puteai, astfel, să te uiți. Era, de asemenea, o modă printre electroniștii vremurilor să facă „reverse engineering” la aceste decodoare și să le producă la un preț mic și fix pentru oamenii de rând care nu își permiteau subscripția, oricum nu eram noi învățați pe vremea aceea cu subscripții.
Conținutul HBO era grozav pentru mine: seriale superbe, aduc aminte aici de Sopranos, Twin Peaks, The X-Files ori Stargate SG-1 pe care le urmăream cu sufletul la gură. De asemenea și filme grozave pe care le urmăream seară de seară în camera mea cu ochii deschiși larg către micul televizor cu tub, amintesc aici câteva din filmele fabuloase pe care aveam ocazia să le vad, fără reclamă, neîntrerupt de nimeni: Gotti, Amistad, Gia, The Rat Pack ori Made Men.
Însă, dragă melomanule, din când în când, printre aceste filme și seriale, pe HBO mai difuza și câte un concert, cam unul pe săptămână și, în acest fel, în așteptarea mea pentru filmul ce urma după acest concert, m-am lăsat cucerit imediat de muzica și de interpreții de care, la acel moment, nici măcar nu auzisem. HBO a devenit, astfel, profesorul meu în materie de muzică bună, așa l-am descoperit pe Michel Petrucciani și pianul său grozav și această muzică nouă, pe care nu o mai ascultasem niciodată, numită jazz.
Nu puteam să încep dintr-un loc mai bun decât cu Michel, jazz-ul său fiind unul diferit față de ofertele mai „seci” ale vremii, prin sunetul lor contemporan și poate prea lipsit de melodie pentru puterea înțelegerii mele de atunci.
Michel propunea cu acest concert o muzică jazz diferită, jucăușă, melodioasă, pe alocuri cu un influx de ritmuri sud-americane. Nu puteam, de asemenea, să nu mă las cucerit chiar și de imaginea lui Michel, care mă câștiga atât cu muzica cât și cu felul în care interpreta la pian. Eram total amețit de magia lui Michel și țin minte că am avut o seară de mari descoperiri urmărind tot concertul cu sufletul la gură, din picioare, cât mai aproape de micul televizor.
Mi-a plăcut atât de mult Petrucciani încât am aflat că spre orele trei ale dimineții urma să fie difuzată reluarea acestui concert și, înarmat cu video-recorder-ul VHS al tatălui meu, am stat treaz și am înregistrat concertul ca să îl pot revedea de câte ori doresc eu. Vezi tu, melomanule, atunci nu aveam platforme de streaming ori magazine online de unde să comandăm viniluri ori CD-uri, trebuia să ne descurcăm cum puteam.
Zilele ce au urmat am ascultat obsesiv concertul și m-am îndrăgostit atât de tare de Michel, încât l-am înregistrat de pe VHS pe casetă audio și, astfel, am putut să îl port cu mine în drumul meu spre liceu și să îl ascult zi de zi pe walkman-ul meu Panasonic. Colegii mei erau complet contrariați de ce fel de muzică ascultam eu. Îți las mai jos un link YouTube cu exact concertul de care vorbesc, acesta se numește Michel Petrucciani Trio – Live in Concert, ținut la Stuttgart pe 8 februarie 1998, avându-i în componență pe Michel la pian, Anthony Jackson la bas și pe celebrul Steve Gadd la baterie:
Este de înțeles de ce mai târziu, ascultând toată discografia Petrucciani, m-am îndrăgostit cel mai tare de albumul de față, „Playground”, fiindcă acesta conține multe din piesele cântate atunci în concertul din 1998 pe care îl auzisem eu pentru prima dată. Playground se lansase în 1991, deci cu 7 ani înainte de concertul menționat.
Playground s-a remarcat imediat pe scena jazz a momentului cu un sunet diferit, obținut prin adiția de sintetizatoare și bas electric alături de un ritm mai funk dat de pianul și mâinile lui Michel, atipic pentru muzica jazz. Albumul a fost produs chiar de Michel alături de Eric Kressmann. Pe album apar niște interpreți fabuloși:
Michel Petrucciani – pian și sintetizatoare
Adam Holzman – sintetizatoare
Omar Hakim – baterie
Steve Thornton – percuții
Anthony Jackson – chitară bas
Aldo Romano – baterie
De Adam Holzman am auzit din colaborările sale fascinante cu Grover Washington, Miles Davis și, bineînțeles, Steven Wilson, din trupa căruia a făcut parte permanent. Iar, despre Omar Hakim știm foarte clar că este un baterist legendar, ținând ritmul alături de artiști de excepție ca David Bowie, Mariah Carey, Chic, Miles Davis, Anita Baker, Tracy Chapman, Celine Dion, George Benson, Mick Jagger ori Sting, însă trebuie și să spun că a făcut parte din trupa Weather Report, dar și că a fost toboșarul principal al Dire Straits pentru o lungă perioadă.
Putem, astfel, concluziona că Playground a fost susținut de niște nume mari ale momentului care au stat alături lui Michel pentru a crea ceva cu totul special. Și chiar așa a și fost, stilul muzical al lui Michel și suflul nou al Playground sunt cu adevărat deosebite.
De asemenea, cum spuneam și mai devreme, am fost întotdeauna îndrăgostit de imaginea lui Petrucciani, un om de o statură foarte mică, dar cu o personalitate imensă și de o dezinvoltură pe care întotdeauna am admirat-o și mi-am dorit-o și eu pentru mine. Ba chiar, după ce bunica mea mult iubită a dispărut dintre noi, am trecut printr-o stare profundă de tristețe și, întrebat de ai mei ce mi-aș dori ca să depășesc această stare, răspunsul meu a venit imediat, pe nerăsuflate: „un tablou mare cu Michel Petrucciani, aici, în camera mea, mare cât peretele acesta, dacă l-aș vedea zilnic așa pe Michel, zilele mele ar fi mai bune”. Imaginea aceasta alb-negru cu Michel interpretând la pian m-a urmărit toată viața și încă îmi doresc un perete mare cu acest print:
Nu știu cum să formulez următoarea idee ca să nu te întristez sau să nu supăr pe cineva, însă, în România, cel puțin la acel moment, persoanele cu handicap fizic asemenea lui Petrucciani nu erau deloc promovate, societatea noastră plină de porniri spartane marginaliza oamenii ca Michel și oricât de talentați ar fi fost, nu era suficient fiindcă nu arătau ca toți ceilalți și nu aveau ce să caute în văzul tuturor. O să continui să îți povestesc că mereu m-am conectat la „temnița” prin care trec oamenii cu handicap și am încercat pe cât posibil să le „deschid” ușile acestei temnițe și să îi fac, pe cât puteam eu, să suporte mai ușor ceea ce vedeau afară.
Țin minte o poveste foarte tristă din copilăria mea când, pe strada unde locuiau bunicii mei din partea tatălui, exista o fetiță de vârstă cu mine care avea un handicap evident, similar cu Michel, însă țintuită permanent în scaunul său cu rotile. Mai niciuna din familiile de pe stradă nu o primeau să se joace cu restul copiilor, fiind evident marginalizată și respinsă. Pentru o perioadă, forțat fiind de politicile celor din jur, mă feream și eu de ea. Într-o zi însă, întâmplător, m-am apropiat de ea, am discutat, am râs împreună și mi-am luat poate cea mai importantă lecție din viața mea: mărimea personalității unui om nu este direct proporțională cu mărimea fizică a acelui om. Această fată mă surprindea, era minunată, deșteaptă și plină de umor, o veleitate a unui om perfect. Am inclus-o de îndată în gașca noastră de copii „normali” și ne-am jucat împreună o perioadă fără niciun fel de limitări, și ea și noi ne adaptam. Însă, societatea românească comunist-spartană a învins și fata a fost trimisă acasă cu asprime și fără drept de a se mai întoarce. Mamele justițiare de pe stradă se uniseră și luaseră măsuri imperative: „fata asta nu are ce să caute pe aici”. Atunci, puterea mea de copil a fost limitată și nu am putut să mă ridic cu noua mea ideologie, oricât de tare am strigat și implorat și eu și prietenii mei ca fata să se întoarcă, acest lucru nu a mai fost permis. Însă, lecția mea fusese învățată și sunt sigur că mai mulți ca mine din acea perioadă au învățat-o și am aplicat- pe mai departe toată viața noastră. A trecut foarte mult timp de atunci și chiar dacă permisivitatea noastră încă nu este deplină, este o diferență uriașă față de acum 30 de ani, și pentru aceasta sunt mândru, pentru că știu că am făcut și eu o diferență.
Când l-am văzut pe Michel Petrucciani pentru prima dată, evident că toată povestea de mai sus mi-a trecut prin fața ochilor și l-am înțeles imediat că este un exemplu extraordinar de talent într-un corp temniță. Am observat la el, de asemenea, o personalitate foarte mare care, cu ajutorul mijloacelor puse la dispoziție de o societate vestică, cât și cu a propriei dezinvolturi și puteri, s-a auto-eliberat și și-a exercitat liniștită talentul Dumnezeiesc.
Michel era Capricorn, născut pe 28 decembrie 1962 în Franța, dar cu rădăcini atât franțuzești cât și italienești, bunicul său, de asemenea muzician, fusese născut la Napoli. Tatăl lui Michel, Tony, a fost chitarist, fratele său Louis a fost basist și fratele său Philippe a fost chitarist. Boala lui Michel a fost una cruntă, numită osteogenesis imperfecta, o boală care cauzează oasele să nu crească și să se sfărâme, ceea ce i-a cauzat lui Michel dureri inimaginabile și permanente toată viața. De multe ori era purtat pe brațe de cei din jur pentru că nu putea merge singur. Spre exemplu, medicii au spus că în partea de copilărie și adolescență a lui Michel, au existat peste 1000 de fracturi în corpul său și că acesta învățase pur și simplu să trăiască cu o durere permanentă, aceasta fiind starea de normalitate pentru el. Chiar și așa, Michel găsea pozitivul în aceste circumstanțe, afirmând că pentru el a fost de fapt un avantaj această boală, fiindcă l-a ținut departe de sporturi, de ieșiri cu băieții, de beri. Într-o engleză dulce cu accent franțuzesc, parcă îl aud și acum spunând într-un interviu: „Sometimes I think someone upstairs saved me from being ordinary.”
Pasiunea lui Michel pentru muzică a început de foarte devreme, chiar Michel ne povestea că această pasiune a apărut ca inspirație după ce în copilărie l-a văzut pe Duke Ellington la televizor și și-a dorit să devină un pianist așa ca el. Printr-o comparație forțată, vin și eu și spun că la fel, în copilăria mea, l-am descoperit tot la televizor pe Petrucciani și am fost inspirat să iubesc muzica jazz.
Tatăl său i-a cumpărat un pian de jucărie când Michel avea 4 ani, însă, la doar câteva zile mai târziu Michel l-a distrus cu un ciocan spunând că își dorește un pian real. Tatăl său a cedat acestei solicitări și, câteva zile mai târziu, Michel primea un pian real.
Sunt povești care ne spun că înainte să învețe să vorbească, Michel deja cânta, fiind foarte pasionat de refrenele de jazz ale perioadei pe care le fredona prin casă în timp ce se juca. Influența cea mai mare a lui Petrucciani a fost Bill Evans, pe care acesta l-a ascultat în copilărie și adolescență și i-a definit foarte mult stilul.
Michel a ținut primul său concert oficial la vârsta de 13 ani și apoi s-a mutat la Paris, cu toate că tatăl său nu era deloc de acord cu acest aspect. Aldo Romano, colegul lui Petrucciani, ne povestea că tatăl lui Michel era extrem de posesiv și nu și-ar fi dorit vreodată să îl lase pe acesta să plece de acasă, dorind să îl țină captiv acasă și să cânte doar împreună. Cu insistențele lui Romano, însă, Michel pleacă la Paris unde își începe cariera muzicală. Momentul în care pășește în lumina reflectoarelor s-a petrecut la festivalul de jazz Cliousclat, unde Clark Terry care urma să țină un concert, a rămas subit fără pianist și așa că Petrucciani a fost adus pe brațe pe scenă și poziționat la pian, dat fiind că era o perioadă din viața sa când nu se putea deplasa singur. Michel a surprins tot auditoriul cu o interpretare extraordinară, după concert, Clark Terry afirma: „When I heard him play – oh, man! He was a dwarf, but he played like a giant.”
După experiența de la Paris, Michel se mută în Statele Unite unde, mai întâi, în 1982, îl vizitează pe saxofonistul „ieșit la pensie” Charles Lloyd. Michel reușește să îl scoată din hibernare pe Lloyd care, după ce aude pianul lui Michel, acceptă imediat să cânte împreună într-un tur al Americii. Mai jos o imagine cu cei doi:
În 1984 Michel se mută definitiv la New York unde își petrece restul vieții. Petrucciani a avut multe relații, ba chiar a fost căsătorit cu pianista italiană Gilda Buttà, și apoi, din alta căsătorie, a avut și un copil care, din păcate, i-a moștenit boala genetică. Stilul de viață al lui Petrucciani era unul extrem de viu, se forța de cele mai multe ori, era tot timpul la televizor, ținând foarte multe interviuri, sute de concerte în fiecare an și înregistra album peste album, de asemenea, în ultimii săi ani de viață bea foarte mult.
Michel se stingea subit la doar 36 de ani, răpus de o infecție pulmonară. Era 1999 și trecuse doar o săptămână de la petrecerea grozavă de anul nou când petrecuse cu bucurie alături de prietenii săi, așa cum îi plăcea, așa cum era fericit. A fost înmormântat în cimitirul Père Lachaise din Paris, chiar lângă Frédéric Chopin.
Piesa care pe mine m-a legat definitiv de Petrucciani este, în mod cert, „September Second”, o piesă pe care când o aud, îmi aleargă mereu inima după note, având o dinamică extraordinară și un lirism romantic pe care nu l-am mai auzit în altă muzică jazz. September Second este magnifică și mie, personal, îmi demonstrează dimensiunea personalității imense a lui Michel, însă, o să îți mărturisesc că pe această piesă îl simt pe Michel dansând, cred că nu degeaba spunea că boala sa a fost ca un fel de avantaj pentru muzica sa, dacă Michel nu putea dansa în realitate, atunci pe piesa aceasta în mod cert dansează.
Durerea cruntă și permanentă a lui Michel nu l-a împiedicat niciodată să fie un om bucuros și jucăuș, și poate aceasta este lecția cea mai importantă pe care trebuie să o învățam de la el, oricât de tare ar durea, întotdeauna este loc pentru un zâmbet. Aici este cheia pe care ne-o propune Michel. Geniul lui Petrucciani stă în această metamorfoză a durerii către zâmbet și către o muzică cu totul specială și, în mod paradoxal, lipsită de tristețe și care canalizează fix partea opusă a acestui sentiment, ridicându-ne sufletele spre culmile unei bucurii incurabile, de care noi, oamenii moderni, avem nevoie atât de mult.
În încheiere, te las cu propriile lui cuvinte în care ne vorbea de această voie bună: “I love humor; I love to laugh, I love jokes, I love silliness. I love that; I think it’s great. I think laughter is worth a whole lot of medicine”. Te las cu gândurile lui Michel și cu muzica sa jucăușă de pe Playground.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify:
Apple Music:
Tidal:
