Dragă melomanule, în dimineața asta trebuia să aleg discul despre care îți voi scrie în articolul de săptămâna aceasta. După ce m-am gândit mai bine de 10 minute despre ce disc aș putea scrie și nu am ajuns la nicio concluzie, cu un reflex plin de dezamăgire, am pornit un document word și mi-am lăsat mâinile libere.
Numele interpretului a fost primul care s-a așezat pe vârful minții mele imediate: „Leonard Cohen”. Bine, bine, sufletul meu a ales să scrie despre Leonard săptămâna aceasta, însă despre ce disc? În momentul în care m-am întrebat aceasta, din capul meu a început să răsune imediat „Sisters Of Mercy”, piesa mea preferată de la Leonard. Preferată fiindcă piesa este grozavă sau preferată fiindcă propune o încercare grozavă oricărui audiofil și, implicit, sistemului său? Promit să aflăm împreună răspunsul la această întrebare în articolul de săptămâna aceasta.
Cel mai probabil Leonard mi-a apărut în suflet fiindcă în ultimele doua săptămâni i-am reascultat mai toată discografia, de la albumele sale de tinerețe, romantice, pline de poezie juvenilă, la cele de bătrânețe, pline de introspecție și gânduri adânci, niște adevărate capodopere.
Probabil fiecare disc al lui Leonard ar merita un articol în sine, însă pe poetul Cohen nu am putea să îl luăm de „coadă” altfel decât de la începuturi, întâmplarea face ca piesa mea preferată Sisters Of Mercy se află chiar pe primul său album – „Songs Of Leonard Cohen”, lansat în decembrie 1967 la Columbia Records, album despre care îți voi vorbi astăzi.
Când pui pe ascultare pentru prima dată acest disc te lași imediat surprins de stilul de înregistrare și producție al anilor 60: simplu și direct, cu magie și cu lirism. Tot discul este așa, de la eterna și arhi-cunoscuta „Suzanne” care deschide discul, până la „So Long, Marianne”, un alt hit marca Cohen, și apoi până la grozava „Sisters Of Mercy”, pe care, de când am auzit-o prima dată, nu am uitat-o.
Sisters Of Mercy este o piesă extraordinară prin simplitatea sa, prin mesaj, prin versuri, însă și prin felul în care se prezintă pe un sistem stereo. Din mijlocul imaginii stereo, din mijlocul „scenei”, cum ne place noua audiofililor și melomanilor să spunem, îl poți auzi imediat pe Leonard care grăiește, la granița dintre recitat și cântat, povestea „surorilor milei”, apoi, pe măsură ce piesa continuă, îți dai seama că Leonard este doar un povestitor și că, de fapt, povestea piesei este augmentată de un alt element.
După ce Leonard face introducerea, din partea stângă a scenei, undeva în afara difuzorului stânga, vei auzi un nou suflu în melodie, un fel de „fanfară” care își face simțită prezența și pentru câteva momente începe să cânte stând pe loc, Leonard continuându-și pledoaria din poziția de centru. Fanfara însă începe să se miște și cu pași mărunți, dar vizibili, se mută de la stânga la dreapta în ton cu cele cântate și recitate de Cohen. Ajunsă în partea dreaptă fanfara se oprește, face o întoarcere pe loc pe care o poți simți negreșit și apoi, cu aceeași pași mărunți, se întoarce în punctul de pornire.
Acest cântec este magic și felul în care Leonard se amestecă cu cele cântate de această fanfara dă această magie unică. Inițial am putut să jur că aveam de-a face cu un fel de jucărie imensă care, cu arcul întors la maxim, se mișca frumos din stânga în dreapta scenei. Documentându-mă cu foarte multă curiozitate în suflet am aflat că, de fapt, nu avem de-a face cu o jucărie, ci chiar este o fanfară condusă de câțiva muzicieni care, bine sincronizați cu Leonard, și fără vreun fel de post-procesare, au reușit să înregistreze această magie și acest sentiment de mișcare.
„Fanfara” a fost compusă din mai multe instrumente care au cântat la unison și s-au mișcat stânga-dreapta prin fața microfoanelor pentru a simula mișcarea. Instrumentele au fost un mișmaș de chitară, acordeon, glockenspiel și ceva percuție. Instrumentul însă care mi-a dat bătăi de cap în a-l recunoaște timp de mai bine de 20 de ani a fost acesta:
Se numește „güiro” și este un instrument de percuție originar din Cuba și Puerto Rico. Acest instrument dă fanfarei o puternică senzație de mișcare mecanică, ceea ce m-a indus în eroare în toți acești ani să cred că aveam de-a face cu motorașul cu arc al unei jucării mecanice.
De asemenea, versurile și povestea care reiese din cântecul lui Cohen au generat nenumărate dezbateri de-a lungul anilor. Unii au văzut în cele povestite de Cohen ceva erotic, alții au văzut ceva spiritual. Adevărul, povestit de Cohen la ceva vreme mai târziu, a fost unul foarte interesant și s-a bazat pe teoria: „look but don’t touch”.
Povestea Sisters Of Mercy a început într-o seară extrem de friguroasă și de înzăpezită, în timpul unei furtuni de zăpadă care l-a prins pe Cohen într-un hotel din Edmonton, Canada. Cohen avea deja o cameră acolo și se afla în holul micului hotel când două turiste tinere și extrem de înfrigurate au intrat în recepție să caute, disperate, o cameră. Cu dezamăgire au aflat că niciun hotel din zonă nu avea vreo cameră disponibilă. Cohen le-a sărit în ajutor și le-a propus să doarmă cu el. Este ușor, astfel, să ne imaginăm erotismul situației.
Însă, de abia mai târziu, în 1993, la o perioadă considerabilă de la lansarea piesei, Cohen povestea adevăratele premise și ce a făcut de fapt cu acele două fete în micuța cameră de hotel. Spre uimirea tuturor, adevărul a fost că fetele s-au dezbrăcat, s-au trântit în pat și de obosite ce erau au adormit imediat. Cohen a rămas astfel țintuit pe un fotoliu și inspirat de somnul lor doar s-a uitat, nu a atins, dar a compus. Astfel, cele două fete metamorfozate în „surorile milei” deveneau personajele poemului și cântecului său. Sisters Of Mercy se năștea din mila lui Cohen pentru aceste două fete și din fapta bună pe care a făcut-o în seara aceea. Ulterior roadele poeziei s-au întors la el și, implicit, la noi, dându-ne această piesă fabuloasă.
Povestea Cohen că seara respectivă a fost magică, felul în care fetele au adormit, felul în care s-a odihnit pe acel fotoliu, felul în care toată situația l-a inspirat, felul în care râul Saskatchewan curgea necontenit la geamul camerei sale, toate au fost trăiri pe care nu le-a mai experimentat niciodată, ceva unic, ceva poetic, ceva tipic Cohen. Astfel de versuri profunde se nășteau:
„Oh the sisters of mercy, they are not departed or gone
They were waitin’ for me when I thought that I just can’t go on
And they brought me their comfort and later they brought me this song”
Chiar acest ultim vers năștea multe controverse și mulți îl bănuiau pe Cohen că a profitat de acele fete. Poezia, însă, nu este pentru toată lumea și este ușor să întorci înțelesul unui vers, mai ales atunci când îl rupi de context. Poeții nu pot, până la urmă, să își lanseze opera cu adnotații sau cu manual de utilizare, poezia este artă și la fel ca o pictură abstractă, își deșartă înțelesul în ochii, mintea și sufletul celui care citește.
Acest ultim vers este nobil, dulce și foarte uman, spus într-o formă în care sufletul ți se înmoaie și toată persoana ta se transpune acolo în acea noapte cu furtună de lângă râul Saskatchewan, în mica cameră de hotel din Edmonton.
De fapt, am putea să generalizăm și să spunem că acesta este, până la urmă, stilul lui Cohen care și-a avut începutul aici pe acest prim album, un stil la granița dintre recitat și cântat care ne-a adus sub privire modul unic de a cânta al lui Cohen, unul din suflet și mai puțin din virtuozitatea vocii.
Revenind la premisele acestui disc, îți spun că îl surprindea pe Cohen într-o stare de nehotărâre, artistul fiind un tânăr de 33 de ani când a migrat de la o carieră de scriitor la una de interpret. Cohen nu era interesat inițial să cânte, focusându-se pe poezie și proză mulți ani, apoi, dintr-o întâmplare, a ajuns la cântat. Mai jos o imagine cu Cohen din perioada când a fost lansat acest disc:
Părinții lui Cohen au fost destul de înstăriți, putându-i oferi lui Cohen o bună situație materială și o sumă lunară din care acesta se putea susține pentru a-și dezvolta partea artistică. În acest sens Cohen a studiat la facultate în Statele Unite unde a obținut și masterul, apoi, hotărât să scrie frumos a cumpărat o mica casa pe insula Hydra de lângă Atena, Grecia, unde a locuit câțiva ani și unde a scris multe din poemele sale care mai târziu au devenit cântecele geniale pe care le cunoaștem toți.
În 1998, Cohen descria procesul de a scrie: “like a bear stumbling into a beehive or a honey cache: I’m stumbling right into it and getting stuck, and it’s delicious and it’s horrible and I’m in it and it’s not very graceful and it’s very awkward and it’s very painful and yet there’s something inevitable about it.”
De scris, Leonard a scris frumos, însă dezamăgit de insuccesul său ca scriitor s-a mutat definitiv în Statele Unite, părăsind Canada și Grecia. Plănuise inițial să se mute la Nashville unde să devina textier, dar soarta l-a dus la New York, unde, în calitate de textier/compozitor începător, a pus la cale piesa „Suzanne”, inițial doar o poezie inspirată din relația sa platonică cu Suzanne Verdal.
Piesa a fost preluată de Judy Collins în 1966 și, în timpul înregistrărilor versiunii lui Judy, Cohen i-a atras atenția producătorului John Hammond care i-a propus o carieră muzicală. Paradoxul este că Hammond l-a determinat pe Cohen să cânte dar nu a dus până la capăt producția discului „Songs Of Leonard Cohen”, fiind înlocuit de un alt producător, pe numele său John Simon.
În timpul înregistrărilor au existat nenumărate tensiuni între cei ce lucrau la album. Cohen era un tip retras, cu tot felul de cutume care nu se potriveau cu dinamica rapidă a producției muzicale de pe atunci. Producătorul aducea în studio tot felul de instrumentiști și muzicieni și Cohen era foarte deranjat de asta, aceștia îi stricau starea și nu se putea concentra.
Cohen era un personaj neînțeles încă, una din ciudățeniile sale era că trebuia să cânte în fața unei oglinzi mari, asta și ceruse pentru sesiunile de înregistrare pentru „Songs Of Leonard Cohen”. Acesta declarase că „cu narcisism, nu pot cânta altfel decât în fața unei oglinzi mari, să mă privesc în timp ce cânt”.
Când producătorul s-a schimbat de la Hammond la Simon, tensiunile au devenit și mai mari. Certurile apăreau în special în zona de instrumentație, direcția vremii era ca instrumentația să fie multă și diversă, pe când Cohen își dorea ceva ce știm acum că face parte din stilul său, o instrumentație simplă, secundă, neimportantă. Producătorii insistau și pentru multe instrumente cu coarde ca bază a orchestrației albumului, ceea ce îl înfuria pe Cohen, acesta refuzând multe versiuni inițiale ale cântecelor. Ba mai mult, Leonard nu dorea baterie așa cum se poate auzi pe un album de pop, nu voia tobe deloc pe discurile lui.
Din moment ce pe disc nu prea auzim nici coarde și nici tobe, este clar că Leonard a câștigat lupta cu producătorii și, de acolo din fața oglinzii, a reușit să înregistreze ceea ce și-a dorit.
Muzicienii care au contribuit la acest album au fost:
Leonard Cohen – voce, chitară
Jimmy Lovelace – baterie (în puținele cazuri unde a existat)
Nancy Priddy – voce
Willie Ruff – bas
Chester Crill, Chris Darrow, Solomon Feldthouse, David Lindley – flaut, mandolină, harpă, vioară
John Simon – puține coarde (atât cât l-a lăsat Cohen)
Nu pot, astfel, să îți deschid drumul Leonard Cohen decât cu acest album, acesta este cel ce a introdus stilul Cohen și a marcat un nou stil muzical. Din punctul meu de vedere, Leonard Cohen a adus ceva unic în muzică, ceva ce nu se mai făcuse până atunci. Muzica lui Cohen este în primul rând poezie și aceasta este trăsătura cea mai importantă pe care îmi doresc să pun emfază.
De la acest prim album, „Songs Of Leonard Cohen”, până la ultimele sale albume, când pui pe ascultare Cohen primești mai întâi poezie, alături de trăirile sale de dragoste, dar și de durere. Introspecția versurilor lui Cohen este de-a dreptul unică și l-aș pune sus de tot, acolo lângă Keats și Byron.
Dacă ne întoarcem la începuturile lui Cohen de care povesteam în paragrafele precedente, ne dăm seama de dragostea sa pentru a scrie și în special pentru poezie, dorința tinereții sale fiind cea de a scrie, nu de a cânta, și, într-un fel sau altul, conform dorinței sale, chiar a devenit un poet celebru, ba chiar noi am avut șansa de a-l asculta recitându-și poemele, cărora prin muzică le-a dat o magie suplimentară, cum numai el a știut să o facă.
Te las cu rugămintea să îi asculți și tu discografia și îți recomand să începi de la acest album, „Songs Of Leonard Cohen” și te las, de asemenea, în compania unui set de versuri pe care le consider cele mai frumoase din ce a scris:
“Like a bird on the wire,
Like a drunk in a midnight choir,
I have tried in my way to be free.”
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify:
Tidal:
Apple Music:
