JOÃO GILBERTO, STAN GETZ – GETZ/GILBERTO / TEMELIA BOSSA NOVA

Dragă cititorule, nu pot să nu încep acest articol cu uimirea pe care o am mereu față de aceste albume de pionierat care erau înregistrate altădată. Mi se pare absolut fascinant cum un nevorbitor de limbă engleză, João Gilberto, un pionier al Bossa Nova, aterizează în Statele Unite și, împreună cu un autentic saxofonist american, Stan Getz, fără să se prea înțeleagă la vorbă, înregistrează împreună acest album fundamental pentru Bossa Nova.

Știi pilda aia: „pune într-o cameră 30 de oameni și pune-i să scrie pe o foaie de hârtie prima idee care le vine în minte și garantat vei avea cel puțin 5-10 idei geniale”? 

Ei bine, în cazul albumului de față e ca și cum ai lua și ai pune într-o cameră, într-un studio muzical, patru oameni complet diferiți, care nu fac parte toți din aceeași cultură, cu personalități foarte neasemănătoare și apoi, ca producător, să ai pretenția să fie un echilibru și eventual o muzică care se poate asculta.

Așadar, în cazul de față, miza a fost imposibilă, dar, la final, a ieșit ceva uluitor: echilibrul acestei muzici este fantastic! Un album atât de „ușor” și de „fluid” nu mi-a mai fost dat să găsesc.

Dacă pui pe ascultare „The Girl From Ipanema”, prima piesă de pe acest album și hit-ul care a dat tonul acestui succes, auzi imediat un ritm tipic de Bossa Nova, liniștit, fără visceralitate, ca un tren fără greutate care de abia atinge șinele. Acest ritm în care toboșarul, la marginea stângă a scenei parcă doar mângâie cinelele, este urmat de vocea suavă, ca un cântec de leagăn, a lui João Gilberto, chiar din mijloc.

João cântă în limba sa nativă portugheză și, chiar dacă nu înțelegi pe deplin ce spune, înțelegi mesajul, fiindcă povestește cu dragoste despre ceva ce el a văzut cândva în Ipanema. Este ușor, pe măsură ce ascultăm și analizăm, să ne dăm seama că João stă aplecat peste chitară, în stilul său tipic, relaxat, ca și cum stă în jurul unui foc de tabără, cu chitara în mână, la miez de noapte, și ne povestește ceva frumos. Nu există în toată lumea muzicală o vorbă mai lină ca a lui João. Portugheza și propriul său suflet fac o magie de nedescris. 

După ce João termină ce are de spus, dintr-o extremă dreapta a scenei, parcă de la kilometri distanță, o simțim separat pe Astrud Gilberto care, într-o engleză perfectă, repetă timid ceea ce a spus João. Chiar dacă este prima sa înregistrare, Astrud are deja stilul său specific, timid, șoptit, plat – chestiune care oferă o antiteză teribilă, la care nu te-ai fi așteptat în combinație cu João. 

Stan Getz intervine imediat ce Astrud se oprește și cu saxofonul său continuă tema celebră și ritmul african al Bossa Nova. Melodia saxofonului face piesa jucăușă și parcă antrenează un pic ritmul toboșarului.

După bucata de saxofon, Antônio Carlos Jobim, de la pian, care ținuse tot acest timp în fundal un ritm important, dar tăcut, intervine cu un solo concret și fin. 

Mai târziu, după ce ascultasem piesa aceasta de foarte multe ori, mi-a fost dat să văd înregistrări video ale acestor interpreți. Pot să vă spun că, pentru mine, a fost o adevărată revelație să pun niște fețe pe vocile și prezențele pe care le ascultasem de atâtea ori. La João mă așteptam să fie altfel decât a fost în realitate, m-a surprins teribil să îi văd imaginea de profesor de matematică – cu ochelari pătrați, cărunt, cumințel, îmbrăcat mereu la costum convențional cu cravată. Pe când, Astrud, o femeie extraordinar de frumoasă și de carismatică, arată în video cam la fel cum și cântă: cu mâinile țintite pe lângă corp, fără vreo schimonoseală pe chip, ca și cum ai fi avut în prezență un android de primă generație, incapabil de vreun sentiment, forțat să cânte.

Mi se pare interesant cum toate aceste elemente: saxofonul, chitara și João, vocea lui Astrud și pianul lui Jobim, chiar dacă sunt total diferite ca și stare, se îngemănează într-o minunată și echilibrată melodie, care a devenit un super hit mondial și a câștigat „Record of the Year” în 1965.

Getz/Gilberto este total diferit comparativ cu alte albume mai moderne cu care noi melomanii suntem familiarizați, albume conceptuale unde o trupă de oameni se întâlnesc și împreună gândesc un concept, o cale de a pune în note muzicale o succesiune de piese care încep de la A și se termină la Z.

Acest album este mai mult o întâmplare fericită, fără un concept concret în spate, este pur și simplu o înregistrare care a durat o zi la studiourile A&R din New York pe 18 Martie 1963, când și unde se întâlneau niște muzicieni: 

Stan Getz – saxofon

João Gilberto – chitară și voce

Antônio Carlos Jobim – pian

Sebastião Neto – contrabas

Milton Banana – tobe și pandeiro

Astrud Gilberto – voce

Stan Getz era acest saxofonist american pasionat foarte mult de ritmurile braziliene și de Bossa Nova, având la activ deja trei albume de Bossa Nova la momentul înregistrării acestui disc. Stan Getz își pusese începuturile în scena clasică de Jazz americană cântând cu Dizzy Gillespie sau Oscar Peterson. Însă, și-a găsit ritmul atunci când Charlie Byrd, un chitarist de Jazz care tocmai se întorsese dintr-un tur al Braziliei, a revenit proaspăt cu ritmurile braziliene încărcate în chitară și a înregistrat cu Getz un album numit Jazz Samba. A urmat apoi un al doilea album de Bossa Nova, numit Big Band Bossa Nova, apoi al treilea album a fost o urmare a primului, numit „Jazz Samba Encore!”, de data aceasta Getz lucrând direct cu un brazilian pe numele sau Luiz Bonfa, acest chitarist celebru de Bossa Nova. Acest pedigree l-a dus pe Getz în aceeași cameră cu Gilberto, care este cu adevărat imaginea principală a acestui disc. 

Chiar dacă nu putem să nu recunoaștem meritele lui Getz pentru popularizarea Bossa Nova la nivel mondial și în special în Statele Unite, adevăratul creator al Bossa Nova este João Gilberto cot la cot cu Antônio Carlos Jobim.

João Gilberto a fost un chitarist legendar de Bossa Nova născut în Brazilia în 1931 și este considerat „tatăl Bossa Nova” – în portugheza braziliană: „O Mito”. João s-a născut într-o familie braziliană înstărită și a primit în adolescență prima sa chitară de la bunicul său. Ulterior s-a mutat la Bahia unde a început să cânte și apoi a renunțat complet la studii și s-a mutat la Rio unde l-a cunoscut pe prolificul Jobim cu care a început să cânte și să inventeze Bossa Nova. În Brazilia, Gilberto este un fel de super-erou, un fel de zeu pământean și dacă spui „muzică”, spui Gilberto, dacă spui „Bossa Nova”, spui Gilberto. 

Gilberto se căsătorea cu Astrud Weinert, care devenea astfel Astrud Gilberto. La momentul înregistrării acestui album, Astrud nu mai cântase absolut deloc. Dacă ulterior Astrud a devenit o cântăreață cunoscută și celebră, pe acest album nu era altceva decât o începătoare și faptul că a ajuns să cânte pe această înregistrare este la fel de interesant. João nu vorbea limba engleză absolut deloc, dar Astrud da. Getz nu vorbea portugheză și atunci singura lor cale să comunice era Astrud. Inițial când acest disc a fost înregistrat, Astrud a fost prezentă doar ca să traducă, ulterior însă, dat fiind că mai toate piesele sunt cântate de vocea mieroasă a lui Gilberto doar în portugheză, s-a dorit ca una din piese măcar să fie și în engleză, să fie înțeleasă mai ușor de publicul american. Așa a ajuns Astrud să cânte, timid, ușor, cu teamă, în stilul său caracteristic. 

Antônio Carlos Jobim, sau mai simplu Tom Jobim, a fost un compozitor și pianist brazilian care, alături de Gilberto, este considerat inventatorul Bossa Nova. Jobim a avut o carieră de compozitor extrem de notabilă fiind dintre cei de mai sus, cel mai prolific, lucrând mai târziu cu Frank Sinatra și alți interpreți grozavi. Jobim este cel ce a compus mai toate piesele de pe acest album și dacă în cazul Gilberto vorbim de un suflu care a fost pus în Bossa Nova, atunci la Jobim vorbim de o schiță, de o temelie care a fost așezată la baza acestui stil muzical.

Din sesiunea de înregistrări este important să amintim că Gilberto și Getz, de cele mai multe ori, erau fie certați fie erau în dezacord despre ceva anume. Dezacordurile dintre cei doi erau de obicei despre abordarea muzicii: lui Stan îi plăcea o abordare mai dură, mai cu emfază, pe când lui João îi plăcea o abordare mai delicată, mai mieroasă. Există o poveste foarte interesantă: în timpul unei sesiuni de înregistrări, João se supară foarte tare și îi spune în portugheză lui Jobim „transmite-i acestui Gringo că este un idiot!”, la care, în engleză, Jobim îi „traduce” lui Getz: „Stan, João spune că a fost dintotdeauna visul lui să facă un disc cu tine”. Cu toate că au existat aceste dezacorduri și neînțelegeri, cei doi au continuat să colaboreze timp de 12 ani de la apariția acestui disc.

Coperta albumului este o pictură realizată de artista Olga Albizu din Puerto Rico, o pictoriță expresionistă cu care Getz lucrase în cazul tuturor albumelor sale.

De asemenea trebuie să îți vorbesc și despre Bossa Nova, acest curent muzical la baza căruia stă acest album legendar. La momentul lansării acestui disc și, până la urmă, și a acestui gen muzical, în lume erau populare Rock’n’roll-ul, Pop-ul și Jazz-ul. Cumva, Bossa Nova a fost puntea dintre aceste genuri, în special dintre Jazz și Pop, de aceea devenind atât de populară. În portugheză „Bossa Nova” înseamnă la propriu „Modă Nouă”. 

Bossa Nova are ca factor interesant faptul că ritmul și armonia sunt susținute de instrumentiști și nu de vocaliști, cum se întâmplă în cazul celorlalte stiluri muzicale, vocaliștii având, în cazul de față, doar un rol secundar. 

Bossa Nova este o evoluție de Samba și a fost inventată la Rio de Janeiro, în Brazilia, după cum vă spuneam, de João Gilberto și Tom Jobim. Beat-ul de Bossa Nova este specific muzicii Samba, însă cu introducerea de elemente vocale și instrumentale tipic Jazz. Beat-ul de Samba se trage direct din ritmurile de percuție specifice comunităților de sclavi africani din Brazilia.

După lansarea acestui album și popularizarea Bossa Nova, acest stil muzical a devenit foarte popular și artiști mari ca Tony Bennet sau Frank Sinatra au început să cânte în acest stil. De aceea acest album, pe lângă faptul că este grozav, are și un rol extrem de important: este albumul de temelie al Bossa Nova.

Pentru mine, de fiecare dată când ascult acest album, magia momentului captat în această înregistrare se revarsă în sufletul meu și simt ceea ce doreau João, Astrud, Stan și Tom să transmită pe mai departe.

Mai cred, cu desăvârșire, atât timp cât acest lucru este posibil 60 de ani mai târziu, că aceste înregistrări devin neprețuit de importante, sunt o adevărată călătorie în timp la care nici nu visam că voi putea experimenta în timpul vieții mele. 

Dar, iată că acest lucru este posibil și chiar de acolo, de pe canapeaua mea, purtând hainele mele comode de casă, tricoul meu preferat și ciorapii cu buline, este suficient să mă așez în sweet spot, să pun pe ascultare acest disc și să las timpul să mă întoarcă cu 60 de ani în urmă, chiar în locul de onoare, chiar în fața acestor interpreți colosali.

Silviu TUDOR
An article written în my sweet spot, 
and this is what I’ve heard.

Spotify:

Apple Music:

Tidal: