Dragă melomanule, într-o seară ploioasă de vară în care mirosea a tei și a pământ ud, m-am îndrăgostit pe loc de Jacqueline du Pré. Eram în căutarea unui nou disc pentru articolul de săptămâna aceasta și îmi era dor de un concert în care violoncelul să fie vocea întâi.
Așa am ajuns la Jacqueline și după ce am auzit, spre rușinea mea, pentru prima dată arcușul ei pe violoncelul „Sergio Peresson” – inima mea i-a aparținut în totalitate pentru cele 50 de minute ale concertului.
Pe tot parcursul audiției, Jacqueline m-a privit de acolo de pe coperta acestui disc, cu ochii săi liberi și cu zâmbetul său sincer și etern. Aș putea chiar spune că am simțit-o ținându-mă de mâna și că i-am mirosit parfumul și că am auzit-o râzând bucuroasă de acest disc așa cum am citit mai apoi că era când își reasculta înregistrările.
Dragă melomanule, de unde să încep? Muzica este eternă și astfel de momente sunt adevărate călătorii în timp și orice combinații de cuvinte aș putea eu folosi, poate nu voi putea niciodată reda ceea ce simt în interior când am astfel de trăiri.
Aș putea însă spune că acest disc este de-a dreptul fascinant și nu mă refer aici strict la calitatea sa audio, ci mă refer la starea pe care o imprimă în sufletul celui ce ascultă. Sunt multe voci care spun că ar exista înregistrări mai memorabile ale Concertului pentru Violoncel în Si Minor Op. 104 de Antonín Dvořák, însă eu, pentru acest articol, nu îmi propun să fac vreo comparație între diferitele variante ale acestui concert și mă voi opri la acesta de față și o perioadă mă voi înfrupta de aici și îți voi povesti ce gust am în inimă.
Când pui pe ascultare acest disc este ca și cum ai auzi sentimentele altcuiva și chiar dacă prima dată ești tentat să spui că auzi sentimentele lui Jacqueline, ascultând cu atenție realizezi că nu le auzi doar pe ale ei, ci, cu un efect de arc peste timp, auzi de fapt sentimentele lui Dvořák retrăite cu atâta sensibilitate de mâna și sufletul violoncelistei.
Știi, dragă melomanule, îți mărturisesc că îmi este atât de greu uneori să abordez anumite discuri și interpreți legendari, cum este și cazul de față, mă tot regăsesc citind și recitind articolele de zeci de ori înainte să le trimit pentru a fi publicate pentru că am mereu remușcări dacă am făcut sau nu cinste acestor megaliți despre care scriu. Uneori îmi este teamă mai mult de ce nu am scris decât de ce am scris.
Într-un fel interesant am realizat că discurile acestea le ascult cu inima și nu cu urechile și uneori simt că aceasta nu este suficient de mare ca să cuprindă măreția nemărginită a unora dintre ele. Cam pe aici se încadrează și „Cello Concerto & Silent Woods”, acest disc fabulos înregistrat în Noiembrie 1970 de către fascinanta Jacqueline du Pré și orchestra Chicago Symphony Orchestra condusă cu măiestrie de Daniel Barenboim.
Până și locația unde a fost înregistrat acest disc este una foarte specială numită Medinah Temple, o clădire cu arhitectură maură construită în zona de nord a Chicago în 1912 după planurile arhitecților Huehl & Schmid. Această clădire dispune la parter de un auditoriu cu 4200 de locuri și este locația unde Chicago Symphony Orchestra a înregistrat multe discuri fabuloase din anii 60 până în anii 80. Mai jos o imagine cu clădirea din perioada sa de glorie:
La momentul când acest disc era înregistrat, atât Jacqueline cât și Daniel erau la vârful carierei lor, fiind supranumiți în vremea aceea „the golden couple of music” (cuplul de aur al muzicii), cei doi fiind căsătoriți încă din 1966. Este interesant că amândoi veneau din condiții diferite și din părți îndepărtate ale lumii, totuși, datorită muzicii, s-au întâlnit și au format acest cuplu de aur care ne-a dat atât de multe discuri fabuloase.
Delicata Jacqueline, pe care o poți vedea în imaginea de sub acest paragraf, s-a născut în Anglia în 1945 la Oxford din doi părinți britanici Derek și Iris, tatăl sau fiind contabil și mama sa fiind o pianistă extrem de talentată. Din păcate cariera lui Iris s-a oprit brusc din cauza celui de-al doilea război mondial și aceasta a devenit profesoară de muzică atât în mediul școlar însă și pentru proprii săi copii, Jacqueline și Hilary pe care le-a învățat de mici muzică și le-a direcționat către această formă de artă.
Istoria spune că la vârsta de 4 ani Jacqueline ar fi auzit la radio sunetul unui violoncel și i-ar fi spus mamei sale imediat: „vreau și eu unul!”. A primit imediat violoncelul, însă și lecții de muzică din partea mamei sale timp de un an, apoi, la vârsta de 5 ani a intrat deja la școala de muzică „London Violoncello School”.
Încă din copilărie, cele doua surori, violoncelista Jacqueline și flautista Hilary mergeau împreună la nenumărate concursuri de muzică pe care le și câștigau. Primul său concert important a fost la vârsta de 16 ani când a urcat pe scena Wigmore Hall din Londra și a ținut un concert cu muzică de Handel, Brahms, Debussy și Falla. A urmat apoi o perioadă când Jacqueline s-a specializat în extraordinarul Elgar Cello Concerto, pentru care a și devenit apoi atât de cunoscută.
Au urmat nenumărate concerte memorabile în care numele de „du Pré” devenea din ce în ce mai puternic, totul culminând la 20 de ani cu înregistrarea fabuloasă a Concertului de violoncel Elgar alături de London Symphony Orchestra condusă de John Barbirolli, aceasta fiind considerată una dintre cele mai grozave înregistrări și interpretări de muzică clasică din toate timpurile:
Este foarte interesant că citind despre Jacqueline am descoperit că în 1966 a fost plecată o perioadă în Rusia unde a studiat alături de celebrul violoncelist rus Mstislav Rostropovich care declara despre ea că „este singura violoncelistă a generației tinere care are cele necesare pentru a-l depăși”.
Jacqueline îl întâlnește pe Daniel Barenboim la Londra, chiar în ajun de Crăciun al anului 1966. Câteva luni mai târziu cei doi zboară la Ierusalim unde Jacqueline este convertită la iudaism și se și căsătoresc. Unul din martorii pentru nuntă a fost chiar celebrul dirijor Zubin Mehta, bun prieten al lui Barenboim.
Imediat după înregistrarea discului de față, starea de sănătate a lui Jacqueline din păcate s-a stricat, artista pierzându-și sensibilitatea în degetele de la mâini, fiind diagnosticată cu scleroză multiplă (în plăci). Au mai existat încercări ca după acest disc să mai înregistreze și altele, ori să mai țină concerte, însă aparițiile sale au fost din ce în ce mai rare și lipsite de succes. Ultimul ei concert a fost la New York în Februarie 1973 când a interpretat Dublul Concert de Brahms împreună cu New York Philarmonic sub bagheta lui Leonard Bernstein. Într-un interviu Jacqueline povestește cum în acest ultim concert nu își mai putea da seama de greutatea arcușului și nu mai putea controla corect mișcarea sa.
Jaqueline du Pré se stingea tragic și prea devreme la Londra în 1987 la vârsta de doar 42 de ani după foarte mulți ani de luptă cu boala aceasta cruntă.
Un alt nume celebru de pe acest disc este cel al lui Daniel Barenboim, cealaltă jumătate a „cuplului de aur” și dirijorul concertului înregistrat pe acest disc. Barenboim se năștea în 1942 la Buenos Aires în Argentina din părinți evrei Aida și Enrique, amândoi pianiști. Barenboim a luat lecții de pian de la mama sa încă de la vârsta de 5 ani și apoi a continuat studiile cu tatăl său, care i-a fost singurul profesor de pian toată viața.
Când Barenboim avea 10 ani, familia sa s-a mutat în Israel și nici doi ani mai târziu la vârsta de 12 ani, Barenboim a fost trimis la Salzburg să ia lecții de dirijor de la Igor Markevitch, studiile sale din tinerețe continuând apoi la Paris. În prezent Barenboim locuiește la Berlin și a fost director al Berlin State Opera și dirijor („Staatskapellmeister”) în intervalul 1992-2023. Barenboim a avut o carieră fascinantă, fiind inclusiv Music Director al Chicago Symphony Orchestra, al Orchestre de Paris sau al La Scala din Milano. Mai jos o imagine cu dirijorul:
Alături de Barenboim și de du Pré a stat, atunci în 1970, și o orchestră fabuloasă numită Chicago Symphony Orchestra, fondată de Theodore Thomas în 1891. Ultimul dirijor oficial este Riccardo Muti, Barenboim fiind dirjor între 1991 și 2006.
Bineînțeles că realizăm, astfel, că acest disc este plin de premise glorioase: o locație de vis, o orchestră superbă, un dirijor de succes și cea mai bună violoncelistă a anilor respectivi. Însă, toate acestea nu ar fi putut să se armonizeze atât de frumos fără muzica magică compusă de Antonín Dvořák.
Dvořák, născut în Cehia, a trăit între 1841 și 1904 și ne-a lăsat niște compoziții fabuloase: Simfonia Nr. 9 „Lumea Nouă”, Dansurile Slavone, Rusalka, Cvartetul de Coarde Nr. 12 „Cvartetul American” și, bineînțeles, concertul de față numit „Concertul pentru Violoncel”. Mai jos o imagine cu compozitorul ceh:
Acest concert, Concertul pentru Violoncel în Si Minor Op. 104, este ultimul concert solo compus de Dvořák, acesta l-a compus în 1894 pentru prietenul său, violoncelistul Hanuš Wihan. Concertul a fost conceput pentru o „orchestră romantică” completă având în componență flaut, oboi, clarinet, fagot, corn, trompetă, trombon, tubă, timpane, trianglu și coarde. Cu o durată de cca. 40 de minute, structura concertului este:
Allegro (Si minor apoi Si major; aprox. 15 minute)
Adagio, ma non troppo (Sol major; aprox. 12 minute)
Finale: Allegro moderato — Andante — Allegro vivo (Si minor apoi Si major; aprox 13 minute)
Istoria spune că violoncelistul Hanuš Wihan, prietenul lui Dvořák de care spuneam mai sus, îi solicită acestuia de foarte multă vreme un concert solo pentru violoncel, însă compozitorul refuză de fiecare dată susținând că violoncelul nu este un instrument suficient de puternic ca să poată susține un concert solo. Cu toate acestea Dvořák a compus până la urmă concertul în perioada sa în care a locuit la New York, cât a fost Director al Conservatorului Național din acest oraș.
Este interesant cât de pătimaș era Dvořák: după ce îi predase lui Wihan noua compoziție, acesta de pe urmă a propus nenumărate modificări, însă Dvořák le-a refuzat pe loc foarte vehement, ba chiar atunci când partiturile au fost trimise editurii sale pentru publicare, acesta le-a întocmit o scrisoare în care a solicitat expres că este de acord cu publicarea lor însă doar dacă primește promisiunea că nimeni (nici chiar prietenul său Wihan) nu va aduce vreo modificare concertului său.
Este de asemenea interesant că din cauza unor neînțelegeri și circumstanțe interesante, Wihan nu a fost cel care a interpretat pentru prima dată concertul, ci această onoare a fost a violoncelistului britanic Leo Stern pe 19 martie 1896 la Londra la Queen’s Hall, chiar sub bagheta lui Dvořák.
Este de remarcat că dinamica acestui concert îi permite solistului să interpreteze bucăți atractive, cu intensități de la mic la bravură, împreună cu multă nuanță, sensibilitate și sentiment. Flerul lui Jacqueline a mers la fix cu cele sădite de Dvořák, la o punte de aproape 100 de ani, violoncelista a înțeles perfect ce a dorit Dvořák de la violoncelist, a adăugat însă sarea și piperul său și ne-a dat un concert fascinant alături de o orchestră și un dirijor plini de entuziasm.
Concertul ni se deschide cu o introducere lungă și impozantă din partea orchestrei, timp în care Jacqueline așteaptă contemplativ momentul de solo. Spontan, aceasta introduce sensibilitatea sa în forță, violoncelul Sergio Peresson răsunând peste scenă, peste orchestră, peste oameni, peste sală.
Unii spun că comparativ cu alte interpretări ale unor violoniști celebri ca Gendron, Starker sau Rostropovich, interpretarea lui Jacqueline ar fi prea „blândă”. Mie însă tocmai asta îmi place, sunt nuanțe de romantism și de delicatețe acolo care mie mi se par că atrag atenția și redau noi informații despre Concertul de Violoncel al lui Dvořák.
Dacă prima parte a concertului redă o forță teribilă, a doua parte este în antiteză romantică cu prima, fiind o parte evocativă care mie mi-a vorbit despre pierdere, despre moarte, ba chiar la finalul părții am simțit că Jacqueline încheie cu un violoncel care plânge.
Este foarte interesant că ceea ce am simțit când am ascultat discul pentru prima dată, a fost real, ulterior am citit că partea a doua a fost compusa de Dvořák pentru cumnata sa care a murit tragic, de o boală cruntă, suferind mulți ani pe patul de moarte.
Deci vezi, dragă melomanule, cât de frumos este sufletul uman? Este o bucurie să descoperi un sentiment atât de puternic imprimat într-o compoziție la finalul anilor 1900 de un compozitor ceh, decodat și vociferat de o violoncelistă britanică 70 de ani mai târziu și receptat peste alți 50 de ani de mine, simțind fix ce a simțit și Dvořák atunci când l-a inclus cu măiestrie în compoziția sa. Aceasta, din punctul meu de vedere, este măiestria artei și dovada că noi toți suntem interconectați și că sufletul nostru și ceea ce simțim cu el sunt cele mai importante elemente ale acestei vieți magice pe care o trăim cu toții, uneori fără să știm.
În partea a treia, finale-ul concertului, Dvořák și-a dorit ca toate elementele de pe scenă să conlucreze împreună și cu siguranță că și concertul de față îi respectă dorința compozitorului, du Pré, Barenboim și orchestra contribuie magic împreună producând o concluzie victorioasă și plină de speranță.
Chiar dacă primele trei părți ale acestui disc însumează întregul Concert pentru Violoncel în Si Minor Op. 104, nu aș ști să îți spun exact cine a decis asta, însă, acest concert a fost însoțit în varianta aceasta de încă o a patra piesă, un extras din „Pădurea Boemiei Op. 68”, anume Nr. 5, B. 182.
B. 182 este varianta pentru violoncel și orchestră, inițial Pădurea Boemiei fiind un concert de pian (B. 173) compus de Dvořák în 1883. Varianta originală fusese compusă de Dvořák la solicitarea lui Fritz Simrock, un publicist de muzică celebru al perioadei. În 1891 însă, Dvořák adaptează partea 5 a acestui concert de pian pentru orchestră și violoncel special pentru o serie de concerte care marcau „adio-ul” pe care compozitorul îl oferea Europei înainte de plecarea sa către America. Concertele le-a ținut alături de violonistul Ferdinand Lachner și de violoncelistul Hanuš Wihan, concertele și această parte a concertului în special au avut un succes foarte mare.
Într-un mod fascinant, chiar dacă acest track 4 al discului nu face parte propriu-zis din acest concert, se potrivește „mânușă” și, din punctul meu de vedere, întregește cu succes discul și îi oferă o concluzie mai romantică discului, piesa 4 fiind dulce, lirică și mărturisesc că îmi place cel mai mult de pe acest disc.
Îți ofer mai jos un link către o versiune din 1968 a acestui concert, înregistrată la Royal Albert Hall în Londra ca și tribut pentru Czechoslovakia la doar câteva zile după ce Uniunea Sovietică începuse invadarea acestei țări. Concertul a fost redescoperit de curând în arhiva BBC:
La un moment dat o vei vedea pe Jacqueline cum se oprește brusc, își cere scuze și fuge în spatele scenei cu violoncelul său, acela ar fi un moment unic când una din corzile instrumentului s-a rupt și a trebuit să fie înlocuită. Ne aducem aici aminte de legenda celebră a violonistului Nicolo Paganini despre care s-a spus că într-un concert i s-ar fi rupt toate coardele viorii, una câte una, și într-un final ar fi terminat concertul cântând la o singură coardă.
Referitor la calitatea înregistrării acestui disc, îți recomand cu încredere varianta din 2014 remasterizată de Tohru Kotetsu la JVC Mastering Center în Japonia folosind tehnologia de procesare XRCD24/K2, aceasta variantă aducând mult mai multă claritate în informație față de discul original din 1970.
Din punctul meu de vedere înregistrării originale îi lipsește ceva mai multă autoritate în zona de bas, însă, este o situație des întâlnită pentru înregistrările făcute la Medinah Temple cu Chicago Symphony Orchestra, în această combinație mai toate înregistrările din această perioadă suferă de acest neajuns.
Chiar și așa însă, în special în varianta de remaster, discul este foarte holografic, ne impresionează cu o scenă mare, cu o claritate specială care o poziționează pe Jacqueline și pe al său violoncel undeva la ora 10:45 a scenei. Ba chiar de câteva ori am putut să jur că am simțit bagheta lui Barenboim undeva deasupra umărului meu drept. Oare mi s-a părut? Ori oare am reușit să mă transpun și eu cu adevărat, acolo, cu ei, la Medinah Temple în acea zi interesantă de Noiembrie 1970?
Pentru mine, Jacqueline du Pré rămâne etern în acest cuplu de aur, îndrăgostită de soțul ei Daniel Barenboim, alături de care a format acest cuplu plin de iubire romantică însă plin și de iubire pentru muzică. Cei doi, în amintirea mea, vor fi tineri etern împreună, cântând și râzând:
Muzica clasică mă mișcă mereu mai mult decât orice și realizez că aduce o frumusețe contemplativă aparte care se pierde, spre exemplu, în cazul muzicii moderne bazată pe refren repetitiv. În muzica clasică nu este nimic repetitiv, nu îți rămâne niciun refren în minte care să te urmărească frenetic, ci îți rămâne în urmă doar un sentiment pe care îl vei purta în suflet toată viața.
Rămân, de asemenea, mișcat de călătoria în timp fascinantă pe care mi-a dăruit-o acest disc: la momentul înregistrării trecuseră 76 de ani de când Dvořák compusese acest concert, iar acum, când scriu acest articol, au trecut 130 de ani de când compozitorul ceh a publicat concertul și alți 53 de ani de când du Pré, Barenboim și Chicago Symphony Orchestra înregistraseră acest disc magnific.
Este fascinant, astfel, să faci aceste călătorii fabuloase în timp, în cele nici 50 de minute ale concertului și să simți ce au simțit acești oameni atinși de geniu cu 130 și cu 50 de ani în urmă, în aceste pauze ale timpului. Ca și revers, la o distanță atât de mare în timp, Dvořák se simte și el, la rândul său, mai liber să își poată exprima trăirile, iar du Pré, în inimile noastre, nu are sfârșit.
Despre soția sa Daniel Barenboim declara foarte just: „we mortals have a diffcult time following her”. Asta este, până la urmă, definiția oricărei audiții a unui disc Jacqueline du Pré: o luptă de a înțelege ce auzi și la final nu te alegi decât cu sentimente pe care le vei purta cu tine pentru totdeauna.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify:
Tidal:
Apple Music:
