Dragă melomanule, săptămâna aceasta te voi bucura cu un articol mai special, de fapt, ca să fiu perfect sincer, nu te voi bucura doar pe tine ci mă voi bucura și pe mine, pentru că, dragul meu om, o să îți fac o mărturisire: săptămâna aceasta mi s-a îndeplinit unul din cele mai mari vise.
Am fost la un concert Guns N’ Roses unde i-am văzut live și cu ochii mei pe Axl și pe Slash, idolii adolescenței mele. Nu există bucurie mai mare pentru sufletul meu de GNR-ist, decât aceasta. Permite-mi, astfel, să îți aștern pentru citire cum am ajuns să fiu fan GNR, însă și cum a ajuns această trupă fabuloasă să concerteze la București anul acesta. Încep mai întâi cu informațiile despre eveniment.
Așadar, duminică 16 iulie 2023, pe Arena Națională din București, Guns N’ Roses au concertat în episodul din Romania al „We’re F’N’ Back! Tour”, un tur care a început în Iulie 2021 în Anglia și se va încheia 2 ani mai târziu pe 16 Octombrie 2023 în Vancouver, Canada. Este de remarcat longevitatea acestui tur cât și numărul impresionant de reprezentații: peste 120!
Am rămas imediat impresionat de Arena Națională, unde pășeam pentru prima dată și mă dădeau pe spate detaliile organizării și felul în care este concepută Arena. Mă așteptam la ceva înghesuit, însă nu a fost așa – Arena este mare, sectoarele sunt generoase și nu ne-a lipsit nimic: intimitate, lejeritate, toaletă și de-ale gurii (desigur cu un preț pe măsură).
Arena ne-a primit cu brațele deschise, am intrat repede și am ajuns fără probleme la locurile noastre în tribunele de est din zona B. Dacă ești ca mine și nu îți place înghesuiala, pe viitor îți recomand pentru Arena Națională să optezi pentru locurile cu scaun din zona de est: ai loc asigurat, este lejer, te poți eventual muta într-o zonă cu vizibilitate mai bună de unde poți vedea o imagine de ansamblu și nu te înghesui în picioare în fața scenei unde sunt foarte mari șansele de a primi un bocanc entuziast în vintre. Chiar artista Luiza Zan declara pe pagina sa de socializare că acolo, în fața scenei, în picioare, a fost oribil și că oamenii s-au călcat în picioare între ei, au vărsat bere, au fumat și au devenit grobieni. Trist, dar de, nu ai ce să faci, este hard-rock până la urmă. De asta zic, peluzele și tribunele sunt un loc mai potrivit pentru noi.
Porțile s-au deschis la 16:00, conform programului furnizat în prealabil, și am avut 2 ore la dispoziție să mâncăm și să ne găsim locurile. Ușor, ușor, stadionul s-a umplut. Mai jos o imagine de la orele 17:00:
În deschidere, de la orele 18:00 au cântat Phil Campbell and The Bastard Sons, mai jos o imagine cu trupa:
Phil Campbell nu are nevoie de introduceri foarte ample, dat fiind că toți cei care iubesc hard-rock-ul vor ști că a fost chitaristul trupei Motörhead vreo 30 de ani până la momentul când trupa s-a dezmembrat după dispariția unicului Lemmy. Phil a realizat, astfel, proiectul Phil Campbell and The Bastard Sons alături de fii săi Todd (chitara), Tyla (chitara bas) și Dane (baterie), vocea fiind asigurată de Joel Peters. Phil și fii săi au cântat cam o oră. Pot spune doar atât: chitara lui Phil a fost grozavă. Mai jos o imagine cu trupa pe scenă:
După o grea așteptare, Guns au urcat pe scenă fără întârzieri, la ora promisă, 20:00. Concertul a fost unul remarcabil și cu o energie teribilă și nemărginită, sinergia dintre spectatori și trupă a fost una de zile mari. Pe GNR i-am simțit la început parcă lipsiți de însuflețire și cumva parcă timizi, însă după vreo 4-5 melodii totul a explodat.
GNR au cântat 3 ore jumătate, au început pe lumină și au terminat pe întuneric, într-un adevărat maraton plin de energie. În imaginea de mai sus poți observa momentul în care camerele l-au vizat pentru prima dată direct pe Slash și acesta a apărut cu chitara în poziția sa consacrată, pe ecranele imense din stânga și dreapta scenei. În acel moment, stadionul a explodat în urale și strigăte care mai de care. Atunci pot spune că am realizat că puterea lui Slash este aproape la fel de mare ca a lui Axl.
Înainte să continui cu povestea concertului, să îți ofer, însă, și un istoric al atracției mele pentru Guns N’ Roses, care a început foarte devreme, încă din copilăria mea. Pe acele vremuri, când venea vorba de muzică o importantă influență de stil era cea DISCO/SOUL propusă de tatăl meu, iar rock-ul era acel gen de muzică considerată în general gălăgioasa de cei din jurul meu, când era rock se schimbau canalele sau, după caz, benzile.
Însă, în cercul de prieteni ai părinților mei existau și Domnul și Doamna V., vecinii noștri care, într-un mod clasic, nici dânșii nu apreciau rock-ul, însă, aduseseră pe lume o fată care făcea notă discordantă printre muzicile vremii și, atunci, în pre-adolescența mea, la începutul anilor 90, ea era obsedată de GNR. Nu exista altceva pentru ea decât Guns.
La început, pentru mine, Guns nu erau muzică, ci erau un poster din revista „Bravo” pe care I., fata în cauză, buna mea prietenă din copilărie, îl avea xeroxat și lipit ca un fel de tapet în toată camera ei. Era plin de Guns acolo, probabil că erau postere cu Guns și după pat, unde nu se vedeau. Mai jos poți vedea imaginea cu GNR care mi-a marcat copilăria:
Urmăream, astfel, dintr-un fel de penumbră a unei trăiri (încă) inexistente, cum I. simțea și trăia pasiunea pentru GNR și, bineînțeles, pentru Axl. Țin minte că cel mai tare mi-au intrat pe sub piele când am văzut un concert live cu ei pe video. Cu multe sacrificii I. făcuse rost de o casetă cu înregistrarea unui concert GNR cu Axl și Slash în formă de zile mari de pe la începutul anilor 90. Cu această casetă VHS, I. a întrerupt o seară specifică de film în care ne întâlneam toți la tatăl său acasă și urmăream unul din cele 5-6 filme pe care dânsul le avea pe casetă VHS și traduse, bineînțeles, de Irina Margareta Nistor. Să nu mă întrebi ce film era programat pentru seara aceea, că nu mai țin minte, dar știu că eu îmi doream să revăd Cartea Junglei, iar probabil că tatăl meu și Dl. V. și-ar fi dorit să revadă Rambo, iar mamele sigur ar fi dorit Pasărea Spin, să suspine cu mare dragoste la întrevederea cu Richard Chamberlain, despre care nu știau încă că… dar ce mai contează acum, important era să îl vadă.
Cert este însă, că nici eu nu l-am văzut pe Mowgli, nici tații pe John Rambo, nici mamele pe Richard, dar I. l-a văzut pe Axl, feblețea ei. Seara a fost clar deturnată și ne-am uitat toți la concertul cu GNR.
Bineînțeles că nu înțelegeam eu mare lucru atunci, însă ceva, ceva, mi-a rămas în cap, dat fiind că acele momente clar mi-au deschis apetitul pentru GNR și de-a lungul anilor am început să îi ascult cu mare drag. Am început mai întâi, ușor, ușor, să îi introduc în playlist-ul de pe vremea când eram DJ și recunosc că printre Modern Talking, MC Hammer și Snap!, mai scăpam și câte un Paradise City ori Sweet Child o’ Mine.
După ce anii au trecut și m-am lăsat de DJ-it și am îmbrățișat o activitate mai serioasă cu cravată și costum, în momentele mele de destrăbălare după lungile zile de business, trăgeam în weekenduri niște petreceri pe cinste în care nu răsunau altceva decât GNR pe coridoarele sediului meu de firmă din Dorobanți, transformat în weekend, economic și practic, în sală de petrecere. Țin minte că aveam niște seri grozave pe piesele Guns alături de dragii mei prieteni Septimiu, Cristin, Aurelian, Sebastian și Marius. Ca să te conving pe deplin de ce se întâmpla acolo, îți las mărturie mai jos o fotografie:
Eu eram Axl, Marius era Slash, Sebastian plutea, Aurelian era fericit și Septimiu fotografia, iar pe fundal se auzea Sweet Child o’ Mine, transa propusă de piesa aceasta fiind mai mult decât evidentă. Eram fericiți, nu ne păsa de nimic, nu știam încă că vom îmbătrâni, că prețul la echipamente Hi-Fi se va tripla sau că regina Angliei va muri vreodată.
Anii însă au trecut și ajunși în zilele noastre cu puterea sistemelor audiofile și cu mintea educată de trecerea timpului, am descoperit că GNR au niște albume întregi demne de ascultat și că sunt lucrate cu extrem de multă grijă, cu un mix migălos. Câteva cuvinte, pe scurt, despre albumele GNR:
De aici a început totul, albumul de debut Appetite for Destruction din 1987 este legendar și ne-a dat niște lucrări fascinante ca „Welcome to the Jungle”, „Paradise City” sau „Sweet Child o’ Mine”. Cu siguranță că Appetite for Destruction a fost ceva complet nou pentru peisajul muzical hard-rock al anilor 80: un sunet grozav, lucrat bine, însă suficient de comercial încât să „prindă” mult la public și să atragă și fani din exteriorul sferei rock (mai ales fane).
G N’ R Lies 1988
„G N’ R Lies” a fost cel de-al doilea album al trupei, dar și cel mai scurt, având doar 8 piese și pe single fiind extrasă doar fascinanta „Patience” cu care GNR deschideau apetitul oamenilor pentru power rock ballads și minunățiile care au urmat.
Use Your Illusion I & II 1991
Lansate împreună, la aceeași dată în 1991, Use Your Illusion I & II, au fost două albume complexe, extrem de bine lucrate și pline de piese fascinante și grozave. Cu ocazia acestor albume a fost ținut și un tur „Use Your Illusion Tour”, care, în mod paradoxal, începuse înainte ca albumele să fie lansate. De pe aceste discuri au fost extrase single-uri ca: Live and Let Die, Don’t Cry, November Rain, Yesterdays, Estranged, You Could Be Mine sau magnificul Civil War.
“The Spaghetti Incident?” 1993
„The Spaghetti Incident?” a fost un album foarte atipic pentru GNR, fiind un album integral realizat din cover-uri de piese punk rock și hard rock mai vechi. De pe acest album s-au remarcat piese ca Since I Don’t Have You sau Ain’t It Fun.
Chinese Democracy 2008
Este ultimul album Guns, lansat în 2008, și de asemenea, cel mai scump album de rock realizat vreodată: 13 milioane de USD au fost investite în realizarea acestuia. Înconjurat de tot felul de scandaluri și amânări de lansare, Chinese Democracy a fost o realizare fabuloasă și ne-a închis ciclul baladelor rock cu încă una care completează povestea Don’t Cry, November Rain și Estranged, anume „This I Love”.
Este de menționat că trupa s-a format în 1985 în Los Angeles atunci când Izzy Stradlin, fiind prieten cu Tracii Guns de la trupa L.A. Guns care erau în căutare de vocalist, l-a recomandat pe Axl Rose, și în acest fel cele două entități au metamorfozat și au devenit „Guns N’ Roses”. Mai jos o imagine cu trupa din perioada sa inițială, din timpul Appetite for Destruction, de la stânga la dreapta Izzy Stradlin, Steven Adler, Axl Rose, Duff McKagan și Slash:
Este de remarcat că, acum, în vremurile prezente, pentru prima dată în foarte mulți ani, GNR au îngropat securile și s-au pus de acord să se înțeleagă și să lucreze împreună și, astfel, turul de față, care a trecut și pe la București, îi are în componență pe Axl, Slash și Duff (dintre cei consacrați), acestora alăturându-se genialul chitarist Richard Fortus, toboșarul Frank Ferrer și clăparii Dizzy Reed și Melissa Reese. Mai jos o imagine cu lineup-ul actual:
Revenind la evenimentul despre care fac relatarea în acest articol, spuneam că la început exista o oboseală, timiditate poate chiar, în felul în care GNR cântau și chiar dacă Slash și Izzy erau nelipsiți de energie alături de Axl, cumva atmosfera nu se dezlănțuise. Aceasta mi-a demonstrat că GNR sunt sinceri în demersul lor și că nu există acolo o forțare de vreun fel, ci au cântat din inimă. Chiar dacă țin concerte atât de des, mi se pare fascinant că au rămas sinceri și că demersul lor artistic nu este unul reflexiv, ci mai degrabă este unul adevărat.
Toată atmosfera a explodat pe piesa Civil War, Axl a apărut pe scenă cu un tricou cu steagul Ucrainei, toate ecranele de pe stadion l-au afișat și piesa s-a dezlănțuit, devenind mai actuală ca niciodată și terminându-se apoteotic cu întrebarea, citez: „what’s so civil about war, anyway?”.
Este de remarcat ce vitalitate grozavă are Axl la vârsta de 61 de ani, artistul zburând în toate colțurile scenei și transmițând o emoție și o energie cu totul speciale tuturor celor din arenă. Există relatări care spun că Axl ar suferi de o afecțiune a corzilor vocale numită „disfonie”, ceea ce ar determina ca artistul să își piardă vocea din când în când în timp ce cântă. Din păcate cam așa este impresia, uneori Axl își pierde vocea, însă am încercat să nu ne focusăm pe asta, acest artist a dat atât de mult lumii din jur în cei peste 40 de ani de carieră, încât doar să ai ocazia să îl vezi este un privilegiu.
Astfel, oricât de bătrâni sau de avariați ar fi, acest concert, pentru mine, a fost o șansă unică și le voi fi pe veci recunoscător că, la o distanță de peste 30 de ani de când i-am văzut pentru prima dată pe VHS, am ajuns acum să îi pot vedea în persoană și să gust și eu energia lor specială cu mintea și înțelegerea de acum.
De asemenea, este de remarcat fabulosul solo de chitară al lui Slash, în cheie de blues, fiind unul din cele mai lungi solo-uri de chitara pe care le-am auzit. Star-ul american cu pălăria sa de magician pe cap și părul său tip „mop făcut permanent” și-a început solo-ul lângă baterie, întors aproape cu spatele la public, ținând chitara în stilul său specific, puțin îndreptată în sus, asemenea unui instrument de luptă, și triluind minute întregi niște acorduri care ne prinseseră pe toți într-un hook teribil. Solo-ul s-a încheiat cu Slash în partea dreaptă a scenei, întorcându-se către noi toți și dovedindu-ne că nu degeaba se spune că este unul din cei mai buni chitariști rock din toate timpurile. Momentul a fost sublim și trebuie spus: nu poate exista GNR fără Slash alături de Axl.
Închei acest articol povestindu-ți despre ce îmi place mie cel mai mult de la Guns N’ Roses, anume aceste balade teribile în stilul specific lor pe care le-au lansat de-a lungul timpului, mă refer aici la November Rain, Estranged, Don’t Cry și This I Love.
Țin minte că la concertul de la București, la momentul când a început November Rain, toți am recunoscut imediat piesa observându-l pe Axl la pian și auzind primele acorduri consacrate. În acele momente din spatele meu, din mulțime, am auzit o voce tremurândă de la bere care a spus „ascult-o p’asta frate… e lucrătura diavolului, îți spun eu, uite cum mi se ridică părul pe mână”.
La fel ca domnul din spatele meu, așa cred și eu, că aceste piese pe care le-am menționat mai sus, chiar sunt „lucrătura diavolului”, fiind ceva supraomenesc în felul în care totul se contopește pe aceste piese: chitara lui Slash, basul lui Duff, pianul și vocea lui Axl.
Există o trăire atât de specială pe aceste piese care te determina să simți imediat durere, pierdere, iubire și trecerea timpului. Cel puțin asta simt eu când aud This I Love, indiferent de versuri, devin empatic la cele transmise de Axl și concluzionez că dragostea lui pentru frumoasa Stephanie Seymour a fost mare și chiar dacă nu cunosc povestea lor în amănunt, simt tot ce a simțit Axl pentru Stephanie acum 30 și ceva de ani când a compus November Rain, însă și ce a simțit peste foarte mulți ani când a compus This I Love. Aceste balade sunt ca niște episoade din sufletul lui Axl, iar Duff și Slash sunt acolo să îl acompanieze și să realizeze împreună poate cea mai grozavă muzică de rock mainstream dintre toate.
Concertul s-a încheiat cu un bis de zile mari, GNR reîntorcându-se pe scenă în uralele tuturor continuând să ne bucure cu câteva piese. După cum se poate vedea în imaginea de mai jos, toți am fost „ochiți” de o lumină puternică care pornea în sens invers de data aceasta, de pe scenă către noi, lăsându-ne în urmă parcă atinși de această lumină a speranței.
Purtând aceasta speranță în suflet, însă și multă energie și vitalitate marca GNR, am plecat toți spre orele 00:00 către casele noastre liniștiți dar cu o imensă suprataxă la Uber.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
