Dragă melomanule, săptămâna aceasta vom discuta despre cel mai celebru și cel mai vândut album live din lume, Eric Clapton – Unplugged, și nu degeaba este considerat așa, dat fiind că este unul din cele mai bune albume live ascultate de mine.
Toate articolele mele despre muzică încep cu partea de audiție, când mă pun în sweet-spot și, în funcție de oră, mă vei regăsi însoțit fie de o cană de cappucino, fie de un pahar de vin alb, sau fie de un ceai de mușețel, negreșit însă voi asculta discul cap-coadă, de mai multe ori, în mai multe zile, și voi încerca să mă transpun în înregistrare, în starea faptelor, și să călătoresc în timp la momentul recording-ului.
Pe tot acest parcurs îmi stă nelipsit un caiet roșu pe care îmi iau notițe despre ce aud și îți mărturisesc că sunt extrem de recunoscător șansei de a scrie de mână din nou. Atunci când m-am apucat de scris pe caietul roșu, nu acum foarte multa vreme, a fost ca și cum am învățat să scriu din nou, pentru că, dragă melomanule, îți spun cu sinceritate că parcă uitasem să scriu de mână, era o îndeletnicire pe o pierdusem.
Așa că am concluzionat: ca să scrii normal ai nevoie de mâini de om (cazul meu), dar ca să scrii frumos, caligrafic, ai nevoie de mâini de chirurg.
Așa cred că are și Clapton, mâini de chirurg, atunci când cântă atât de grozav la chitară cum se poate auzi pe acest disc. Foarte interesant este că pentru „Unplugged”, Clapton lasă la o parte electricul din chitara electrică și o „deconectează” și cântă la o chitară acustică, în acest fel, fără aportul deplin al curentului electric, această înregistrare are parte de o curățenie aparte pe care te invit să o asculți.
Discul se deschide în forță cu o piesă numită „Signe”, o piesă doar de orchestrație cu niște inflexiuni de chitară care m-au dus inițial cu gândul la Spania și Portugalia, mai apoi însă, să aflu cu bucurie că într-adevăr piesa avea un iz brazilian evocat intenționat de Clapton pentru a sublinia afinitatea lui pentru acest tip de muzică.
Discul te surprinde per total cu o curățenie aparte în scenă, cu o claritate în chitare, cu o intimitate absolută în bas și baterie, însă și o cristalinitate nouă în vocea lui Clapton, care se aude mai viu ca niciodată. Chiar Clapton declara mai târziu, într-un interviu, că este o bucurie să poți cânta cu o formație în acest mod unplugged și că cel mai mare câștig pentru el ca interpret este că își poate auzi vocea în timp ce cântă. Clapton spunea că acesta este elementul care dă magia, pentru că vocalistul își poate controla vocea natural, după ureche, ceea ce ne dă nouă, audiofililor și melomanilor, un dynamic range mai mare pe voce față de o înregistrare convențională.
Tot discul se aude extraordinar și impresionant, are un iz aproape de o piesă de teatru radiofonică, cu diverse întreruperi și discuții între melodii. De asemenea, pe un sistem audio foarte rezolut vom simți „corpul” celor de pe scenă și vom simți că ritmul este menținut constant de bătaia lor în podeaua scenei sau de bătăile în chitare, acestea vor răsuna și în sufletele noastre și ne vor determina la ritm.
Soundstage-ul înregistrării este extrem de clar și reflectă corect cele de la eveniment. Senzația din poziția de ascultare este că te afli undeva în rândul trei-patru și că ai în fața ta câteva rânduri de spectatori și apoi scena.
Îl avem, astfel, pe Eric în mijlocul scenei împreună cu chitare acustice Martin cu 6 și 12 corzi, apoi îl simțim la stânga scenei pe Andy Fairweather Low și ale sale chitare și mandoline și apoi pe Nathan East și contrabasul său la dreapta scenei. În spatele lui Clapton stă situat Steve Ferrone și bateria sa, Ray Cooper – percuții, Chuck Leavell la pian și clape și backing vocals-ul format din Katie Kissoon și Tessa Niles.
Vorbim de anul 1992 când acest disc a fost înregistrat la Bray Studios în Anglia, în fața unei mici audiențe pentru emisiunea MTV Unplugged. Mai jos o imagine cu Bray Studios:
Discul are niște premise extraordinar de interesante și inițial nu se aștepta să aibă vreun succes amețitor, cu toate acestea poartă titlul de cel mai bine vândut disc live în peste 26 de milioane de exemplare, dar și cel mai bine vândut album Clapton, de asemenea a câștigat și trei premii Grammy.
Mai mult decât atât, nu numai că Clapton nu se aștepta la un mare succes, însă, nici nu prea a vrut să facă acest disc și a fost mai degrabă convins de către manager-ul său Roger Forrester care considera că discul va avea succes iar Clapton susținea opusul, că nu va avea niciun fel de succes, cei doi făcând chiar un pariu pe 100 de dolari pe această temă, cecul prin care Clapton achita într-un final pariul către Forrester stă sub ramă și acum în birourile de top management de la Warner Records.
Ca și concept, discul face parte din înregistrările realizate de MTV sub egida „Unplugged”. Această emisiune, care rulează la MTV încă din 1989, poartă un concept extrem de simplu – în fiecare sezon avem parte de 6-7 episoade cu formații sau interpreți celebri, așa cum este și cazul lui Clapton, când se alege o locație și aceștia interpretează cca. 10 piese într-o formă „deconectată”.
De principiu, această formă „deconectată” se referă strict la instrumente, mai exact la utilizarea de instrumente acustice în locul celor electrice. Sigur că sunt și excepții – se utilizează în continuare microfoane amplificate și amplificare de scenă, cât și chitară bas amplificată, aceasta fiind mai greu de înlocuit cu un bas acustic. Pe acest disc, însă, nu apare chitară bas amplificată, ci basul a fost înlocuit cu un contrabas acustic de către Nathan East, vom citi câteva paragrafe mai târziu despre Nathan și al său contrabas.
De asemenea, în multe cazuri de evenimente MTV Unplugged s-au acceptat ca și excepție și anumite orgi electrice, chiar dacă acestea erau „băgate în priză”.
De-a lungul anilor la MTV Unplugged au participat artiști legendari ca Aerosmith, Elton John, Sinead O’Connor, Poison, Joe Satriani, Sting, Mariah Carey și, bineînțeles, Eric Clapton.
În jurul evenimentului de față a existat un mister absolut, în primul rând trebuie să subliniem că Clapton nu era în cea mai bună formă a sa, fiind nici un an de când fiul său Connor murise în teribilul accident.
Despre premisele lui Clapton de la începutul anilor 90 cât și despre moartea subită a copilașului său poți descoperi în articolul meu despre un alt album legendar al marelui chitarist, anume „Pilgrim”. Descriam în acest articol conjunctura care l-a îndreptat în tinerețe pe Clapton către o stare de tristețe și plângere permanentă. Așadar, pentru a evita repetiția, te invit să citești articolul despre Pilgrim în care vorbesc despre istoria lui Clapton și despre condiția tristeții sale.
În acest fel, și acest disc este tot plin de tristețea specifică Clapton. În primul rând este de menționat că evenimentul a fost înregistrat, cum spuneam mai sus, la Bray Studios, în afara Londrei, și că în audiență a existat un număr foarte limitat de persoane, de cca. 300.
Este interesant până și modul în care aceste persoane au ajuns la eveniment. Toată organizarea din jurul evenimentului cât și locația au fost ținute în secret și nimeni în afară de cei din staff nu au știut unde va avea loc evenimentul și când.
Printre cele 300 de persoane, 100 au fost invitați de-ai lui Clapton și de-ai MTV, iar restul de 200 au fost câștigători ai unui quiz de la Radio BBC 1, premiul constând în acces la acest concert. Participanții la concurs trebuiau să răspundă la întrebarea „unde locuia Eric Clapton în perioada când a înregistrat <<I Shot the Sheriff>>”, răspunsul fiind, evident, „461 Ocean Boulevard”. Câștigătorii au fost anunțați că se vor întâlni la o oră și o dată anume în centrul Londrei de unde vor fi preluați de un autocar și duși pentru concert în afara orașului, păstrându-se secretă locația în continuare.
Așadar, cei 200 la data de 16 ianuarie 1992, erau preluați din centrul Londrei și duși în mare secret la Bray Studios, Berkshire, concertul urmând să înceapă devreme, la 18:15.
La locație se putea observa o atmosferă sumbră și este de menționat că tuturor din public le era cerut în prealabil să poarte haine negre sau de culoare închisă, în încăpere fiind întuneric beznă.
De asemenea, fiecare dintre spectatori au primit o notă printată care îi anunța că fiecare o să fie preluat de cineva din staff și poziționat într-un loc specific.
Este fabulos cum organizarea acestui concert pare ruptă din serialul Mission Impossible și locația pare pusă la punct de mintea organizată a lui Hercule Poirot. Pot să îți spun că am citit foarte mult despre muzică, dar, iată că sunt surprins total de premisele acestei înregistrări.
Doar după ce toți au fost aranjați minuțios la locurile lor, Clapton și-a făcut apariția pe scenă în uralele tuturor și a dăruit interpretarea sa plină de jale și catharsis.
Un detaliu mai puțin cunoscut este că după ce concertul Clapton de la Bray Studios se va fi terminat, ar fi trebuit ca acolo să aiba loc un alt eveniment MTV cu nimeni altul decât Lou Reed, cei din public fiind invitați să rămână și pentru a doua înregistrare, însă Lou Reed nu a mai apărut și, astfel, nu a mai existat niciun eveniment după Clapton Unplugged.
Să nu ai impresia că la fața locului spectatorii au avut parte de o organizare de tip concert în care un artist cântă toate piesele una după alta, neîntrerupt.
Nu, evenimentul MTV a fost cu totul altfel pentru cei din auditoriu. Clapton și ai săi au cântat maxim 2-3 melodii legate, existând pauze și iar pauze, existând de asemenea reluări, anumite piese fiind reînregistrate. De asemenea, existau pauze dese în care o armată de oameni din staff urcau pe scenă și mai făceau câte ceva.
În această direcție există o poveste foarte haioasă, în care, după „Layla”, un make-up artist a urcat furtunos pe scenă și le-a pudrat cu emfază fețele lui Clapton și lui East. Momentul lung l-a determinat pe Clapton să întrebe: „cum va arăta pe înregistrare prima parte a concertului când nu aveam niciun fel de pudră pe față?”.
În antiteză cu interpretările sale triste și melancolice, în pauzele dintre piese s-a notat atitudinea de glumă a lui Clapton și un simț al umorului nestăvilit și specific lui.
Cei care au participat la realizarea acestui proiect au fost:
Eric Clapton – voce, chitare acustice, dobro, kazoo
Andy Fairweather Low – chitare acustice, mandolină, muzicuță
Chuck Leavell – pian
Nathan East – contrabas, backing vocals
Steve Ferrone – baterie, percuții
Ray Cooper – percuții
Katie Kissoon – backing vocals
Tessa Niles – backing vocals
Clapton a declarat mai târziu că o bună parte din felul în care au fost puse în operă piesele de pe acest album îi aparțin lui Andy Fairweather Low, acesta fiind responsabil să aranjeze piesele într-un fel „acustic”. Pe bună dreptate Clapton l-a denumit pe Fairweather coloana vertebrală a proiectului.
Despre AF Low știm că este născut în 1948, fiind un chitarist galez de referință și membru fondator și vocalist principal al formației Amen Corner, în ultimii ani cântând foarte mult alături de Roger Waters, Bill Wyman și Eric Clapton.
Structura acestui album a fost astfel pusă la cale de Low și de Clapton care înainte de acest concert au petrecut împreună o săptămână în Chelsea, perioadă în care au definit forma concertului. Ulterior au mai existat doua zile de repetiții împreună cu toți de mai sus în care concertul a căpătat forma sa finală.
Astfel, grupului i s-au alăturat niște nume legendare, geniale, grozave, ca Nathan East, Steve Ferrone, Ray Cooper sau Chuck Leavell.
Despre Nathan East vorbeam de asemenea în articolul meu despre Daft Punk – Random Access Memories și spuneam acolo că basistul acesta este legendar, altă descriere fiind de prisos. East s-a născut în 1955 în Statele Unite și până la ora actuală are la activ peste 2000 de înregistrări, fiind unul din cei mai înregistrați interpreți de bas din istoria muzicii. Nathan este membru fondator al formației Fourplay și a cântat și înregistrat cu Bobby Womack, Michael Jackson, Joe Satriani, George Harrison, Ringo Starr, Phil Collins, Stevie Wonder, Toto, Chick Corea, Herbie Hancock, Daft Punk și, bineînțeles, cu Eric Clapton.
Adaptarea liniei de bas de la una amplificată la una acustică, aduce în imagine măiestria deosebită a lui East, basul fiind extrem de ninja pe acest album, efectiv este acolo dar nu atât de evident, linia de bas a acestui album fiind mai asemănătoare cu a unui album de jazz decât a unuia rock.
În timpul repetițiilor au existat tot felul de încercări și hopuri, spre exemplu, din cauză că bateria suna prea tare, Steve Ferrone a trebuit să își schimbe bețele de tobă cu niște așa-numite „thunder-rods”, niște bețe speciale care îi permit bateristului să „bată” mai „blând”.
Despre Steve Ferrone, toboșarul englez de pe acest disc, îți pot spune că a fost membru al Tom Petty and the Heartbreakers și a cântat de-a lungul anilor cu Michael Jackson, George Harrison, Duran Duran, Stevie Nicks, Laura Pausini, Christine McVie, Rick James, Slash, Bee Gees sau Pat Metheny.
De asemenea, dacă pe parcursul discului vei auzi chestiuni interesante și ciudate din partea percuțiilor, atunci îți spun că aceasta este semnătura interesantului Raymond Cooper care în toată cariera sa de toboșar și percuționist a fost știut în a folosi chestiuni elemente picante în percuția sa.
Pianul din spatele lui Clapton a fost asigurat de clăparul american Charles Alfred Leavell, membru al Allman Brothers Band și membru permanent al orchestrei de instrumentiști Rolling Stones încă din 1982.
Producător al acestui disc a fost Russ Titelman, inginerul de recording a fost James „Jimbo” Barton, Steve Boyer s-a ocupat de mixing la The Power Station NY și Ted Jensen de mastering la Sterling Sound NY.
Două piese s-au remarcat imediat de pe acest album: Tears in Heaven și Layla, acestea fiind hiturile absolute care au răsunat mult timp după lansarea acestui disc și au contribuit la succesul său teribil.
Layla a apărut pe acest disc într-o variantă cu totul nouă, chiar pentru noi această variantă a piesei Layla este ceva perfect normal, în conștiința publicului din 1992 exista o altă variantă a acestei piese, destul de diferită, plină de riff-uri de chitare electrice.
Piesa Layla a fost readaptată radical pentru acest concert, dintr-o piesă ritmată și rapidă într-una mai slow și jazzy. De altfel, piesa chiar începe cu Eric spunând „see if you can spot this one”, celor din audiență luându-le câteva momente până să explodeze în urale, nerecunoscând piesa de la prima notă.
Layla fusese compusă de Eric și Jim Gordon în cadrul formației Derek and the Dominos în 1970. Piesa își avea conceptul inspirat dintr-o poveste de dragoste din secolul VII din Arabia descrisă de poetul persan Nizami Ganjavi într-una din lucrările sale. Clapton fusese foarte impresionat de această lucrare și a revăzut în povestea persană propria lui iubire secretă față de Pattie Boyd, soția prietenului său George Harrison, pe care într-un final a și determinat-o să divorțeze de Harrison și să se căsătoreasca cu el, aceasta fiind baza certurilor furtunoase dintre Harrison și Clapton.
Însă, pentru mine piesa preferată de pe acest album este, fără dubiu, „Tears in Heaven”. Felul în care este interpretată această piesă pe acest album este fabulos, Clapton reușind să pună toată trăirea sa în această variantă a piesei. Era pentru prima dată când Clapton o cânta live și atât de personal.
Pe această piesă îl simțim pe Clapton puțin repoziționat către dreapta, keyboard-ul din spatele său devenind și mai „vizibil” în a doua parte a cântecului.
Toată piesa Tears in Heaven are un iz aproape bisericesc, de rugăciune gospel, și simțim imediat un aer de catedrală în atmosfera creată de Clapton. De altfel, este perfect normal să simțim această piesă ca pe o rugăciune, deoarece era despre moartea băiețelului său, versurile vorbind despre felul în care acest copilaș a dispărut din această lume mult prea devreme, însă și despre speranța de a se reîntâlni cândva.
Este greu să pun în cuvinte, însă piesa aceasta dintre toate celelalte se desprinde imediat și simțim fără cusur dorința teribilă a rugăciunii lui Clapton, ceea ce face ca acest moment să fie cel mai viu dintre toate de pe album.
Sunt sigur că muzica l-a salvat pe Clapton și l-a ajutat să clarifice ce este în sufletul său și, iată că din nou, descopăr cu fiecare album de maturitate al Clapton că poți să faci artă și din tristețe și că poți canaliza melancolia să se transforme în ceva frumos.
Și în viața mea au existat momente de suferință similare cu ale lui Clapton si pot recunoaște imediat puterea vindecătoare a creației, pe mine, într-un mod similar, m-a salvat scrisul, așa cum pe Clapton l-a salvat muzica.
Cred că aveam deja vreo 10 ani când simțeam de ceva vreme dorința lăuntrică de a scrie și tot făceam diferite încercări de a scrie și îmi aduc aminte și acum cuvintele bunicii mele când am întrebat-o: „despre ce să scriu?” și mi-a răspuns cu niște cuvinte care îmi vor răsuna în minte toată viața: „o sa îți dai seama în timp despre ce să scrii, până atunci scrie despre tine”.
Așa că, atunci când nu am știut despre ce să scriu, am încercat să scriu despre mine și asta m-a trecut peste niște momente foarte grele, la fel cum și în cazul lui Clapton, moartea copilașului său probabil că nu o va uita niciodată, însă, muzica l-a trecut peste, l-a mutat către un alt episod si l-a determinat să îl accepte pe cel de dinainte.
Concluzionez că puterea rugăciunii din acest disc este mare, pe mine, unul, m-a determinat să mă uit foarte adânc în interiorul meu și să descopăr aceste concluzii interesante despre mine. Așa că îți propun să meditezi și tu alături de acest disc fabulos și să nu îți lipsească din palmaresul tău de audiții.
Te invit, de asemenea, să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify
Tidal
Apple Music
Suna bine pentru ca pe atunci(1992) nu-si baga mana in mixer…odata cu trecerea anilor i s-a parut lui ca poate mai mult decat un inginer de sunet si umbla in sunet,ultimul album fiind exemplu elocvent,sunand chiar ciudat pentru urechea multora.