Dragă cititorule, mereu m-a fascinat felul în care unii artiști se conectează la energia negativă și se folosesc de asta să creeze artă, reușind să realizeze aceste opere triste, însă pline de dulceață și optimism – pare paradoxal? Este paradoxal! Permite-mi te rog, în cele ce urmează, să îți spun câteva cuvinte despre una dintre aceste opere.
În autobiografia sa lansată în 2007, Eric Clapton ne povestea că în 1996 l-a contactat pe toboșarul Steve Gadd și l-a întrebat dacă ar vrea să i se alăture și să înregistreze împreună cel mai trist album al tuturor timpurilor. În acest fel se năștea conceptul din spatele albumului de față numit „Pilgrim”.
Pilgrim este al 13-lea album de studio al englezului Eric Clapton, acest rocker și chitarist de excepție. Albumul a fost lansat în 1998 la Reprise Records și a fost lansat după o pauză de mai bine de 6 ani de la albumul anterior numit „Journeyman”.
Cu toate că Pilgrim, inițial, nu a fost foarte bine primit de critici, albumul este unul dintre cele mai studiate opere ale lui Clapton și unul din cele de mai succes din punct de vedere comercial.
Ca și concept, Pilgrim a fost proiectat astfel încât să modernizeze stilul specific Clapton. Dacă comparăm cu ce scosese el înainte, acest album conține în continuare sound-ul chitarei specifice și vocea secundă și plină de șmirghel ale lui Clapton, însă a venit și cu ceva complet nou: un sunet modern, un sunet aproape electronic de drum-machines și cu o extensie extrem de solidă pe bas atipică unui album rock.
Când pui pe ascultare pentru prima dată acest album, ești imediat uimit că în aceste condiții primești sunetul Clapton: chitara și vocea sa sunt acolo, dar, vei primi și un bas nespecific acestui tip de muzică. Dacă te afli cumva în mașină este posibil ca hayonul să înceapă să danseze.
Când acest album a fost lansat, în 1998, aveam probabil nu mai mult de vreo 16 ani. Ca mai toți puștanii pasionați de muzică nu aveam foarte multe opțiuni pentru a face rost de albume noi pe vremea aceea. Radioul era oarecum o opțiune, pentru că anumite posturi puneau muzică chiar bună pe atunci, dar cu siguranță că nu aveau muzică nouă de calitate și cu atât mai mult nu puteam găsi acolo Pilgrim-ul lui Clapton, acesta având un pedigreu cam prea avansat pentru România acelor ani.
Dar, surpriza mi-a fost foarte mare când am trecut într-o zi pe la „domnul Vali”, acest domn cu look de artist care avea la parterul magazinului „Materna” din Piața Obor o mică firidă înghesuită din care se așterneau zilnic la vânzare mii de casete, CD-uri, viniluri și alte chestiuni din acest domeniu.
Trecând foarte des pe acolo și cumpărând CD-uri clona „bulgărești” sau casete audio clone și ele, mă împrietenisem cu Dl. Vali și mai discutam una-alta. Cu ocazia unei astfel de vizite Dl. Vali mă întreabă: „ai văzut că a scos Clapton album nou?”, zic: „Nu.. nu aș avea de unde să fac rost”.
Atunci, Dl. Vali, din mica lui firidă plină cu muzică, trage un fum lung în piept din țigara cu filtru portocaliu, scoate capul în stradă, se uită în stânga, se uită în dreapta și apoi bagă mâna adânc într-o cutie din spatele lui și scoate o casetă sigilată „Pilgrim”, mi-o întinde și zice: „Uite, ia și ascultă asta, e originală, se aude bine și albumul e fabulos”.
Nici nu vreau să știu de unde o avea Dl. Vali, dar ce pot să îți spun este că am ascultat-o de foarte multe ori și o am și acum și când mă apucă nostalgia o mai scot de la naftalină și o ascult, cap coadă, pe deck-ul meu Technics RS-AZ7.
Încă din acele timpuri, cu urechile mele prea tinere și prea nevinovate, observam că acest album este special, chiar Clapton declarând că este albumul său preferat, motivând munca depusă în crearea sa.
Clapton a muncit mai mult de doi ani sa înregistreze și să mixeze acest album și dat fiind că acest proces a fost extrem de lung și de costisitor a urmat și despărțirea de managerul său Roger Forrester cu care lucra dintotdeauna.
Pilgrim părea un proiect care nu se mai termină și care costa extrem de mult, Eric închiriind cu lunile multe studiouri. Pe album muzicienii au experimentat cu drum-machines (generatoare de tobe) și cu instrumente nespecifice muzicii rock și muzicii lui Clapton. Avem, astfel, în utilizare sintetizatoare și clape care mai de care, chitare digitale, mai toate specifice muzicii R&B, de fapt și de drept, dacă ne uităm strict la cât de cărnos este basul acestui album, și ascultăm strict anumite pasaje, putem jura că avem de-a face cu un album R&B.
Cu toate acestea, oricât de electronic ar fi pe alocuri, pe atât de analogic este la bază: chitare acustice și electrice alături de Clapton și de vocea sa, coruri fabuloase și o orchestră simfonică de peste 20 de instrumente.
Pornind de la acest melanj, atunci când a fost lansat și a trebuit să fie inclus într-un gen, cei din magazine alegeau întotdeauna raftul „Pop” în loc de cel „Rock” pentru a așeza acest disc. Acesta este unul din exemplele care demonstrează cât de special este acest album, atât de special încât nici nu s-a știut în ce gen să fie inclus.
Despre Clapton, pe numele său real Eric Patrick Clapton, știm că s-a născut în Marea Britanie în 1945 și mai știm că este considerat poate cel mai legendar chitarist rock în viață. Succesul său a început în 1963 în formația Yarbirds din care și pleca mai târziu cu doi ani nemulțumit de faptul că aceștia o luau pe o cale comercială, pop.
Plecarea sa din Yarbirds l-a dus pe Clapton să cânte alături de John Mayall și The Bluesbreakers. Etern nemulțumitul Clapton, pleacă alți trei ani mai târziu către un alt proiect, de data aceasta formând propria formație, celebra Cream alături de toboșarul Ginger Baker și basistul Jack Bruce. Chiar dacă Cream a fost grozavă, nu a durat deloc mult, desființându-se în 1968, perioadă după care Clapton a urmat o carieră solo.
În anii 70 și-a declarat genialitatea cu hit-uri ca „Layla” sau „I Shot The Sheriff”, urmând apoi albume solo legendare, „Slowhand” 1974 și „August” 1986.
Tristețea lui Clapton urma să capete noi dimensiuni începând cu 1991 când fiul său Conor a murit într-un accident tragic și stupid, căzând de la etajul 53 al unei clădiri din East 57 Street New York, băiețelul având doar 4 ani.
După acest episod muzica lui Clapton a devenit mai introspectivă, mai tristă, mai lină, mai evocativă. Durerea și-a exprimat-o în piesa „Tears in Heaven”, dedicată acestui eveniment și pierderii băiețelului său.
Problemele lui Clapton nu s-au oprit la aceasta de mai sus, toată tinerețea sa luptându-se cu adicția de alcool și droguri. Pe lângă toate acestea, putem spune că Eric nu a avut nici noroc în dragoste, episoadele de nefericire în diferite relații fiind pe toate coperțile tabloidelor din acea perioadă.
De asemenea, Eric nu și-a cunoscut niciodată tatăl și acesta a murit mult prea devreme, în 1985, înainte ca Eric să poată ajunge a-l cunoaște. Acest fapt avea să îl urmărească în toată cariera sa și multe din cântecele sale vorbesc despre cum nu a apucat să își cunoască tatăl, unul dintre ele este chiar pe albumul de față, „My Father’s Eyes”, piesă despre care vom vorbi în a doua parte a articolului.
Clapton a fost foarte afectat și de certurile monstruoase pe care le avea cu prietenul său foarte apropiat George Harrison (Beatles), certuri cauzate chiar de Eric, dat fiind ca îi furase soția lui Harrison, pe Pattie Boyd, cu care ulterior s-a și căsătorit.
Toate acestea au dus sufletul lui Clapton într-o zonă „propice” pentru a crea „cel mai trist album din lume”. Însă, nu am putea spune despre Pilgrim că este trist, ci mai degrabă am putea spune că este foarte specific lui Clapton și cu un nivel de detaliu extraordinar.
Mie îmi place să aflu mai mult despre condițiile în care un album grozav a fost înregistrat, dat fiind că consider evenimentele și conjuncturile din această etapă ca fiind foarte importante și că definesc cum sună un astfel de album.
Din păcate nu sunt foarte multe informații disponibile despre cum a fost înregistrat acest album, însă, am reușit să descopăr un interviu cu inginerul de sunet Alan Douglas, principalul inginer care a lucrat la acest album, interviu luat imediat după ce înregistrările s-au finalizat.
Explica, astfel, Douglas, că procesul de înregistrare a fost extrem de diferit în cazul lui Pilgrim, de obicei în cazul unor albume convenționale se lucrează ciclic, se trece prin piese în fiecare zi și se adaugă noi elemente. În cazul lui Pilgrim, însă, Douglas explica că se putea sta și luni de zile doar pe o singură melodie, ceea ce făcea lucrurile extrem de inconfortabile și de intense.
Înregistrarea albumului a avut loc inițial în Los Angeles în studiourile Ocean Way, unde camera de live de aici este considerată una dintre cele mai bune din lume. La înregistrare s-au utilizat aparate Sony digitale cu 48 de track-uri.
Toboșarul Steve Gadd a fost poziționat în capătul camerei, la înregistrarea tobei mari fiind folosit un microfon AKG D112 și alte microfoane Neumann U67, Shure SM57 și AKG 414 și C24 la celelalte componente ale bateriei.
Legendarul Nathan East a cântat la bas, fiind înregistrat cu o combinație de input digital și microfon Neumann U47. La clape l-am avut pe Greg Phillinganes și, bineînțeles, chitarele lui Clapton, cele mai multe fiind Fender Stratocaster și înregistrate după rețeta proprie Alan Douglas: un microfon Beyer M88 aplicat pe centrul unei boxe de scenă, un microfon Electrovoice RE20 într-una din lateralele aceleiași boxe și un Shure SM57 plasat pe un alt difuzor de scenă, de data aceasta un difuzor mai special, un Fender Tweed Twin din anii 50.
Vocea lui Clapton a fost înregistrată folosindu-se un Beyer M88 trecut printr-un preamp cu lămpi marca Summit și un microfon AKG C28.
Este interesant că după ce au petrecut acest prim an în studiourile din L.A., Clapton a decis să se întoarcă în Londra, unde au închiriat alte studiouri și Eric și-a dorit să reînregistreze tot, fără a spune un motiv foarte clar.
În această reiterație a albumului s-a adăugat percuția puternică bazată pe drum-machines și s-a renunțat la percuția reală, „Broken Hearted” fiind singura piesă care conține bas și percuție acustică.
Lista de muzicieni care au participat la acest album:
Eric Clapton – chitare, voci, backing vocals
Andy Fairweather Low – chitare
Simon Climie – clape, sintetizator, backing vocals, drum machines
Joe Sample – pian acustic
Chris Stainton – orga Hammond
Paul Carrack – orga Hammond, pian Wurlitzer
Greg Phillinganes – clape
Nathan East – chitară bas
Luís Jardim – chitară bas, percuții
Pino Palladino – chitară bas
Dave Bronze – chitară bas
Paul Waller – drum-machines
Steve Gadd – tobe
Paul Brady – fluier, backing vocals
Nick Ingman – aranjament de corzi
The London Session Orchestra – corzi
Chyna Whyne – backing vocals
Kenneth “Babyface” Edmonds – backing vocals
Tony Rich – backing vocals
Nu putem să nu remarcăm că pe acest album apar atât de mulți interpreți legendari, însă cu siguranță sare în ochi imediat numele lui „Babyface”, acest interpret, compozitor și producător american de calibru. Nu pot să nu fiu uimit și de prezența The London Session Orchestra care poate fi auzită pe câteva din piese atunci când vine vorba de corzi.
De partea de producție a acestui album s-au ocupat în primul rând Clapton și Simon Climie, însă de mixing s-a ocupat Mick Guzauski, de care vorbeam în articolul Daft Punk – Random Access Memories, Mick fiind un inginer de mix legendar.
Bineînțeles, ca orice album căruia îi șade bine, și acesta a fost masterizat tot de genialul Bob Ludwig, de data aceasta la Gateway Mastering (Portland). Știi vorba aia? Dacă ești născut în Statele Unite în anii 80 și nu știi cine este tatăl tău, atunci sunt șanse foarte mari să fie Steven Tyler de la Aerosmith. Așa o să zic și eu de acum: dai peste un album legendar din anii 80-90 și sună fabulos, ei bine, cel mai probabil a fost masterizat de Bob Ludwig.
Despre titlul albumului, Eric ne povestește că este vorba de o perioadă de „pelerinaj” pe care el a făcut-o toată viața în ideea de a descoperi, la final, cine este și ce rol are în lume. De aici și numele acestui album – „Pilgrim” = „Pelerin”.
Despre coperta interesantă a acestui album, cea albastra, cu luna și orizontul, pot să îți spun că îi aparține ca și concept în integralitate lui Clapton, inițial încercând să o realizeze singur, însă, ulterior a decis să externalizeze ideea către artistul japonez Yoshiyuki Sadamoto, extrem de cunoscut din universul manga unde a creat și desenat personaje legendare ca Nadia: The Secret of Blue Water sau Neon Genesis Evangelion.
De departe, pentru mine, piesa cea mai profundă și mai răscolitoare de pe acest album este „My Father’s Eyes”, piesa care în afară de calitatea audio foarte grozavă și extrem de bine lucrată, aduce prin cuvintele sale un nivel nou de evocare a celor dragi pe care i-am pierdut, a propriilor mele gânduri față de tatăl meu, plecat de ceva vreme dintre noi, poate prea devreme, așa cum și în cazul lui Clapton, tatăl său murea devreme, înainte ca acesta să îl poată măcar vedea la față și să se uite în ochii lui.
Clapton prin versuri și explicații povestește cum nu și-a privit niciodată tatăl în ochi, dar, de fiecare dată când dorea să îl vadă, îl regăsea în ochii băiețelului său. Cântecul în sine este un tribut adus atât tatălui cât și fiului său, pierdut și el prea devreme. În piesa aceasta Clapton îi mulțumește băiețelului că atât cât a fost, scurt, i-a oferit șansa să îl poată vedea pe tatăl său în ochii lui, un ciclu extrem de interesant și de special.
Sigur că în afară de această piesă, toate celelalte care se întind după ea, sunt absolut grozave și te invit sa le descoperi singur și să le asculți.
Acest album este un album lung, însă care te atrage să asculți toate piesele una după alta și să nu te mai oprești decât la final și apoi să realizezi că, chiar dacă ai ascultat poate ceva „trist”, inima ta este acum sus și încărcată cu sentimente pozitive.
Deci, Clapton a realizat, cum și-a propus, poate cel mai trist album din lume, însă, paradoxul si magia se mențin și acum la finalul concluziei noastre: chiar dacă albumul este trist, în sufletul celui ce ascultă s-a sădit ceva pozitiv. Cumva, putem spune că aceasta este magia lui Eric Clapton.
Eu, după ce ascult acest album, întotdeauna mă gândesc la tatăl meu și chiar dacă acum nu mai pot să scot telefonul și să îl sun, pot să îmi aduc aminte cum erau ochii lui și cum, uneori, îmi zâmbeau.
Așa că, oameni buni, poate după ce ascultați acest album, cei care mai aveți posibilitatea, dați un telefon și vorbiți un pic cu tatăl vostru sau, și mai grozav, luați două beri din acelea care îi plac lui și faceți-i o vizită și când ciocniți un pahar cu el, gândiți-vă și la mine și la tatăl meu și la Eric și la tatăl său.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify:
Tidal:
Apple Music:
