Dragă melomanule, tocmai ce am terminat de ascultat acest disc fascinant și, copleșit de amintiri și de vibrația sufletului meu din seara aceasta, am deschis toate geamurile și am lăsat briza primăverii să pătrundă în casă cu „Lotus Blossom”, piesa 12 de pe acest album, pusă pe repeat, să sune prin toate cotloanele casei, ca o mantră, ca o curățare spirituală și un strigăt de amoc.
După toate aceste ritualuri, m-am retras la taste de unde sunt foarte hotărât să îți spun povestea acestui disc și despre gheara pe care o ține strâns asupra inimii mele de atunci când l-am ascultat pentru prima dată.
Lotus Blossom este piesa care mie îmi vorbește cel mai dulce despre melancolia tristeții și mai ales despre cum, uneori, dragostea nu se potrivește până la capăt. Oricare ar fi suferința mea, fie că este vorba de cineva pe care îl pierd prea devreme, fie că este vorba de cineva la care ajung prea târziu, această piesă fină îmi vorbește mai întâi despre mine, despre sufletul meu, despre cum se văd ochii mei pe dinăuntru și, de fiecare dată, îmi decodează inima și îmi spune ce simt.
Nu există, pentru mine, piesă mai dragă decât Lotus Blossom în interpretarea fabuloasă a lui Duke Ellington și compusă cu atâta dramă și sârg de minunatul Billy Strayhorn.
Sunt extraordinar de pasionat de curentul Art Deco și tot ce a implicat acesta și dacă ar fi existat pe lume și un exemplu de muzică Art Deco, atunci aceasta ar fi fost cu siguranță una din piesele Duke Ellington de pe acest album, fie că vorbim de Lotus Blossom, After All sau Day-Dream, toate mă determină să îmi imaginez că sunt în anii 30 la poalele clădirii Chrysler din New York și văd oameni îmbrăcați frumos, cu costume perfect potrivite și pălării elegante, pe lângă mine trece un Voisin C27 Aerosport cu accente de jad și apoi aud un pian evocativ care mă atrage imediat să pășesc în clădire unde mă las impresionat peste măsură de zona de recepție cu designul ei specific, apoi ușile mozaicale ale liftului deschizându-se și invitându-mă să urc pe platforma de observație de la etajul 62, de unde observ un oraș romantic și plin de jazz.
Discul de față a fost înregistrat în Noiembrie 1967 imediat după moartea regretatului Billy, mâna dreaptă a lui Duke și cel care a compus majoritatea pieselor pe care le știm atât de bine din discografia pianistului american. Eu cred că un geniu, așa cum a fost Duke, nu vine niciodată singur, iar Billy Strayhorn este cel mai bun exemplu pentru această teorie.
Legătura prietenească dintre cei doi fusese una extrem de puternică, Duke la moartea lui Billy trecând printr-un șoc groaznic, prietenii apropiați numind aceasta stare „deep funk” și foarte similară cu starea în care Duke a intrat când a murit mama sa. Doctorul personal al lui Duke a concluzionat că acesta este extrem de deprimat și că are nevoie de un mini-cutremur ca să rupă această stare.
Salvarea artistului a venit prin realizarea acestui album tribut în care Duke și orchestra sa au cântat, in memoriam, cele mai interesante piese compuse de Billy, dar și piese mai puțin cunoscute și piese în prealabil nelansate.
Despre Duke Ellington este poate de prisos să aduc foarte multe detalii, numele său fiind deja în sufletul multor oameni de pe această planetă. Ellington a fost și va fi pentru totdeauna un artist legendar, acest duce al pianului de jazz, născut în Washnigton DC în 1899 și dispărut dintre noi în 1974.
Duke a luat lecții de pian încă de la vârsta de 7 ani de la Marietta Clinkscales și a fost crescut fin de mama sa, Daisy, care a ținut morțiș ca fiul său să aibă maniere și eleganță. Încă de când era copil, cei din jurul lui Ellington observau atitudinea lui nobilă și înclinarea către fin, de aici și porecla sa, „Duke”, care i-a rămas încă din copilărie pentru toată viața.
Ellington a început cu greu cariera muzicală, nu a avut succes de la început, având alte slujbe în tinerețe, cea mai cunoscută fiind cea de realizator de panouri publicitare, astfel Duke ocupându-se mai mult cu pictatul decât cu cântatul în acele vremuri.
După ce greutățile tinereții au trecut, Duke era deja un pianist și un band leader de succes când l-a întâlnit pe tânărul Billy Strayhorn pe care l-a luat imediat sub aripa sa ca și protejatul său. Mai tânărul Strayhorn avea vreo 20 de ani când l-a cunoscut pe Duke, între cei doi fiind o diferență de vârstă de vreo două decenii.
Istoria spune că Strayhorn ar fi urmărit în 1938 un spectacol de-al lui Ellington și l-ar fi întâlnit imediat după spectacol pe Duke și i-ar fi prezentat o reinterpretare a uneia dintre piesele de la spectacol ceea ce l-a impresionat teribil de mult pe pianist și încă din acel moment cei doi au fost nedespărțiți până la moarte, având împreună o colaborare de peste 30 de ani. Billy a fost imediat preluat în orchestra Duke Ellington și s-a ocupat, în primul rând, de compoziție și apoi devenind mâna dreaptă a lui Duke, uneori chiar luându-i locul la pian și conducând orchestra.
Duke declara: “Billy Strayhorn was my right arm, my left arm, all the eyes in the back of my head, my brain waves in his head, and his in mine.” Deci, iată că această sinergie fantastică pe care doar artiștii muzicieni știu să o facă, apare și în cazul legăturii magice dintre Duke și Billy.
Sunt anumite guri rele care spun că Duke s-ar fi folosit de Strayhorn și că i-ar fi folosit puterea compozițională de-a lungul anilor, însă analizând bine raportul dintre cei doi, îți pot spune că este greu să decidem noi ce era bine și ce era rău în relația dintre cei doi și aș înclina să spun mai mult că nu este așa, că Duke nu s-a folosit răutăcios de Billy și că în umbra lui Ellington, Strayhorn pur și simplu a înflorit, iar asta, cel mai bine, putem auzi ca și declarație din partea lui pe piesa „Lotus Blossom”.
Cred că între cei doi a fost mai mult o „folosire” reciprocă și că cel mai bine a spus Duke: „gândurile mele în mintea lui și gândurile lui în mintea mea”, o sinergie vulcaniană romantică între cei doi în care își terminau frazele muzicale unul celuilalt. Așadar, nu putem spune că acest lucru a fost negativ, ci dimpotrivă, a fost magic și pozitiv.
Billy Strayhorn a compus de-a lungul carierei sale niște piese fantastice ca: “Take the ‘A’ Train”, “Chelsea Bridge”, “A Flower Is a Lovesome Thing”, “Lush Life” și, bineînțeles, „Lotus Blossom”, piese care au determinat orchestra Duke Ellington să decoleze într-un succes fenomenal.
Mai jos o imagine cu orchestra Ellington din vremurile lor de glorie:
Revenind la puterea romantică și melancolică a unor piese de pe acest album, în frunte cu Lotus Blossom, m-a fascinat întotdeauna și m-a determinat să analizez bine ce simt și, cel mai important, în cele mai „blue” momente ale mele, Lotus Blossom a devenit un fel de imn pentru versurile sufletului meu și un fel de muzică magică care „trăgea” afară ceea ce eu nu puteam spune de unul singur. Cu Duke în cameră lucrurile au fost întotdeauna mai simple și, asemenea colaborării sale cu Strayhorn, așa am colaborat și eu cu el, chiar dacă indirect, însă fiind conectat negreșit la durerea din notele lui Duke de pe acest album, durerea pierderii, durerea față de ce a fost și față de ce nu mai poate fi.
Astfel, revizitez după mulți ani aceste versuri realizate în compania lui Duke și rămân aproape mut în fața lor pentru că sunt mai actuale ca niciodată:
„Closed in little gems of you, closed eyes and closed hope,
remember the smiles – they passed – beautiful wounds,
the Art Deco smell of your neck…
A saxophone’s pain remembers you
and puts the sea under my looking glass.
They never should pass, the hope, the love,
the smiles – in your eyes.
The Duke sings only about you,
being in love with memories, puts my soul in pain,
without doubt – me missing you like hell.”
Este foarte interesant că, analizându-ne trecutul, descoperim în anumite detalii că timpul parcă nu curge așa cum credem noi, de foarte multe ori am descoperit fapte și istorii din trecut care vorbeau de fapt de evenimente din viitorul meu și acesta de mai sus este un bun exemplu.
Astfel, într-un mod fascinant, trecutul meu vorbește de fapt despre viitorul meu, așa cum și pentru Duke, timpul nu avea măsură când a înregistrat acest album în 1967, timpul vorbindu-i atât de trecut, însă și despre viitor în același timp.
Povestea Lotus Blossom, piesa care mă obsedează pe mine de atâta timp, este poate cea mai specială în comparație cu oricare alta de pe disc. Inițial, Lotus Blossom nu făcea parte din line-up-ul pieselor care vor fi înregistrate pentru acest album și, de îndată ce înregistrarea celor 11 melodii fusese terminată, toți se ridicaseră de la instrumente și porniseră spre holul studioului unde strângeau echipamentele și discutau ce mai era de discutat, așa cum faci după o zi obositoare de muncă.
Duke, însă, rămas singur la pian în studio și încărcat de energia serii dar și răpus de pierderea lui Billy, și-a amintit de această piesă pe care prietenul său o compusese cu ceva timp în urmă, și a început să o cânte, marele noroc a fost că microfoanele erau încă pornite și banda încă înregistra. Ce a urmat este legendă: a 12-a piesă de pe acest album, o piesă fabuloasă cu extraordinar de mult suflet și în niște condiții fascinante: se pot auzi în fundal colegii lui Duke care vorbesc și strâng echipamentele.
Billy Strayhorn compusese această piesă cu foarte mult timp în urmă, undeva în anii 30 și este complet interesant că a fost alegerea supremă pentru acest tribut din partea lui Duke, pentru că această piesă era cea care îl intriga cel mai mult pe Duke, fiind pentru el o adevărată enigmă.
Lotus Blossom și alte tracks de acest gen de pe acest album: U.M.M.G., After All și Day-Dream sunt încărcate cu o energie de creație aparte din partea lui Billy, motivul fiind că acesta petrecuse mult timp în copilărie în grădina de flori a bunicii sale, de aici și numele de „flori” pe care unele din piesele sale le poartă. Acolo în grădină, Billy contemplase foarte mult condiția sa în lume și în special probleme sale cu tatăl său alcoolic.
Astfel, lecția cea mai importantă din partea lui Strayhorn fiind metamorfoza artistică pe care el o aduce tristeții și nefericirii, realizând adevărate capodopere melancolice care ne atrag în transa și în frumusețea lor.
Astfel, suferind de cancer esofagian, Strayhorn suferă o perioadă în spital unde compune câteva din piesele de pe acest album, exemplu U.M.M.G. (numită chiar după locul unde se afla: Upper Manhattan Medical Group) și Blood Count care este considerată ultima compoziție a prolificului Billy.
Strayhorn se stingea în 1967, dar nu înainte de a trimite către Duke toate partiturile compuse în spital. Cu ajutorul acestor partituri, Duke decide să pornească procesul de metamorfoză al tristeții către artă și legenda este lansată imediat ce acest disc este finalizat.
Colegii din orchestra lui Ellington povesteau mai apoi că în momentul când acesta a rămas singur la pian în studio și a înregistrat din greșeală Lotus Blossom, Duke cânta la pian și plângea. Doar ce își pierduse cel mai bun prieten și echilibrul său cu muzica.
Probabil că aceste lacrimi ale lui Duke au dus un plus de magie momentului de pe acest album și după ce am aflat de lacrimile sale, le pot auzi și eu mai bine pe acest disc.
Închei acest articol cu un oftat lung și spun că „…and his mother called him Bill”, chiar dacă vine din partea unui pianist care a lansat peste 300 de albume, este poate cel mai glorios dintre toate, momentele unice pe care le regăsim pe acest disc mie, unul, îmi fac tristețea mai bună, fiind albumul cu cel mai mare suflet dintre toate creațiile lui Duke (și ale lui Billy).
Puterea Art Deco și puterea romantică a pieselor de pe acest album îl va ține pe vecie lipit de inima mea și de fiecare dată când voi asculta Lotus Blossom, mă voi afla și eu cu Duke singuri în studio, la pian, cu o țigară aprinsă, însoțiți de un whiskey fin, amintindu-ne împreună de Billy.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify:
Tidal:
Apple Music:
