DIRE STRAITS – COMMUNIQUÉ | COMOARA ASCUNSĂ

Dragă cititorule, reflectam deunăzi la albumele de tinerețe ale formațiilor și cântăreților de top. Mă gândeam la exemplul dat de Roman Polanski care spunea despre toate filmele sale de dinainte că au fost doar o repetiție pentru Pianistul. Polanski anula astfel operele create înainte de magnum-opus-ul său, și dacă le recunoștea vreo valoare, atunci aceea nu era decât valoarea repetiției, a încercării, a căpătării de experiență.

Fiindcă știam asta despre Polanski făceam o paralelă și cu muzica, fiind curios cum sunt primele albume ale formațiilor consacrate. Așa că în ultimele săptămâni nu am făcut altceva decât să ascult albume de început de pe la toți cei mari care îmi plac: Rolling Stones, Pink Floyd, Queen, Oasis, Led Zeppelin, Eagles etc.

La Dire Straits încă nu ajunsesem și nici nu cred că m-aș fi grăbit să ajung pentru că știam că ei și-au început cariera cu un hit-wonder direct de pe primul album: Sultans of Swing. Însă, întâmplarea face că un bun prieten mi-a scos în cale Communiqué și atunci i-am dat o ascultare și am rămas agățat imediat.

Communiqué este genul acela de album pe care nici nu mai țineai minte ca îl mai ai. Am fost foarte surprins să descopăr că îl aveam în hard-copy, pe CD, pus în teancul „de ascultat”, unde zăcea de ani și ani de zile.

Communiqué, chiar dacă a conținut piesa „Lady Writer”, nu a fost un album de renume pentru Dire Straits, albumul și această piesă nu au avut un succes uimitor, așa cum a fost cazul Sultans of Swing de pe primul lor album, ori ca Tunnel of Love de pe al treilea album, ori ca multe altele de pe celelalte albume care au urmat. Communiqué a fost atipic, a fost unul dintre acele albume subestimate pe nedrept pe care, dintr-un motiv sau altul, uneori le trecem cu vederea. Chiar Mark Knopfler spunea într-un interviu despre acest album că este „just another bunch of songs”. Dar, nu-i chiar așa, Mark nu prea are dreptate și permite-mi să îți spun de ce.

După ce l-am pus pe ascultare prima dată, mi-am dat seama imediat că greșeam și că într-adevăr îl subestimam. Chiar dacă nu conține vreun hit fabulos, această adevărată poveste de tip „b-side” se desfășoară extraordinar de fluid și de organic și te cucerește de la primele acorduri.

Albumul este înregistrat grozav, aproape misterios de bine și se prezintă în fața ascultătorului asemănător cu o înregistrare live, cu un iz de eveniment și mai puțin o realizare de post-producție.

Atunci când pui pe play acest album, simți imediat o atmosfera specială, simți personalitățile celor care cântă, simți sinergia lor și cel mai important: mood-ul lor se transferă la tine și preiei imediat rotunjimea muzicii de acolo, te relaxezi și înțelegi imediat că este vorba de o stare aparte, de un freamăt special care începe la prima melodie și se termină abia la ultima. Rareori găsim albume atât de echilibrate și atât de autentice când vine vorba de mood și de senzație.

După ce te așezi comod în poziția de ascultare și îi dai play și începe să „cânte”, efectiv simți că ai început o călătorie lină și plutești pe un ritm. Acest ritm îmi aduce foarte mult aminte de călătoriile cu trenul specifice anilor copilăriei în care, lipsit de griji, nu conta unde mă duc, nu conta cât durează, ci conta atmosfera și ce minunății vedeam pe geam. Călătoriile de acest gen, pe vremea când eram copil, erau magice, iar Communiqué îmi redă aceasta senzație magică cu al său ritm feroviar.

Din punct de vedere audiofil, acest album este o minunăție: putem distinge imediat în imaginea stereo poziționarea interpreților și informații despre mărimea studioului de înregistrare. Communiqué are un sound extrem de natural și cu emfază teribilă pe ritm, percuție și bas, cu un dinamism aparte, atipic perioadei în care a fost înregistrat.

Communiqué este cel de-al doilea album al trupei britanice de rock Dire Straits și a fost lansat pe 5 Iunie 1979. Cred că simplul context în care Communiqué a fost lansat îl face și mai deosebit: trebuie să ne gândim că în jurul acestui album, pe scena muzicii mondiale, era la putere muzica Disco, Donna Summer, Michael Jackson, Chic ș.a.m.d. Acest album este cu atât mai special pentru că nu are nicio legătură cu aceste tipuri de muzici. Ba mai mult, ca feeling, nu are legătură foarte mult cu primul album, acesta desprinzându-se de viforul cauzat de mega-hit-uri, cum a fost cazul Sultans of Swing, propunând o abordare mai matură, mai lipsită de nevoia de a demonstra.

Cumva, pentru 1979, Communiqué parcă este vechi, ducându-mă cu gândul la albume de jazz celebre înregistrate one-shot: Oscar Peterson Trio – We Get Requests ori Getz/Gilberto, Communiqué având un suflu similar cu aceste înregistrări de jazz, de muzică înregistrată ca un eveniment, dintr-o singură suflare. Dar, în același timp, pentru 1979, Communiqué este și modern, de avangardă, un album ahead of it’s time: coeziunea și sinergia pură de muzica rock ducându-mă cu gândul la albume foarte echilibrate ce au apărut mult mai târziu, în anii 90.

Ca și context pentru Communiqué, este albumul pe care DS l-au pus la cale imediat după ce și-au terminat seria de concerte legate de primul album. Obosiți probabil de mega succesul primului album și al hit-ului Sultans of Swing și de nenumăratele concerte ce au urmat, aceștia s-au deplasat în Bahamas, la Nassau, în studiourile Compass Point, pe o căldură imens de mare, în toiul verii, unde, între 28 Noiembrie și 12 Decembrie 1978, au înregistrat acest album alături de inginerul de recording Jack Nuber.

Formula Dire Straits din 1978 era:

Mark Knopfler – voce, chitară

David Knopfler – chitară, backing vocals

John Illsley – bas, backing vocals

Pick Withers – tobe

Este de menționat că acest album este ultimul în care frații Knopfler (Mark și David) au mai cântat împreună, David părăsind puțin mai târziu Dire Straits motivând „creative differences” la începutul înregistrărilor celui de-al treilea album.

De asemenea, este interesant că albumul Communiqué este singurul lansat de Dire Straits, de pe care nu este extrasă nicio piesă pe compilația Private Investigations – The Best of Dire Straits & Mark Knopfler apărută în 2005.

Despre calitatea înregistrării chiar M. Knopfler spunea într-un interviu că acest album, Communiqué, sună diferit față de celelalte albume pentru că tobele și chitara bas au fost înregistrate diferit și că din această cauză toate piesele se vor simți mult mai solide.

Există câteva articole despre acest album în revista Melody Maker, scrise mai toate de Ian Birch la sfârșitul anilor 70, pe care am avut șansa să le găsesc prin niște colțuri neașteptate ale Internetului și de acolo am reușit să extrag esența din timpul înregistrărilor acestui album.

Cum spuneam mai sus, afară era foarte cald, însă înăuntru, în studiourile Compass, era un frig de crăpau pietrele. Aerul condiționat vuia pe maxim și mai toți stăteau cu haine în plus pe ei, atipic pentru ceea ce se întâmpla afară. Orice, însă, pentru echilibrul creativ mult dorit.

Înăuntru nu era nici zi și nici noapte, toate geamurile erau baricadate și închise, niciun pic de lumină nu putea pătrunde de afară. Luminile din studio nu erau închise de tot, însă, luminau foarte încet. 

Se pregăteau să înregistreze percuțiile pentru piesa „Single Handed Sailor”, în cabina de control erau Jerry Wexler, Barry Beckett, Mark Knopfler și Jack Nuber, stăteau toți în spatele pupitrului de mixing. Era extrem de liniște pentru că era în afara orelor de program, doar ei mai erau acolo, toți angajații studioului plecaseră acasă, holurile erau goale și nimic nu îi mai perturba, puteau să dea drumul înregistrărilor.

Pick Withers era singur în camera de înregistrare și stătea „pe poziție”, să primească OK-ul pentru a începe. Mood-ul tuturor era unul de îngrijorare controlată amestecată cu entuziasm suprimat. Pick inventase pentru această piesă un instrument DIY – o carcasă metalică de rolă de film, umplută parțial cu nisip. Pick primește OK-ul de la Barry Becket: “You’ve got to keep it steady, Pick, steady as a rock” și începe, astfel, sincronizat cu ce auzea în căști, să completeze ce auzea cu sunetul interesantului instrument DIY. Totul se potrivea de minune, nu era nimic forțat, totul era perfect sincronizat. Astfel a fost adăugat stratul necesar de percuție pe această piesă. După ce înregistrarea s-a terminat, toți au sărit în picioare de bucurie iar Mark Knopfler dansa pe scaun și striga către Pick: „Wunderbar, my little cozy pal!”.

Un alt exemplu interesant din timpul sesiunilor de înregistrare a fost momentul când Mark nu reușea să înregistreze un solo satisfăcător de chitară pentru „Lady Writer”, iritarea și frustrarea simțindu-se în aer. De obicei, se încercau 3-4 sesiuni de înregistrare al acelui solo și dacă nu se găsea varianta corectă, se opreau și mergeau să joace biliard la masa de pe holul studioului. Nu s-au oprit însă pentru că sentimentul de camaraderie și de frăție era foarte mare, de obicei, în situații din acestea de tensiune, Barry Beckett spunea o glumă care detensiona atmosfera, toți râdeau frenetic, așa cum râd vikingii când beau bere, și atunci Mark, râzând, putea să înregistreze solo-ul pe care și-l dorea.

Mix-ul albumului a fost făcut în 1979 de către Gregg Hamm la Miscle Shoals Sound în Sheffield, Alabama, Statele Unite. Trebuie îi menționez neapărat și pe cei doi producători care au participat la sesiunile de înregistrare cât și la post-producție: legendarii Jerry Wexler și Barry Becket. Jerry Wexler a fost un nume de renume: inițial a fost jurnalist de muzică, dar mai târziu a devenit producător muzical cu o carieră de peste 30 de ani. Wexler a lucrat cu Ray Charles, Aretha Franklin, Led Zeppelin, Dusty Springfield ori Bob Dylan. Barry Becket a fost un muzician de session și producător care a lucrat cu Bob Dylan, Boz Scaggs, Paul Simon, Rod Stewart ori Lynyrd Skynyrd.

Masterizarea inițială din 1979 a fost făcută de Bobby Hata și Paul Wexler la Warner Bros. Recording Studio în North Hollywood, Statele Unite.

Există o singură remasterizare a acestui album care a fost făcută în 1996 de renumitul Bob Ludwig, acest inginer de mastering legendar de care pomeneam și în articolul despre Daft Punk – Random Access Memories. Ludwig a lucrat de-a lungul anilor cu Lou Reed, Led Zeppelin, Queen, Jimi Hendrix, Bryan Ferry, Paul McCartney, Nirvana, Bruce Springsteen, Daft Punk ș.a.m.d.

Pentru această recenzie nu am avut ocazia să ascult decât versiunea remasterizată, aș fi tare curios dacă dintre voi a avut cineva ocazia să asculte versiunea originală, masterul din 1979. Vă invit să discutăm despre asta în comentarii!

Coperta albumului, cea care îl face să fie uitat și mai ușor într-un colț de raft, pentru că seamănă cu un mini-tablou și nu are fețele membrilor formației pe ea, este, de fapt, o ilustrație creata de Hothouse – Alan Schmidt și Geoff Halpin. În opinia mea este cea mai grozavă copertă a vreunui album Dire Straits.

De departe piesa mea preferata de pe album este „News”, chitara de la început mă cucerește imediat și îmi așază sufletul pe ascultare. Ador tempo-ul său redus și diversele solo-uri de chitară marca Mark Knopfler, dar, în perfectă sinergie cu David și a sa chitară de ritm. Iubesc cum John alege niște note de bas care dau coeziune și leagă piesa, pe când, Withers, reușește și la un tempo mai redus să păstreze aceeași senzație de „mișcare” specifică acestui album. Membrii formației și-ar fi dorit ca „News” să fie și titlul acestui album, însă, s-a considerat a fi un nume mult prea aspru, așa ca s-a preferat „Communiqué”. 

Piesa de pe acest album care s-a apropiat cel mai mult de a fi un hit marca Dire Straits a fost în mod evident „Lady Writer”. Această piesă te poate duce ușor cu gândul la Sultans of Swing, având amândouă același tip de abordare. Însă, comparativ cu Sultans of Swing, chitarele lui Mark ne dau niște mini-recitaluri fabuloase în a doua parte a piesei. Mark a folosit aici două chitare Fender Stratocaster #68354 1961 și #80470 1962.

Despre Lady Writer putem citi în biografia formației (1984) cum că a fost inspirată de Marina Warner, pe care Mark a văzut-o într-o seară la televizor, de aici și versul „Lady Writer on the TV…”. În 1976 Marina Warner publicase o carte despre Fecioara Maria, iar apariția de la TV era despre asta, chestiune care, în mod misterios, i-a atins un punct sensibil lui MK, determinându-l să compună această specială melodie. Cauza se pare că era extrem de simplă și lipsită, totuși, de mister: se pare că Marina Warner semăna izbitor de mult cu una dintre fostele iubite ale lui Mark.

Trecând prin toată analiza acestui album și prin toate sesiunile de audiție pe care le-am făcut cu acesta, vorbele lui Polanski de la începutul acestui articol mi se par și mie juste: este clar că un artist devine din ce în ce mai bun pe măsură ce experimentează și rafinează actul artistic. Însă, dacă rupem din context Communiqué, acest album este special de unul singur și nu are nevoie de apartenență – nici înspre trecut și nici înspre viitorul formației Dire Straits, fiind un act artistic foarte special de sine stătător.

În camera mea de ascultare am un raft exclusivist unde păstrez cu limită doar crema albumelor scoase vreodată, cum acolo spațiul este limitat, scot mereu câte un album și îl mut pe rafturile mai modeste, din spate, ca să fac loc vreunui album legendar, care nu poate să stea decât acolo, în față, în vitrina recunoștinței mele față de muzica genială.

Ei bine, am reușit să fac asta și cu acest album, și i-am făcut loc acolo unde sunt sigur că va rămâne pe o perioadă foarte îndelungată. Și, cel mai probabil, după ce voi publica acest articol mă voi așeza comod să mai ascult, din nou, Communiqué, acest album captivant.

Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot, 
and this is what I’ve heard.

Spotify:

Apple Music:

Tidal: