Dragă melomanule, săptămâna aceasta am decis să pun sub lupă un album extrem de interesant al Dianei Krall, anume „Turn Up The Quiet”, un album de un rafinament superb și de o calitate audiofilă desăvârșită.
Pot spune că pentru Diana Krall și pentru acest album trebuie să existe o ocazie potrivită, nu este un album care să impresioneze imediat prin dinamică ori emfază.
Țin minte că primele albume ale Dianei erau utilizate acerb în showroom-urile audio din București în anii 2000, întotdeauna când mergeam și ascultam diverse sisteme audiofile, Diana Krall era prezentă mereu în selecțiile care ajutau să se demonstreze potența acelor sisteme.
Atunci am realizat că vocea Dianei nu este ușor de digerat și nu este 100% pe gustul meu și, din aceste considerente, am tot amânat sa îi ascult discurile pe propriul meu sistem.
De curând însă, cu puterea maturității obiective, am ajuns și la Diana și am început să îi ascult discurile în ordine cronologică. Am început de la primele discuri „Stepping Out” (1993) și „Only Trust Your Heart” (1995) și am continuat cu „All For You: A Dedication To The Nat King Cole Trio” (1996) și „Love Scenes” (1997).
Sigur că în showroom-urile de care povesteam auzeam mereu minunăția din spatele „The Girl In The Other Room” (2004) – albumul cu care Diana a cunoscut notorietatea. După 2005-2006 stilul Dianei, însă, s-a schimbat și artista a început să experimenteze, mulți critici observând că Diana s-a îndepărtat un pic de stilul clasic.
Discul de față, însă, are un rol extrem de important: o readuce pe Diana alături de stilul care a consacrat-o, fiind, după câteva discuri experimentale, un album complet clasic și tributar jazz-ului autentic.
Despre mine pot să îți spun că am pus pe ascultare acest disc într-o seară în care aveam nevoie de muzică, dar oboseala mea nu accepta dinamica specifică unor exemple muzicale care îmi plac mult și au nevoie de o liniște superioară a minții și de o dispoziție complet prezentă.
Turn Up The Quiet, după cum îi spune și numele, foarte bine ales de altfel, m-a surprins extraordinar de plăcut, fiind suficient de „tăcut” ca să îmi urmeze corect starea, dar suficient de „viu” încât să îmi facă sufletul să vibreze și să mă readucă printre cei zâmbitori.
Conceptul din spatele acestui disc este unul extrem de special, Diana Krall împreună cu echipa de tehnicieni și muzicieni în frunte cu producătorul legendar Tommy LiPuma, au decis să realizeze un album de jazz clasic, însă fără prea multe atribute „speciale”, un album „cuminte” și „liniștit”. Nu există highs and lows pe acest album, ba chiar, la prima vedere, am putea să ne înșelăm și să spunem că dinamica nu există.
Însă, nu este așa: există micro-dinamică! Toți: basistul, toboșarul, chitaristul și Diana – cântă încet, liniștit, aproape în șoaptă – toate oferindu-ne o micro-dinamică fabuloasă pe care nu am mai auzit-o pe alt album.
Acest disc te invită la propriu să „dai mai tare liniștea” (Turn Up The Quiet), pentru mine fiind o experiență unică să pot face asta – chestiune pe care nu am mai trăit-o înainte pe altă înregistrare. Albumul are un sunet „în șoaptă” ceea ce îți permite să îl dai mai tare și să amplifici acea șoaptă, o chestiune foarte interesantă. Ar trebui să o încerci negreșit.
Turn Up The Quiet este al 13-lea album al Dianei și a fost lansat pe 5 Mai 2017 la Verve Records, cea de-a zecea colaborare a interpretei canadiene cu această casă de discuri. Despre Verve mi-e greu să pun în cuvinte ce discuri fabuloase a lansat de-a lungul anilor, însă amintesc aici măcar „We Get Requests” Oscar Peterson Trio (1964), „Getz/Gilberto” Stan Getz (1964) ori „Soulville” Ben Webster (1957) – lista este însă extrem de lungă și plină de discuri uluitoare.
Albumul de față conține 11 piese clasice de jazz, adevărate standarde în acest tip de muzică, pe care le-am mai putea denumi, de asemenea, „balade jazz”. Ediția japoneză a acestui disc are o piesă bonus, a 12-a, „How Deep Is The Ocean”.
Diana Krall s-a născut în 1964 în Nanaimo, British Columbia, Canada – fiica lui Adella și Jim, niște oameni simpli, mama sa fiind profesoară de școală generală și tatăl său fiind contabil. Diana are o sora, Michelle, care a fost polițistă în Canada.
În familia sa a existat întotdeauna pasiune pentru muzică, chiar dacă părinții săi nu au profesat în acest domeniu, tatăl său cânta mereu la pian și mama sa cânta într-un cor din cartier.
Krall a început să studieze pianul de la vârsta de 6 ani și a studiat mai departe la The Royal Conservatory of Music din Canada. În liceu, Diana, a fost membră a unui grup jazz de studenți și apoi, încă de la 15 ani, a început sa cânte jazz „pe bani” în barurile și restaurantele din orașul său.
Diana s-a mutat apoi la Boston unde câștigase o bursă la prestigiosul Berklee College of Music unde a studiat între 1981 și 1983, apoi s-a mutat în Los Angeles pentru a cânta și urma o carieră în jazz. Primul său album, însă, se năștea în Canada unde s-a întors în 1992 pentru a-l înregistra, albumul denumindu-se logic „Stepping Out” și a fost disponibil din 1993.
În plan personal, Diana este căsătorită cu faimosul Elvis Costello și au împreună un set minunat de gemeni, Dexter Henry Lorcan și Frank Harlan James, care erau în vârstă de 10 ani când s-a realizat acest album. Despre viața sa din timpul înregistrărilor acestui album, Diana povestea că a fost extraordinar de greu să se împartă între sesiunile de înregistrare și traiul de zi cu zi de mamă a doi băieței de 10 ani.
Chiar și așa însă, Diana Krall avea 53 de ani când a înregistrat acest album și, dacă deschidem booklet-ul și ne uităm atenți peste cele din interior, vom descoperi un set minunat de fotografii cu Diana care o arată exact așa cum este: o femeie extrem de elegantă și de frumoasă care își sfidează cu succes vârsta.
Sesiunea foto a fost realizată de Mary McCartney, o fotografă britanică cu o experiență fabuloasă, amintesc aici că a fost alegerea regalității pentru a o fotografia în 2015 pe Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Mary este sora lui Paul McCartney.
Reîntorcându-ne la discul de față, Diana mărturisea într-un interviu că se gândise de multă vreme la conceptul din spatele acestui album și că fix așa și-ar fi dorit să îl pună la cale, de altfel așa cum s-a și întâmplat, alături de bunii ei prieteni care au ajutat-o cel mai bine să spună povestea acestor „balade jazz”, în felul în care ea și-a dorit și a simțit.
Pe acest album avem nume extrem de mari și o listă exhaustivă de muzicieni și tehnicieni. Aduc aici aminte de nume ca Christian McBride, Russel Malone, Jeff Hamilton, John Clayton Jr. și, bineînțeles, legendarul Tommy LiPuma, despre care vom vorbi un paragraf mai târziu.
Lista de tehnicieni și muzicieni care au participat la acest album:
Diana Krall – pian, voce, producție
Christian McBride – bas
Russell Malone – chitară
John Clayton Jr. – bas
Jeff Hamilton – tobe
Anthony Wilson – chitară
Stefon Harris – vibraphone
Joel Derouin – concertmaster
Charlie Bisharat, Mario DeLeon, Kevin Connolly, Neel Hammond, Tamara Hatwan, Natalie Leggett, Songa Lee, Katia Popov, Michele Richards, Kathleen Sloan, Marcy Vaj, Ina Veli, John Wittenberg – viori
Andrew Duckles, Kathryn Reddish, Colleen Sugata, Michael Whitson – viole
Jodi Burnett, Alisha Bauer, Jeniffer Kuhn – ansamblu violoncele
Vanessa Freebairn-Smith – violoncel solo
Alan Broadbent – orchestrare, dirijare
Tony Garnier – bas
Karriem Riggins – tobe
Marc Ribot – chitară
Stuart Duncan – lăută
Tommy LiPuma – producție
Al Schmitt – recording, mixing
Steve Genewick, Brian Montgomery, Chandler Harrod, Jason Staniulis – ingineri de sunet
Eric Boulanger – mastering
După cum se poate observa din lista de mai sus, pedigreul și numele celor implicați, cât și numărul lor este fabulos de mare. O asemenea desfășurare de forțe nu ar trebui decât să ne facă curioși despre cum a fost realizat și ce s-a dorit a fi transmis prin intermediul acestui album.
Din punctul meu de vedere, unul din personajele cele mai interesante care a lucrat la acest album, a fost chiar Tommy LiPuma, acest producător legendar cu care Diana mai lucrase în trecut pe albumele sale mult-cunoscute.
Tommy avea 80 de ani atunci când Diana și echipa s-au reunit pentru a realiza acest album și a fost ultima sa producție muzicală, dat fiind că acesta murea la nici câteva zile față de lansarea Turn Up The Quiet.
LiPuma a fost legendar fiindcă a lucrat cu nume ca Barbra Streisand, Miles Davis, Bill Evans, George Benson, Al Jarreau, Anita Baker, Natalie Cole, Paul McCartney și, bineînțeles, Diana Krall. De asemenea, discurile produse de el s-au vândut în peste 75 de milioane de copii și i-au adus 33 de nominalizări și 5 trofee Grammy.
Turn Up The Quiet a fost înregistrat la Capitol Studios în Hollywood California unde s-a făcut partea de recording și mixing, apoi au urmat optimizări tehnice la Germano Studios la New York și în final masterizarea având loc la The Bakery, Culver City, California.
Dacă ar fi să spun cum se aude Turn Up The Quiet, ți-aș spune mai întâi că este unul din cele mai sleek și audiofile înregistrări ascultate de mine. Nu degeaba testăm sistemele de sunet cu Diana Krall, acest disc poate să scoată la iveală și cele mai fine detalii din cum redă sistemul tău muzica.
Turn Up The Quiet sună extraordinar de bine, urmând filosofia Verve până la litera. Nu degeaba pe toate discurile Verve stă scris cu mândrie pe copertă: „A Panoramic True High Fidelity Record”:
Cred că așa este și acest disc: cu adevărat High Fidelity, pentru că auzim imediat acea liniște pe care au înregistrat-o pe acest disc, felul în care basul este liniștit și parcă doar ciupit și în același timp extrem de viu, apoi, tot sunetul ne surprinde printr-o prospețime aparte, chiar și cu atributul de a fi „cuminte”.
Spre exemplu „Isn’t It Romantic” ne prezintă un soundstage perfect, cu bateria la stânga, cu chitara la ora 11 și cu Diana aproape pe mijloc și apoi, cântecul ni se desfășoară sub auz și priviri într-un mod extrem de lin.
De îndată ce am ascultat acest cântec mi-am dat seama cât de greu este pentru un artist să cânte așa, quiet, aproape de șoaptă. Aici fac o paralelă cu diverse concerte live sau cântări unde avem parte de cântăreți mai la început și aceștia vor fi întotdeauna grăbiți să ridice performanța și tonul foarte sus, să impresioneze din prima, pe principiul „care țipă mai tare”.
Astfel, într-o concluzie de antiteză, îmi dau seama cât de greu este să faci ce au făcut acești artiști minunați pe acest album, să cânți bine, să cânți cu micro-detalii, dar în șoaptă și să demonstrezi fără să pui emfază. Este nevoie de o maturitate artistică teribilă să poți face asta și Diana și ai săi reușesc cu brio pe acest album.
Astfel, Turn Up The Quiet nu ar trebui să lipsească din colecția de muzică a niciuna dintre noi și ar fi bine să îl punem pe ascultare de fiecare dată când dorim să ascultam rafinamentul unei șoapte.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify:
Tidal:
Apple Music:
