Dragă melomanule, am să îți surprind inima cu niște cuvinte despre un album pe care îl invoc de fiecare dată când sunt trist. Vezi tu, există momente de tristețe în sufletul nostru al tuturor, tristețea mea sau tristețea ta nu sunt vreuna mai presus de cealaltă, fiecare o experimentăm în felul nostru.
Cert este că tristețea există și că ne acaparează sufletele și ne șterge zâmbetele mai mult decât ne-am dori și mai mult decât suntem dispuși să recunoaștem. De multe ori regăsesc persoane care ascund forțat această tristețe și afișează un zâmbet fals, acest zâmbet nenatural îmi aduce pe loc aminte de ce spunea Dr. Frank N. Furter în The Rocky Horror Picture Show: „Even a smile makes my face ache”, întruchipând periculos de bine personajul diavolesc. Într-un fel sau altul, tristețea chiar este o construcție diavolească, iar un zâmbet fals va fi nelalocul lui pe chipul tău.
Contrar cu această introducere dură, îți mărturisesc că eu astăzi mă voi raporta la partea tămăduitoare a tristeții. Da, ai citit bine: „tămăduitoare”. Tristețea are, într-adevăr, și o parte bună, lecuitoare și dulce. Calitatea sa cea mai de preț este faptul că după o stare intensă de tristețe va urma întotdeauna una de fericire și, astfel, într-un mod special de transformare, tristețea se metamorfozează în fericire și devine un barem clar pentru a aprecia mai mult pozitivul ca parte integrantă cu negativul. De asta, eu când sunt trist, zâmbesc.
Însă, nu aș putea să ating acestea fără „Piano Works” de la Craig Armstrong, acest disc fantastic pe care îl port cu mine de când a apărut în 2004. Notele și clapele sale îmi revin în minte de fiecare dată când simt că sunt copleșit de tristețe. Atunci îl scot la iveală imediat și îl las să se învârtă și să îmi redea magia sa.
Chiar piesa cu care se deschide albumul, „In My Own Words”, este, pentru mine, un indicator important în conștientizarea stării de tristețe. Îmi găsesc un loc liniștit în poziția de ascultare și las piesele să curgă. Devin ușor, ușor, melancolic și scap pe cât posibil de tristețe. Întotdeauna mi se instalează pe față un zâmbet, la început modest, însă cu crescendo pe măsură ce discul progresează.
Sunetul acestui disc este dat de un om și de un pian. Omul este un artist care își interpretează singur piesele sale de căpătai. Craig Armstrong este un compozitor scoțian de muzică de film, a compus coloana sonoră a multor filme extraordinare ca The Bone Collector, Romeo + Juliet, Love Actually, Tomb Raider – The Craddle Of Life, Elizabeth: The Golden Age, The Incredible Hulk, The Great Gatsby și alte multe titluri la fel de impresionante. Îți las mai jos o imagine cu Craig:
Discul de față este un fel de colecție cu ce a considerat el, la momentul respectiv, că sunt piese reprezentative și grozave, pe care le-a interpretat solo la pian, presărate cu sentimentul și dăruirea sa. De aceea, discul are o putere unică și năzdrăvană, cu un suflet aparte. De fiecare dată îl simt pe Craig interpretând pentru mine, parcă îmi spune o poveste doar mie, povestea sufletului său. De aceea mă simt complet măgulit, la pământ aproape, făcut mic de povestea pianistului, uitând de propria mea tristețe.
Ba chiar îmi permit să cred că pe acest disc aud chiar tristețea lui Craig și asta îmi dovedește că muzica are această capacitate teribilă de metamorfozare a răului în bine. Din acest motiv, la final, zâmbesc melancolic: dacă Craig a reușit metamorfoza, eu de ce nu aș reuși-o?
Merită oare ca noi, oamenii, să fim triști? Merită să ne petrecem zilele în tristețe? Merită să uitam să zâmbim, să uităm să fim buni? Cu siguranță că nu, nimic în exces nu este bun, la fel și în cazul tristeții. De asta ascult discul lui Craig de fiecare dată și mă las schimbat, mă las readus la cum sunt eu de fapt fără tristețe.
Trebuie menționat că tristețea în doze lungi și mari este indubitabil rea. Ba chiar cred că tristețea poate deveni un stil de viață și poate, și mai rău, ca un drog, să ne îndrepte către un drog și mai puternic, transformându-se ireversibil în răutate.
Nu vreau și nu pot să mă compar cu Craig, însă o să îți mărturisesc că, cu frică să nu devin și eu un trist permanent și poate chiar un om rău, am urmat exemplul său, și cu muzica sa pe fundal și în suflet, am metamorfozat tristețea, trecând-o printr-un demers artistic, punând la cale aceste cuvinte și acest articol.
Cred mult în capacitatea muzicii de a ne salva și în special această categorie de muzică introspectivă, orchestrală, ba chiar, în anumite cercuri ar putea fi numită „tristă”, nu-i așa? Ei bine, muzica nu este tristă. Oamenii ce o ascultă pot fi triști și muzica pozitivă nu este doar „Lambada”.
Una din piesele mele preferate de pe acest album este chiar prima, de care spuneam mai sus, „In My Own Words”, o piesă de o sensibilitate aparte, care deschide curajos discul și dă startul celor ce vor urma. Cred însă că piesa pe care o port cel mai adânc în suflet este „Weather Storm”, extrasă de pe albumul de debut al lui Armstrong, „The Space Between Us” din 1998. Este interesant că Weather Storm exista și înainte de albumele sale, Craig colaborând cu Massive Attack în 1994 pe albumul lor „Protection”, unde exista această piesă sub o altă formă, compusă tot de Craig. Pentru mai toate piesele sale compozitorul se inspiră mult din trecut, Weather Storm folosește, spre exemplu, fraze din compoziția „Autumnal” din 1972 a compozitorului Anthony Phillips.
Weather Storm este, după cum îi spune și numele, o adevărată furtună, însă transpusă din ceruri în clapele unui pian, Craig folosindu-și măiestria de interpretare și de compoziție în a reda o rafală de note la începutul cântecului pe care apoi le liniștește prin tema inconfundabilă a piesei, cu un dinamism tipic Craig Armstrong. Piesa se termină calm cu clapele pianului care mimează o ploaie de noapte văratică ce atinge ușor pământul și ne răcorește somnul.
Sunetul acestui album este de asemenea foarte interesant, înregistrat foarte persistent și fără foarte multe intervenții, fiind vorba de un set de microfoane dispuse în fața unui pian situat central însă puțin înclinat față de „fața” scenei, cu Craig așezat în partea dreaptă la clape. Poți auzi mâinile sale pe clape și urmărind sunetele care se sting în extremitățile camerei de înregistrare, îi poți aproxima dimensiunile, de altfel nu foarte mari. Astfel, atmosfera creată este una extrem de intimă și de specială.
Revenind la cele ce pot fi ascultate pe acest album, „Laura’s Theme” este o piesă care mă determină mereu să îmi ridic semne de întrebare vis-a-vis de răutatea oamenilor, dar și de propria-mi răutate, chestiune care întotdeauna m-a intrigat și m-a făcut să mă întreb cum o ființă atât de unică și de inteligentă cum este omul, este capabilă de răutate, acest aspect atât de josnic al ființei umane, despre care cred că survine din această supradoză de tristețe de care vorbeam la începutul articolului.
Trilurile de la începutul piesei îmi redau focul din inimă pe care îl simt când sunt față în față cu prieten care are un episod de răutate total neașteptat și fie mă jignește cu ceva, fie mă judecă, fie îmi spune ce și cum ar fi trebuit să fac, fie mă acuză de ceva ori fie își impune vreo părere cu bocancii. În același fel, experimentând propria-mi răutate, de multe ori și eu mă regăsesc cu foc în piept pregătindu-mă să fiu rău cu cineva apropiat. Este interesant să urmărești cum se exprimă această răutate, mai ales în cazul oamenilor buni, care parcă suferă de un puseu de răutate, spus sau făcut de ei, dar parcă zis de altcineva, ca și cum dracii tropăie când vor ei prin mintea noastră și ne fac să spunem și să facem ce vor ei.
Cred că răutatea între prieteni sau în familie este cu atât mai gravă decât cea dintre indivizi necunoscuți. Cred că este foarte ușor să ne predăm tristeții și să fim răi, mai ales în ziua de astăzi când ne ascundem atât de bine în spatele unor identități digitale, încât simt că răutatea parcă nu mai are nicio limită și dracii din noi dansează de bucurie.
Este atât de simplu să escaladăm această răutate, însă atât de inutil, creând și mai multă tristețe, pentru că, fără doar și poate, răutatea este o urmare a tristeții oamenilor și al acestui vibe de hate care ne-a cuprins lumea atât de tare, încât albume ca „Piano Works” ne sunt obligatorii nouă celor care încă ne dorim să fim opuși tristeții, să fim zâmbitori și, cel mai important, să avem cui să zâmbim. Paradoxal, este bine să zâmbești răului, fiindcă să te cerți cu el nu ți-ar face deloc bine.
De aceea, Piano Works îmi spune de fiecare dată același lucru: fă pace cu oamenii răi fiindcă nu sunt răi de fapt, e doar un puseu, o supradoză de tristețe. Zâmbește-le, îndulcește-le ochii și fă-le inima să zboare. Nu avem altă cale.
Instrucțiunile pentru acest tip de bunătate sunt scrise deja, un bun manual este Piano Works, trebuie doar să îl ascultăm și să îl lăsăm să ne curețe, să îi ascultăm notele, să îi ascultăm plânsul, să îi ascultăm ploaia – văratică, călduță – și să ne ridicăm sufletele. Eu de aceea zâmbesc când sunt trist, pentru că știu că voi fi fericit poate azi, poate mâine. Iar, acest lucru este posibil doar dacă sunt capabil să fac pace cu tristețea mea și să nu o mai ascund în răutate.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify:
Tidal
Apple Music
