Dragă melomanule, cuprins fiind de prea multe sentimente, simțeam nevoia săptămâna aceasta de un album căruia să mă pot preda, să las la o parte toate durerile și să mă predau unui sunet care vibrează așa cum vibrează și sufletul meu.
Șansa mi-a fost alături și am dat peste „Le Pas Du Chat Noir”, acest album atât de deosebit al lui Anouar Brahem, interpretul franco-tunisian de oud, acest instrument arăbesc similar cobzei de pe la noi.
Când pui pe ascultare acest disc, realizezi că Le Pas Du Chat Noir are o vibrație și o energie foarte aparte și te fură și te transpune imediat într-o lume a dunelor.
Dacă ar fi să îmi imaginez Egiptul, așa cum era acum peste 3000 de ani, și m-as poziționa undeva în deșertul Sahara, uzitându-mă în zare spre Piramide și lăsând vânturile aspre să mă „bată”, ar trebui să nu pot să aud altceva decât această muzică.
Prima piesa, chiar „Le Pas Du Chat Noir”, ni-i introduce pe rând pe cei trei interpreți printr-o progresie extrem de fină și, în pas de crescendo, ni se clarifică cât de fabuloasă este sinergia dintre cei trei.
Magia discului continuă cu acest crescendo organic și realizăm că nu avem în fața noastră decât trei instrumentiști: un oud la stânga scenei, un acordeon la dreapta scenei și un pian centru-dreapta-spate. Mai jos o imagine din timpul sesiunilor de înregistrare:
Poate te aștepți de la acest disc la cine știe ce solo-uri de oud sau de pian, așa cum suntem bine învățați din zone ale jazz-ului sau blues-ului, însă aici nu va fi cazul, și dacă este să îi luam separat, niciunul din acești trei grozavi interpreți nu își dorește să realizeze vreun solo furtunos, toți trei lucrează împreună, formând o sinergie pe care nu am mai auzit-o în altă parte și realizează un tot unitar fabulos.
La un moment dat, predat discului și îmbătat de ce auzi, te vei întreba dacă nu cumva cele trei instrumente s-au contopit într-unul singur, ei bine nu: sunt în continuare trei puncte de emisie și putem să ne menținem această părere prin simplul fapt că din partea celor trei, în timp ce interpretează, le vom auzi gemetele, picioarele, mâinile, degetele și sufletul lor care se luptă continuu acolo, în fața noastră, atât cu instrumentul muzical cât și cu sinergia pe care o realizează doar împreună și fără cusur.
Dacă în sufletul celor trei, Brahem, Couturier și Matinier, nu vom ști exact ce era în acea după-amiază de 2001 când a fost înregistrat acest disc, pot, însă, să îți spun ce este în sufletul meu de fiecare dată când ascult acest album și mă predau liniștii pe care o creează în interiorul meu.
Liniștea pe care o simt când ascult acest disc îmi vorbește de foarte multe chestiuni, însă, acum, ultima data când am ascultat Le Pas Du Chat Noir, m-a dus cu gândul la aceste versuri pe care le scriam cu mulți ani în urmă când spuneam așa:
„Te-ai uitat prea departe în inima mea,
în care te plimbi chiar și acum,
pe care o străbați cu emoție de la un capăt la altul,
fără să știi.”
Era atunci o vreme când nu trăiam iubirea, ci doar o contemplam și nici măcar nu visam la ce urma să existe. Cu toate acestea, meditam cât de des puteam la condiția iubirii și ce loc liber creează atunci când nu există.
Scriam, astfel, aceste versuri și le recunoșteam puterea pe care o aveau față de mine, dar nu le înțelegeam încă pe deplin.
Mulți ani mai târziu, după ce iubirea s-a cuibărit cu adevărat lângă sufletul meu, Le Pas Du Chat Noir mă readuce în fața acestor versuri care, de abia acum, își clarifică înțelesul.
Nu are cum să existe o lecție mai mare din partea acestui disc decât să ne învețe despre iubire, aceasta fiind un element înțeles extrem de greșit de mulți dintre noi, până și eu m-am întâlnit de atât de multe ori față în față cu iubirea și am înțeles-o greșit pentru că nu vorbeam, încă, aceeași limbă.
Muzica și înregistrările deosebite, așa cum este și Le Pas Du Chat Noir, au aceasta calitate de a ne pune la dispoziție, uneori, un translator universal și să ne determine să putem avea un dialog cu iubirea care, de cele mai multe ori, stă ascunsă chiar în interiorul nostru.
Așadar, acest disc are această calitate superbă de a „râcâi” în interiorul sufletelor noastre și se detașează de alte albume ale lui Brahem, fiind un disc mai muzical, mai dulce. Probabil că asta vine și din faptul că apare acordeonul care dă o atmosferă mai franțuzească și mai romantică întregii înregistrări. Sunt pasaje de pe acest disc care mă duc cu gândul la Yann Tiersen și coloana sonoră de la „Le Fabuleux Destin D’Amélie Poulain”. Mai jos o imagine din timpul înregistrărilor, în prim plan cu acordeonistul Matinier:
La fel, trilurile de pian ale lui Couturier mă duc cu gândul la Philip Glass și ale sale Glassworks, ceea ce aud pe albumul de față fiind foarte comparativ cu evocările lui Glass, dar cu un iz puțin mai dulce, mai digerabil.
Astfel, e foarte interesant să asculți cap-coadă acest melanj interesant de jazz cu oriental cu franțuzesc, contopit într-un singur sound extrem de progresiv și care spune o poveste prin crescendo-ul său.
Punând pe mai departe câteva cuvinte despre premisele realizării acestui album, conform unei declarații chiar a lui Brahem, acest album ar fi trebuit să fie, la bază, doar un solo de pian, fiind compus și scris pentru pian.
Brahem povestește că acest disc a fost compus după ce s-au finalizat înregistrările pentru „Thimar”, albumul său anterior și că aceste sesiuni pentru Thimar au fost atât de obositoare pentru el ca și interpret de oud, încât a vrut să uite o perioadă de acest instrument și să se focuseze pe pian, de aceea Le Pas Du Chat Noir este compus la pian, pentru că Brahem a vrut sa uite o perioadă de cobza sa.
Tot Brahem ne povestea că atunci când au translatat compoziția de pian către orchestra de trei instrumente (oud, pian și acordeon), a observat o sinergie implicită, atât pianistul Couturier cât și acordeonistul Matinier nefiind niciunul avizi de pasaje solo, mulțumindu-se, astfel, toți trei, de sinergia orchestrei și nu de centrul poveștii.
Mai jos o imagine cu Brahem la pian care, cel mai probabil, le exemplifică lui Couturier și Matinier cele gândite de el pentru acest album:
Astfel, observăm acest tot unitar pe toate piesele de pe album și rareori auzim vreunul din instrumente că iese dintre celelalte și face un solo. Ba chiar și când solo-urile se întâmplă, simțim acompaniamentul celorlalți doi.
Despre Anouar o să îți spun că este născut în Tunisia în 1957 și este văzut ca fiind cel mai cunoscut și virtuos interpret de oud. În linii mari, Anouar Brahem cântă pentru publicul care ascultă jazz, însă muzica sa nu este jazz – este un fel de mix de muzică arăbească, folk din zona sa și muzică jazz.
Brahem a studiat la prestigiosul Conservator Național de Muzică din Tunisia cu maestru de oud Ali Sriti. După acest episod, Brahem se mută la Paris pentru o perioadă și colaborează cu Maurice Bejart și Gabriel Yared pentru diverse proiecte de scenă și film printre care și solo-urile de oud de pe unele din filmele lui Costa Gavras.
Mai jos o imagine cu virtuosul Anouar Brahem și oud-ul său mult iubit:
Ulterior, Brahem se reîntoarce în Tunisia unde capătă roluri importante în leadership-ul muzical local și își diversifică compozițiile cu albume noi și semnează cu ECM, această casă de discuri grozavă unde a scos mai multe discuri extraordinare, printre care și albumul de față.
ECM este o casă de discuri de specialitate și independentă înființată la Munchen încă din 1969 de către Karl Egger, Manfred Eicher și Manfred Scheffner, acronimul ECM însemnând „Edition of Contemporary Music”. ECM este cunoscută, într-adevăr, pentru înregistrările de jazz din portofoliul său, însă ECM nu se limitează niciodată unui gen, motto-ul casei de discuri fiind „the most beautiful sound next to silence”.
ECM a lansat discuri jazz legendare de-a lungul anilor de la artiști ca Jan Garbarek, Keith Jarrett, Pat Metheny, Gary Burton, Chick Corea, Charlie Haden, John Abercrombie, Dave Liebman, Terje Rypdal sau Ralph Towner. Însă nu s-a dat niciodată în lături de la discuri cu muzică internațională și experimentală cum sunt cele din partea lui Steve Tibbetts, Stephan Micus, Codona, Shankar, Nana Vasconcelos și, bineînțeles, Anouar Brahem.
Ascultând toată discografia sa, am realizat că Anouar, datorită ECM, a putut să exploreze mai bine poezia muzicală din interiorul sufletului său. Din punctul meu de vedere, daca albumele Anouar Brahem scoase la ECM au o calitate comună și principală, atunci aceasta este faptul că te îmbie la poezie.
Mă refer aici la albume ca Blue Maqams (2017), Barzakh (1991), Souvenance (2014), Thimar (1998) și, bineînțeles, Le Pas Du Chat Noir (2002). Îți recomand să le asculți pe toate și să fii atent la diferențele dintre acestea.
Pentru mine toate sunt similare ca și echilibru, ca și senzație poetică, însă, Le Pas Du Chat Noir se desprinde prin faptul că vorbește o limbă mai dulce și se duce mai adânc în sufletul meu.
Cred că cheia cu care Anouar descuie sufletele noastre și pătrunde înăuntru este magia oud-ului, acest instrument antic și evocativ. Oud-ul este un instrument din familia lăutelor, similar cu cobza românească. Oud-ul are 6 corzi dar există și variante cu 10 ori 13 corzi. Oud-ul este foarte similar cu alte tipuri de lăute și cobze. Lăuta și oud-ul sunt instrumente folosite pe o distanță extrem de mare, cu răspândire din zona arabă, dar și în Africa de Nord și Asia Centrală însă și către Europa. Diferența principală dintre oud și alte chitare din familia lăutelor este că acesta nu are fret-uri, oud-ul fiind succesorul direct al lăutei Barbat persane. Mai jos o imagine cu un oud:
Cobza românească, cu care noi suntem obișnuiți din folclor, este tot un instrument muzical din familia lăutelor și este foarte similară cu oud-ul. Cobza este foarte răspândita în zona Moldovei și a României, fiind adusă în această zonă de lăutarii evrei care colindau zona.
Revenind la magia acestui album, vreau să aduc în discuție și personalul care a participat la realizarea acestui disc:
Anouar Brahem – oud
François Couturier – pian
Jean-Louis Matinier – acordeon
Martin Pearson – inginer de recording
Manfred Eicher – producător
Discul a fost înregistrat în iulie 2001 la Radio DRS în Zürich, Elveția.
Pentru mine, cea mai grozavă piesă de pe acest album este piesa nr. 4 numită „Pique-nique à Nagpur” care, după calmul cu care albumul începe, intervine cu un ritm care ne este aproape familiar, un ritm balcanic, aproape țigănesc am putea spune, o piesă extrem de interesantă, de faină și de revelatoare. Este aproape ca și cum oud-ul devine țambal și ne putem imagina o întâlnire undeva pe Champs-Élysées, la un colț de gang, unde doi instrumentiști fără planuri se întâlnesc într-o zi însorită și cântă despre Balcani și despre Edith Piaf în același timp.
Tot albumul este format din piese fabuloase, de la prima piesă care dă și numele albumului, „Le Pas Du Chat Noir”, care este aproape o elegie de bun simț și de introducere pentru cei trei, urmează nenumărate alte piese cu ritmuri aparte și cu stări care ne urcă și ne coboară sufletul spre dimensiunile descoperite de cei trei.
Este grozav, însă, cum se termină acest album, asemenea unui film cu final neașteptat, cei trei, Couturier, Matinier, în frunte cu Brahem, ne surprind și ne dau la final de disc o piesă numită „Déjà La Nuit”, care pe mine m-a surprins cu un rezumat pe care îl aduce discului și ne propune în plus o „rugăciune”, putem astfel auzi, în sfârșit, și vorbele celor 3, în frunte cu Brahem, care șoptește niște cuvinte greu de înțeles exact, însă cărora le înțelegi imediat dorința – și anume, aceea de a ne oferi o rugăciune pentru suflet.
Astfel, dragă melomanule, într-o după-amiază de primăvara, cu o ceașcă de ceai de iasomie în față, te invit să asculți cu sufletul deschis acest disc atât de interesant din portofoliul fabulos al lui Anouar Brahem și să te conectezi și tu, așa cum am făcut-o și eu, la rugăciunea propusă de el care, pentru mine, a fost o rugăciune despre iubire și despre însemnătatea trecutului meu pe care acum, în sfârșit, îl înțeleg mai bine.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify:
Tidal:
Apple Music:
O placere sa citesc recenzia lui Silviu. Bine documentata ca deobicei, te imbie nu numai sa asculti albumele lui Brahem dar si explorezi colectia fabuloasa a lui ECM. O comoara muzicala cu adevarat.