Dragă melomanule, astăzi ne vom aminti împreună de carismatica Amy Winehouse, această cântăreață britanică care, mult prea devreme, a intrat în „elitistul” „27 Club” al artiștilor dispăruți dintre noi la vârsta de 27 de ani.
Discul de față este al doilea album al lui Amy și a fost lansat în octombrie 2006 de Island Records. Compozițiile îi aparțin aproape integral lui Amy și versurile vorbesc despre relația tumultoasă pe care aceasta o avusese la acel moment cu fostul său iubit, Blake Fielder-Civil, cu care, în mod interesant, ajunge să se și căsătoreasca apoi.
Blake o părăsise pe Amy și se întorsese la fosta sa iubită, iar suferința cauzată a determinat-o pe Amy să compună versurile și cântecele legendare pe care le regăsim pe acest album. Blake și Amy nu au stat foarte mult timp despărțiți, însă această energie temporară a dat, paradoxal, puterea de creație pentru unul din cele mai grozave albume pop ale anilor 2000.
Este foarte interesant twist-ul de anii 60 pe care îl are atât imaginea cântăreței britanice cât și muzica de pe acest album. Atât modul său de a cânta, cât și mood-ul unora din piese sunt parcă rupte din tot ceea ce însemna cultura anilor 60 în America, acel mod unic de a se îmbrăca al doamnelor, cu rochii colorate și cu machiaj simplu dar exagerat pe eyeliner, cu părul prins în coc și cu bucle sculptate lung, așa cum bine obișnuia Amy să se prezinte în acest stil care îi aparținea în integralitate. Daca Amy ar fi trăit până astăzi, sigur aș fi văzut-o jucând alături de Rachel Brosnahan în grozava serie „The Marvelous Mrs. Maisel”, în care sunt reprezentați atât de bine anii 60 și New York-ul de atunci.
De Amy auzisem prima dată la MTV unde în anii 2000 am văzut videoclipul piesei „Rehab”, primul single extras de pe acest album, cu care artista s-a propulsat în celebritate. Am urmărit atunci videoclipul și felul în care Amy cânta și se prezenta mă deochease pe loc, mi-am zis: „trebuie să urmăresc pe mai departe ce scoate gagica asta”. Amy era clar un personaj cu multă personalitate și care îți rămânea imediat în memorie, recunoscând-o de la kilometri distanță, după hit-ul Rehab, toată lumea o știa pe Amy.
Amy nu era un artist foarte elaborat, imaginea sa chiar dacă era îndrăzneața, era simplă, iar stilul său, chiar dacă ascuțit, nu avea multe substraturi. Amy era ce era, foarte sinceră și cu o prezență în muzică cum poate nu mai existase în muzica comercială încă din anii 60: niște compoziții adevărate, despre viață, prezentate într-un mod curat și cu un stil fără multe fațete, muzica și discul său fiind pline de adevăr, însă extrem de speciale, Amy dezvăluindu-ne un stil unic și inconfundabil.
Înainte de „Rehab”, Amy mai lansase un album numit „Frank”, a cărei copertă o poți vedea mai jos, Frank fiind un album dedicat fostului său iubit Chris Taylor și realizat din aceeași putere creativă a suferinței de cuplu. Frank fusese un album jazz produs de Salaam Remi.
Ulterior, după 2003, Amy descoperă dragostea sa pentru perioada anilor 60 și începe și povestea sa de dragoste cu Blake. Amy declarând mai târziu: „când m-am îndrăgostit de Blake deodată <<the sixties>> au apărut în jurul nostru”. Mai jos o imagine cu Amy și Blake:
Legendele spun că cei doi petreceau împreună foarte mult timp într-un bar din Camden unde muzica tipică era blues-ul și 60s girl groups, dragostea dintre ea și Blake cât și momentele petrecute în acel bar fiind fundația albumului Rehab.
În aceeași perioadă, Winehouse trecea prin niște probleme foarte dificile, abuza mult de băutură, droguri și slăbise foarte mult ajungând piele și os. Mulți apropiați pun aceste probleme pe faptul că Amy pierduse concomitent și pe Blake și pe bunica sa, sursa echilibrului său.
Rămasă fără Blake și fără bunica, Amy „în derivă”, scrie de una singură mai toate piesele acestui album și apoi merge în studioul lui Salaam Remi să înregistreze o parte din piese și în cel al lui Mark Ronson pentru cealaltă parte a pieselor.
Astfel, Amy călătorește mai întâi în studioul lui Salaam Remi, Zoo Studios, din Miami, și înregistrează alături de acesta cinci piese de pe album: „Tears Dry On Their Own”, „Some Unholy War”, „Me & Mr. Jones”, „Just Friends” și „Addicted”. Sesiunile de înregistrare alături de Remi au fost extrem de intime, doar cei doi în studio, Amy la voce și Salaam la chitară. Existând apoi, după înregistrare, o sesiune simplă în care Salaam interpreta celelalte instrumente pe rând și le adăuga în mix. Mai jos o imagine cu Amy și cu Salaam Remi:
Salaam Remi, pe numele său complet Salaam Remi Gibs, născut în 1972 în Queens, New York, este un producător caraibiano-american extrem de cunoscut pentru colaborările cu NAS, Alicia Keys, Fugees, Fergie și, bineînțeles, Amy Winehouse. Salaam a câștigat 10 premii Grammy de-a lungul anilor, dintre care două cu Amy Winehouse.
Ulterior colaborării cu Salaam, pentru cealaltă parte a discului, Amy este pusă în legătura cu Mark Ronson de către casa sa de discuri, între cei doi fiind dragoste profesională la prima vedere și Amy mergând apoi în studioul din New York al lui Ronson să înregistreze 6 piese: „Rehab”, „Back To Black”, „You Know I’m No Good”, „Love Is A Loosing Game”, „Wake Up Alone” și „He Can Only Hold Her”. Mai jos o imagine cu Mark și Amy:
În 2010 Ronson declara că i-a plăcut să lucreze foarte mult cu Amy pentru că era extrem de directă, îi spunea pe loc când nu îi plăcea ceva. Unul din aceste momente de sinceritate a fost când cei doi s-au întâlnit pentru prima dată și, dat fiind că Ronson era inginer de sunet la acel moment, Amy a declarat pe loc că este surprinsă și că se aștepta să întâlnească un „bătrân” cu barbă albă.
Despre piesa „Back To Black”, Ronson declara mai târziu că o compusese chiar în noaptea de după prima sa întâlnire cu Amy, Ronson stătuse treaz toată noaptea inventând la pian celebra linie care definește „Back To Black” și apoi Amy i-a adăugat versuri în dimineața următoare.
La fel de interesantă este și povestea piesei „Rehab”, Ronson povestindu-ne mai târziu că într-o pauză de la înregistrări, cei doi au ieșit într-o plimbare în jurul studioului și fiind însoțiți de energia plimbării, au povestit despre o perioadă din adolescența lui Amy când locuia cu părinții săi și avea probleme cu băutura. Atunci, toți cei din jurul său s-au mobilizat și i-au propus să meargă la dezalcoolizare (rehab), Amy relatând exact: „You know they tried to make me go to rehab, and I told them, no, no, no”.
Instantaneu Mark a explodat: „Ce poveste grozavă și ce frazare interesantă, ar trebui să ne întoarcem imediat la studio și să transformam asta într-un cântec!”. Bineînțeles că asta s-a și întâmplat și ce a urmat a fost de-a dreptul legendar, piesa Rehab devenind un hit absolut.
Este foarte interesant că pe cât de mult succes a avut acest disc, are totuși o multitudine de greșeli în special în zona de înregistrare. Spre exemplu, este știut că preamp-ul microfonului cu care Amy a fost înregistrată pe piesele realizate de Ronson intra des în clipping și asta se simte în anumite pasaje. De asemenea, tot în cazul pieselor cu Ronson, modul de înregistrare al instrumentelor nu a fost unul perfect, se simte foarte mult bleed între acestea. Ulterior Ronson declara că acestea nu ar fi de fapt greșeli și că au fost intenționate pentru a simula mai bine senzația de 60s.
Chiar și cu aceste neajunsuri, însă, acest disc este magic și pentru un moment nu simți că este realizat în două sesiuni diferite, de doi producători diferiți, când îl asculți pentru prima dată ai impresia de un tot unitar. Acest merit îi aparține și lui Tom Elmhirst care s-a ocupat de mix-ul întregului album după ce cele două sesiuni de înregistrare fuseseră terminate.
Tom nu avusese de spus de bine despre niciuna din cele doua sesiuni de înregistrare, însă se plânsese în special de cea a lui Ronson, declarând că premix-ul propus de Ronson era mult prea „60s”, semănând prea mult cu Beatles, cu instrumentele poziționate prea la stânga sau dreapta imaginii stereo. Tom a „reparat” asta și astfel discul sună astăzi cum știm. Chiar și așa, însă, aș fi fost tare curios cum ar fi sunat mix-ul „defect” al lui Ronson, pentru că din cele descrise de Tom cred că ar fi făcut o cinste mai mare vocii și stării lui Amy.
Este interesant că dintre cele doua producții, Salaam și Mark, parcă o prefer pe a lui Salaam, mi se pare că ce a făcut el este mult mai potrivit interpretei britanice, cu toate că hiturile absolute care au făcut-o celebră pe Amy îi aparțin lui Ronson: Rehab, Back To Black sau You Know I’m No Good.
Piesele lui Ronson sunt poate prea punchy comparativ cu cele ale lui Salaam, chiar dacă Ronson era la început când a lucrat cu Amy, nu trebuie să uitam cât de prolific a fost în cariera sa în următorii ani, Ronson fiind unul din cei mai de succes producători ai anilor recenți, lucrând cu nume ca Lady Gaga, Adele, Miley Cyrus sau Bruno Mars.
Amy Winehouse se năștea în 1983 în Enfield, UK, din părinți evrei, tatăl său fiind geamgiu și mama sa fiind farmacistă. Amy a locuit toată copilăria sa în Londra, zona Southgate, multe din rudele sale pe linie maternă fiind muzicieni, în special de jazz. De aici Amy avea să își tragă pasiunea pentru muzică.
Ușor, ușor, influențată de aceste chestiuni, Amy și-a cumpărat o chitară când avea 14 ani și a început să cânte singură. Nici șase ani mai târziu era deja vocalistă a „National Youth Jazz Orchestra” cântând cover-uri dupa Sarah Vaughan și Dinah Washington. Așa cum spuneam mai sus, primul său album „Frank” a fost foarte influențat de dragostea sa pentru jazz-ul vocal, albumul având un succes notabil.
Ceea ce a urmat pentru Amy după Frank, a fost albumul de față, Back To Black, mai puțin orientat către jazz și mai mult orientat către anii 60 și către muzica pop. Bineînțeles că cu primul single, Rehab, notorietatea sa a decolat și Amy a devenit foarte cunoscută.
Din păcate, însă, problemele sale nu s-au oprit, ci s-au întețit și artista britanică devenise din ce în ce mai afectată de excesele sale: bea foarte mult și se droga. Sunt nenumărate relatări din perioada 2006-2007 de promovare a Back To Black, când Amy se făcea de râs, ieșind pe scenă în stare de ebrietate avansată, fiind huiduită de cei din audiență, artista coborând de pe scenă înjurându-și fanii.
Îmi aduc aminte cu tristețe un moment pe care l-am văzut la televizor în acea perioadă de 2006-2007 când Amy câștigase un premiu important la MTV Music Awards și cântase în direct. Țin minte că a pășit pe scenă împleticindu-se și era atât de „beată” încât nici nu a putut pronunța versurile piesei „Rehab”, ci doar le-a „gângurit”, pe parcursul piesei nu s-a auzit vreun cuvânt, ci doar niște sunete. Chiar și așa însă, a reușit să ridice în picioare audiența, chiar dacă mulți dintre cei de acolo râdeau de ea.
Sigur că nu așa trebuie să ne-o amintim pe Amy, însă, trebuie să înțelegem foarte bine ce persoane delicate sunt artiștii și ce greutate se poate așeza pe umerii lor împreună cu faima. Nu toți artiștii pot „duce” faima și cred că Amy a fost una dintre aceștia. Era clar foarte talentată și ar fi avut foarte multe de oferit pe mai departe, dar în același timp era și foarte firavă.
Chiar dacă Back To Black, urmare a premiilor câștigate și a vânzărilor colosale era în stratosferă și Amy devenise extrem de cunoscută, succesul său în anii ce au urmat 2009, 2010, 2011, se diminuase și mai toate aparițiile sale erau înconjurate de dezaprobare și de scandaluri. Era clar, din păcate, că artista era pe o cale distructivă.
La doar 27 de ani artista se stingea, singură, în patul său, răpusă de o supradoză de alcool. S-a descoperit, ulterior, că consumase cca. 6 litri de vodcă în mai puțin de câteva ore. Un tribut mare i l-a adus chiar cartierul Camden, unde a și locuit și s-a iubit cu Blake. Administrația locală Camden, cu ajutorul sculptorului Scott Eaton, a ridicat o statuie de bronz a artistei care scoate în evidență stilul său inconfundabil. Statuia se poate regăsi în Stables Market, Camden Town, North London:
După cum povesteam în primul paragraf al acestui articol, Amy face parte, din păcate, din exclusivistul „27 Club”, denumit impropriu „club”, fiind mai mult o listă compusă din celebrități care au murit la această vârstă fragedă de 27 de ani. Nu mă mira deloc că acest „club” a fost înființat și există oameni care mențin această listă, dat fiind că au existat multe personalități care au dispărut dintre noi la aceasta vârstă, amintesc aici doar câțiva: Jimi Hendrix, Brian Jones, Janis Joplin, Jim Morrison, Jean-Michel Basquiat, Kurt Cobain și, bineînțeles, Amy Winehouse. Mai jos o fotografie cu un graffitti din Tel Aviv care înfățișează cei mai cunoscuți membri ai acestui grup:
Este foarte interesant cum atât de mulți artiști geniali au murit la această vârstă răpuși în special de abuzul acesta de alcool și droguri sau prin sinucidere. Eu am reușit prin intermediul Wikipedia să număr cca. 80 de artiști cunoscuți care fac parte din „Club 27”. Însă, despre această idee, că celebritățile cele mai speciale mor la vârsta de 27 de ani, oamenii de știință spun că este mai mult un fel de mit urban, însă eu îmi permit să ridic o sprânceană la ce spun ei și să mă uit la imaginea de mai sus și să îmi spun: „dacă nici aceștia nu au fost cei mai speciali, atunci cine?”. După ce am parcurs lista celor 80, trebuie să recunosc că este o coincidență cel puțin interesantă acest „Club 27”.
Este just și clar că băutura în exces, drogurile și orice formă de abuz în general, nu sunt chestiuni OK și că nu vor duce nicăieri bine. Îmi aduc aminte episoade la care am fost martor în trecutul meu care pe mine, ca om, m-au cutremurat și m-au pus teribil pe gânduri și am încercat întotdeauna să fac ceva în acest sens: fie să readuc oamenii respectivi pe calea cea dreaptă, fie să ridic un semnal de alarmă.
Îmi aduc aminte cu un gust semi-amar despre vremea facultății mele în care, într-un periplu de practică la un post de radio de stat (nu-i dau numele), afectat într-un context de problema drogurilor care căpătau din ce în ce mai mult apetit printre tinerii vremii, am prezentat acolo un articol în care blamam drogurile, subliniam natura lor periculoasă și ridicam un semnal de alarmă dând exemplu câțiva prieteni care erau din ce în ce mai afectați de efectele nocive ale drogurilor.
Sensibilizată de cuvintele mele din articol, directoarea departamentului respectiv din radio unde făceam eu practică, m-a dus prin cotloanele radioului să îl vizităm inopinat pe un domn care realiza o emisiune la radio în fiecare săptămână, având ca subiect principal fix drogurile și educația tinerilor în acest sens. Pe drum, foarte entuziasmată, Doamna îmi spunea: „Silviu, tu ai scris foarte bine și omul acesta se ocupă fix de ce ai scris tu acolo, trebuie neapărat să îl ajuți”.
Doamna, nu o să îi dau numele, a considerat că poziția mea de atunci, de tânăr de 20 de ani care sublinia niște neajunsuri și trăgea un semnal de alarmă anti-droguri, îl va ajuta foarte mult pe domnul respectiv care avea nevoie de astfel de voci și îmi propunea că mai bine să merg acolo și chiar să îl ajut la emisiune.
Ajunși acolo am fost întâmpinați cu mare reticență de un om deranjat care ne-a dat afară din biroul lui și ne-a întrebat: „V-am chemat eu?” „Păi da… <răspunse Doamna vizibil jenată> dar m-am gândit… fiindcă Silviu a scris acest articol și este fix ce aveți Dvs. nevoie..”, iar dânsul a răspuns pe loc urlând pe holurile goale ale radio-ului „Păi și dacă a scris, ce? L-am pus eu să scrie???”. Așa că am făcut întoarcere în loc și am plecat imediat de acolo, era clar că emisiunea pe care o auzeam eu și Doamna în fiecare săptămână la radio nu avea legătură directă cu omul care o realiza. Doamna m-a luat de mână și ne-am întors împreună în biroul dânsei, lângă ceilalți colegi cu care făceam practică.
Pe drumul de întoarcere însă, nu ne-am mai grăbit și am mers așa, agale, și abătuți amândoi și mi-a spus: „Așa este România, Silviu, astăzi nu am avut succes, însă sunt sigură că pe viitor se va schimba, tu nu te opri din scris”. Nu am mai ținut legătura cu Doamna respectivă și poate nu mă mai ține minte, însă, dacă cumva ajunge la cuvintele mele de acum îi spun că a avut dreptate, România s-a schimbat, totuși, fie și măcar un pic în acești 20 de ani care au trecut și îi mulțumesc mult că a încercat atunci. Dacă am încerca, așa, mai mulți, poate schimbarea ar veni mai repede.
Reîntorcându-mă la discul în discuție, oricât de ciudat ar suna, cred că regăsim și noi adicție în felul în care acesta sună, și dacă ar fi să definesc cumva acest disc, l-aș denumi fix așa: un fel de drog, pentru că, atunci când îl pui pe ascultat, muzica de pe el dă dependență, eu unul l-am ascultat de foarte multe ori, pe repeat, discul având o forță aparte care efectiv te împiedică să îl oprești.
Piesa mea preferată de pe disc este „Wake Up Alone”, o piesă pe care, atunci când o ascult, mi-o prezintă pe Amy în straiele sale specifice cântând o muzică de acompaniament la un fel de bal în anii 60, în felul acela de organizare în care formația cântă evergreen-uri la un volum mic, în fundal, acolo, într-un colț al sălii. Wake Up Alone este genul acela de piesă pe care un astfel de vocalist de evergreen-uri de abia îl așteaptă și atunci când îl cântă, chiar dacă se află într-o conjunctură cu niște oameni fără atenție la muzică, închide ochii și îl cântă pentru sine, într-un mod secret și sensibil, cu sufletul la vedere, acolo în fața tuturor, însă atât de departe de toți. Așa o simt pe Amy cântând această piesă. De pe tot albumul mi se pare că Amy este cea mai sinceră pe această piesă.
Rămân cu părerea de rău pentru că Amy nu și-a continuat cariera și viața, sunt sigur că ar fi fost pe mai departe la fel de specială că Nina Simone, Billie Holiday ori Ella Fitzgerald și aș fi fost foarte curios cum ar fi filtrat ea vremurile moderne.
Astfel, dacă ai poftă de un „cocktail” marca Amy Winehouse, nu ezita să asculți acest album, vei simți un pic de jazz, un pic de blues, un pic de soul și vei fi transportat imediat în <the sixties>, unde te vei lăsa învălurit de supărarea lui Amy față de Blake care metamorfozează atât de frumos supărarea femeii față de bărbatul său într-o muzică eternă „îmbătată” de voie bună.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify:
Tidal:
Apple Music:
