Dragă melomanule, săptămâna aceasta îți voi scrie despre un disc foarte drag mie, despre care am niște amintiri speciale care mă transpun de fiecare dată într-un trecut mai gri al țării noastre, dar, în același timp, un trecut plin de ingeniozitate. Albumul în cauză aparține trupei Enigma și se numește „The Cross of Changes”, lansat în 1993 la Virgin Records. Permite-mi să îți trezesc curiozitatea despre ceea ce urmează: vei citi o poveste românească trăită de un român, dar și povestea trupei Enigma, o trupă foarte aproape de a fi la fel de românească. Intrigant, nu-i așa?
Ei bine, dragă melomanule, cred că era vara lui 1995 când s-au întâmplat toate acestea, eram în vacanța de vară, probabil undeva între clasa a șasea și a șaptea, misterul muzicii deja mă cuprinsese, și pe cât posibil colecționam muzică atât cât îmi puteam permite sau pe cât aveam acces, discurile originale vestice fiind foarte rare în perioada aceea. La nici 5 ani de la Revoluție începuseră ușor-ușor să fie disponibile tot felul de albume muzicale, găseai prin târguri tot felul de viniluri second-hand, casete audio înregistrate, rareori „originale”, dar ceea ce ne capta interesul tuturor erau CD-urile. Acest format care exista în străinătate încă de la începutul anilor 80 făcea furori în Romania, pe buzele tuturor fiind sintagma „ce bine se aude pe CD”. Adevărul este că CD-ul era un exemplu pentru ceea ce se întâmpla în România la momentul respectiv, cortina groasă căzuse în 1989, însă parcă tot mai stătea așezată peste oameni, dar atunci, începând cu mijlocul anilor 90, chiar și așa așezată peste noi, devenea un pic mai transparentă, iar noi toți puteam începe să vedem mai clar spre Europa, iar Europa începea să ne trimită „cadouri” care ne fascinau plăcerile atât de frumos. Unul din aceste cadouri era CD-ul, acest suport de muzică vestic nemaiauzit. Când puneai să cânte un CD era ca și cum dădeai cortina groasă și prăfuită la o parte, auzeai mai clar, totul era ascuțit și colorat.
În acest fel, la cei nici 14 ani ai mei, mă dotasem și eu cu o „combină” muzicală care avea și CD-player. Aveam foarte multe casete audio și discuri de vinil, însă, ceea ce ducea sunetul la un nivel net superior era CD-ul și după acesta tânjeam cât de tare puteam. CD-uri nu prea aveam și doream să fac tot ce se poate să îmi măresc colecția.
De ceva vreme aflasem că în diferite puncte cheie ale Bucureștiului au început să se vândă așa numitele CD-uri „bulgărești”. Astfel, așteptam cu nerăbdare vacanța de vară pentru a găsi o zi potrivită în care să ajung într-unul din aceste locuri și să îmi cumpăr de toate economiile mele cât mai multe CD-uri „bulgărești”.
De fapt, dragă melomanule, ce erau aceste CD-uri bulgărești? Erau CD-uri de contrabandă realizate cel mai probabil undeva în Bulgaria, de aici venindu-le și numele. Erau copii fidele ale albumelor de succes ale momentului, detașându-se însă printr-o construcție mai modestă a discului în sine, se auzeau clar mai prost decât originalul, însă erau copiate decent, în sensul că discurile erau printate similar cu originalele, iar carcasa avea aceeași copertă, copiată și aceea bineînțeles, însă booklet-ul era limitat la doar două pagini, fără a fi printat și la interior. Prețul era simțitor mai mic decât originalul, undeva de cinci ori mai puțin.
De fapt, melomanule, este de spus că mulți dintre noi pe vremea aceea nici nu făceam diferența dintre discurile originale și cele piratate. Pentru noi erau „CD-uri” și cam atât. Distribuția se făcea printr-un sistem piramidal, de tip din ușă-în-ușă, existând o adevărată armată de distribuitori care bântuiau prin tot orașul, prin instituții și pe la firme, erau înarmați cu exemplare ce puteau fi cumpărate pe loc și cu cataloage de unde puteai face comenzi speciale. CD-urile bulgărești au fost un fenomen uriaș în Europa acelor ani, contribuind negativ la starea industriei muzicale mondiale.
Însă, dacă această piraterie a făcut și ceva bine, atunci aș putea spune că ne-a educat pe noi toți cei ce ne dezvelisem de cortina prăfuită. Nu am fi avut bani pentru discuri originale, iar cele bulgărești ne-au dat acces la muzica vestului, la albumele vechi consacrate, dar și la cele noi care apăreau în acele vremuri. Din fericire acest fenomen a fost complet abolit în vremurile din prezent, ultimele reminiscențe ale acestor fabrici de CD-uri pirat din Bulgaria au fost complet curățate la începutul anilor 2000.
Astăzi industria muzicală nu mai are de suferit atât de mult din cauza pirateriei, astăzi industria muzicala suferă însă de faptul că artiștii câștigă mult mai puțin din serviciile de streaming față de cât câștigau în trecut din vânzarea de discuri fizice. Poate și ceea ce se întâmplă acum este tot o formă de piraterie, dar măcar este legală.
Revenind la povestea mea, îți spuneam că venise momentul să merg și să cumpăr niște astfel de CD-uri, aveam deja în colecție câteva, însă dorința mea era să am cât mai multe, curiozitatea mea și nesațul meloman erau mari. Astfel, într-o zi de vacanță de vară când nu aveam de făcut mare lucru, am plănuit cu colegul meu Răducu să mergem la magazinul unirea din București, acolo auzisem noi că sunt CD-uri undeva la etajul 3.
Înainte de a merge la Unirea, am luat toți banii pe care îi aveam strânși, o parte primiți de la tatăl meu și o parte de la bunica mea, Ștefania. Erau tot ce putusem eu strânge în acel an. Adițional am mers cu Răducu să ne încasam și alocația de elev, țin minte că aveam niște carnete de cec lungi și albe, pe fiecare lună în parte puteam lua de la poștă o mica sumă de bani, alocația de elev pe care statul român o oferea. Special nu umblasem acolo de câteva luni, planul meu era să încasez cât mai multe luni la un moment dat că să cumpăr cât mai multe CD-uri.
Am mers la poștă, unde am stat la o coadă generoasă și, imediat ce mi-a venit rândul în spatele lui Răducu, am întins caietul de cecuri doamnei de la ghișeu. Doamna era tristă, așa cum se purta pe vremea aceea, dar, tot i-am furat un zâmbet – parcă mi-o aduc aminte și acum cum a spus „ai economisit, măi băiete”.
Înarmați cu bani, eu și Răducu am pornit cu tramvaiul 21 de la Doamna Ghica spre capătul tramvaiului, la Sf. Gheorghe, Kilometrul 0, de acolo putând să mergem pe jos până la magazinul Unirea, să fi fost 10 minute de mers. Eu îmi pusesem toți banii într-o sacoșă de plastic albă pe care scria „Bancpost”. Aruncasem acolo carnetul de cecuri, banii strânși de mine, banii de la tatăl meu, banii de la bunica și banii de alocație. Sacoșa mea era plină cu bani, mă simțeam ca în filmele lui Scorsese pe care le vedeam pe video-ul tatălui meu, traduse, bineînțeles, de Irina Margareta Nistor.
Păreau bani mulți în sacoșă cu Bancpost, însă, din păcate, nu însemnau la fel de mult. Alocația de stat lunară per elev era în suma de 9000 lei în 1995, tot atunci un dolar putea fi cumpărat cu 2033 lei. Deci, alocația mea valora atunci 4.4 dolari, cca. 9 dolari în vremurile de acum, translatat în banii de astăzi am putea spune că alocația valora 43 de lei pe luna. Pare foarte puțin acum, însă atunci banii aveau alta putere în România, totul era încă foarte ieftin. Este interesant de observat că acum, în 2025, alocația de elev este în suma de 292 lei, astăzi putem cumpăra 60 de dolari cu această sumă, deci, o schimbare există.
După acest periplu financiar, mă reîntorc la povestea mea din tramvaiul 21 și continui drumul meu și al lui Răducu către magazinul Unirea. Deci, îți amintești nu? Sacoșa „plină” cu bani și dorința de a cumpăra CD-uri. Mă țineam de barele tramvaiului, stăteam acolo în spate unde îmi plăcea mie și zâmbeam într-una pentru că știam ce va urma, un adevărat regal, urma să mă întorc acasă cu sacoșă cu Bancpost plină ochi cu CD-uri care mai de care.
Doar că, dragă melomanule, acest entuziasm mi-a fost curmat abrupt atunci când pe scările de lângă mine a urcat un individ mare, masiv, să fi avut spre 30 de ani, care ne-a cerut imediat biletele la control. Era controlor. Imediat inima mi-a stat. Uitasem să iau bilet! Nu, așa ceva nu se poate! Cât ghinion să am?
Răducu a scos abonamentul, iar eu nu am scos nimic, pentru că nu aveam nici abonament și nici bilet, evident. În tot acel entuziasm uitasem complet să îmi iau bilet, nici nu se punea problema altădată să merg fără, așa acum mă învățase bunică-mea. Cert este că tipul s-a supărat foarte tare și mi-a spus că nu este normal să merg fără bilet. Avea dreptate. Eu însă nu mă gândeam decât la CD-uri în timp ce mă certa. Apoi nu m-a mai certat însă s-a uitat în sacoșă unde a văzut bani mulți. Eu tot la CD-uri mă gândeam și îmi dădeam seama că se îndepărtează și mai mult de mine.
O babă bine intenționată a intervenit și l-a apostrofat: „nu este normal să îi umblați în sacoșă!” – controlorul a râs subtil, știa el mai bine ce este de făcut, baba nu avea putere să îl oprească, legea trebuia aplicată. „Lasă-i în pace, sunt copii” – a continuat supărată baba, dar controlorul nu s-a sinchisit, și și-a luat din sacoșă suma necesară amenzii, mi-a dat chitanța și a plecat. Chiar o fi fost controlor? Chiar trebuia să umble în sacoșă? De ce nu i-am ținut piept? „I-am ținut” – dar mult mai târziu și sub alte forme, am avut atunci multe de învățat din lecția aceea. Cert este că în sacoșă mai rămăseseră bani, însă nu foarte mulți, probabil doar de un CD și de un bilet de întoarcere, bineînțeles.
Răducu m-a întrebat: mai mergem? Și zic, da, hai măcar să vedem ce găsim. Triști amândoi am ajuns la destinație și, într-adevăr, la etajul trei am găsit standul cu pricina, dosit într-un gang, în spatele unui galantar cu mătăsuri la metraj, era un fel de stand unde era o doamnă care vindea mai multe chestiuni, printre care avea și câteva cutii de carton pline cu CD-uri. Erau acolo multe nestemate – Oasis – Definitely Maybe, Nirvana – Unplugged in New York, The Notorius B.I.G. – Ready to Die și multe altele – discuri noi, recent lansate. De asemenea și discuri consacrate, mai vechi și mai noi.
O, Doamne, câte aș fi putut cumpăra cu banii pe care îi avusesem! Însă, lecția era lecție și trebuia să mi-o asum. Nu mai aveam bani decât de un singur CD. Tot ce puteam face era să tragem din cutie CD cu CD și să ne uitam la coperți, pe unii artiști îi știam, pe alții nu – era ca o loterie. Nu se punea problema să asculți înainte sau să ai vreo discuție cu doamna care vindea. Dânsa nu știa ce vinde, nu cunoștea ea cine este Nirvana sau Oasis. Dânsa vindea CD-uri de contrabandă în plina zi în cel mai mare și mai prestigios magazin din București, însă nu conta asta, atunci nu erau legi în Romania împotriva pirateriei, putea vinde oricine oriunde CD-uri piratate.
După ce am tot „frecat” CD-urile de colo colo vreo jumătate de ora, doamna s-a iritat și ne-a spus să plecam dacă nu cumpăram nimic. Dacă astăzi vi se pare că operatorii de la casele de marcat de la Mega sau cei ce vând în magazinele Zara sunt neobrăzați, să vedeți voi cum era atunci în 1995. Și din acest punct de vedere lucrurile s-au schimbat dramatic de mult – o chestiune pe care nu o vedem atât de ușor, din păcate. Cu siguranță că în ziua de azi nu te-ar mai amenința nimeni că te aleargă cu mătura prin magazin, nu-i așa? Ei bine, nouă atunci, în 1995, asta ne-a fost amenințarea, că dacă nu plecam, vom fi alergați și bătuți cu mătura. Ne-a și arătat-o de altfel – era o matură de paie. De frică am tras repede un CD, am plătit și am plecat.
„Ce ai luat?” a întrebat Răducu – „Enigma” am răspuns. Așa am intrat prima dată în contact cu acest disc, cumva din întâmplare, cumva din greșeală, cumva de frică și cumva fiindcă atât de puțini bani am mai avut.
În drum spre casă tot ce am putut să fac a fost să mă holbez la această coperta unică și criptica, să încerc să îmi dau seama ce urmează să aud. Auzisem de la Enigma celebra lor piesă „Sadeness (Part I)”, pe caseta tatălui meu pe care avea înregistrată această piesă sta scris: „Enigma”, așa auzisem și de trupa și de stilul lor. Probabil forțat de împrejurări și fără să îmi dau seama, am ales rapid trupa aceasta, știind în subconștient ce mă așteaptă.
The Cross of Changes, căci așa se numea discul tras din grămada de CD-uri din Unirea, este al doilea disc al trupei Enigma, lansat pe 6 decembrie 1993 la Virgin Records. Discul apărea după ce Enigma cunoscuseră un succes mondial cu primul lor disc, MCMXC a.D., lansat în 1990 și în special cu legendara piesă „Sadeness (Part I)” – o piesă care făcea furori în toata lumea.
Mai târziu descopeream cu stupoare că nu degeaba trăsesem pe Enigma din grămadă, trupa fiind creația unui român, grozavul Michael Cretu, vocea de pe albumele Enigma aparținând soției acestuia, nimeni alta decât cântăreața Sandra. Îți las mai jos o imagine cu cei doi:
Le stătea foarte bine împreună, formau un cuplu superb, așa cum i-am putut percepe noi românii atunci în anii 80 și 90, un cuplu de vis care ne dăduse două proiecte muzicale de foarte mare succes – Sandra – cu celebrele ei piese, în frunte cu „Maria Magdalena” – toate produse de Michael Cretu și, puțin mai târziu, Enigma, acest stil inconfundabil în care cei doi și-au găsit o colaborare și mai adâncă.
Astfel, Enigma se înființa după succesul desăvârșit cunoscut de Cretu ca și producător al Sandrei, acesta având o idee clară de muzică new-age amestecată cu world-beat, inspirația lui de a crea Enigma venind din dorința sa de a crea un nou tip de muzică care să nu se raporteze la niciun fel de reguli, ceva nou, ceva inedit. Legenda spune, de asemenea, că ideea de a crea Enigma a venit și la recomandarea lui Mike Oldfield, care i-a mărturisit lui Cretu că ar merita să creeze ceva deosebit din toate aceste idei ale sale.
Enigma a fost un proiect creat într-o locație specială, Sandra și Cretu s-au căsătorit la finalul anilor 80 și s-au mutat pe insula Ibiza din Spania, unde au construit un studio de înregistrări special numit A.R.T. Studios, situat în vila lor de pe insulă. Din păcate, atât studioul cât și vila au fost demolate în 2009, nerămânând imagini sau alte vestigii ale acestora. Rămâne, bineînțeles, muzica produsă acolo. La momentul respectiv studioul era „state-of-the-art”, având toate echipamentele localizate într-o cameră separată, un pupitru de mixing realizat special pentru Cretu de compania AMEK, înregistrările realizându-se integral în mediu digital în Pro-Tools. În prezent, Michael Cretu lucrează pe un sistem complet mobil numit „Merlin”, bazat pe tehnologie computerizată.
Revenind și la romanul Michael Cretu, îți relatez că acesta se năștea în 1957 la București, tatăl sau fiind român și mama austriacă. La nici 11 ani a studiat pian la Paris, începând să se îndrăgostească apoi de muzica Beatles și fiind interesat în a-și face o carieră în muzica pop. La 18 ani s-a mutat din România, plecând în Germania de Vest pentru a studia la Academia de Muzică din Frankfurt.
Începutul său a fost de muzician-session, lucrând prima dată cu renumitul Frank Farian, producătorul din spatele Boney M., Cretu fiind chiar cel ce interpretează celebra linie de clape de pe „Rivers of Babylon”. În paralel cu toate acestea au existat mai multe albume solo de tip pop în care Michael își interpreta singur toate piesele, au existat, de asemenea, încercări și de a forma diferite trupe, însă fără un succes notabil. Vocea inconfundabilă a lui Cretu o poți recunoaște ușor de pe mai toate piesele Enigma, fiind acea voce enigmatică care apare pe multe din piesele trupei.
Pe Sandra o cunoștea în 1985, moment în care i-a produs primul album al cântăreței germane numit „The Long Play”. Aceștia se și căsătoreau în 1988, dar se și despărțeau în 2007, artistul recăsătorindu-se și locuind în prezent în Munchen. Astfel, chiar dacă acest cuplu fabulos se despărțea, ne rămânea indefinit muzica lor, o muzică născută din pasiunea pentru creație și pentru muzică, zămislită într-un loc magic, în Ibiza și, așa cum ne place nouă românilor să credem în continuare, din marea dragoste care a existat între Sandra și Michael.
Așadar, reîntorcându-mă la albumul nostru, acesta se năștea din liniștea insulei Ibiza în studioul A.R.T., Michael Cretu creând acest album aproape singur, retras și liniștit, folosind sample-uri de la artiști mari ca Vangelis, U2 sau Genesis. Pe lângă Sandra și Cretu, au existat puțini colaboratori pentru realizarea acestui disc, îi numesc însă: la voce Andreas Harde și Louisa Stanley, Jens Gad și Peter Cornelius la chitare.
Pe disc avem niște piese memorabile ca Age of Loneliness, Out from the Deep ori I Love You… I’ll Kill You, însă, piesa cea mai memorabilă, care a devenit imediat un hit teribil este Return to Inocence, cea cu acel videoclip fascinant realizat de Julien Temple, în care ni se prezintă viața unui om în sens invers, de la bătrânețe către copilărie și naștere, viața sa fiind observată de un timp care se scurge în sens invers. Contrar cu faptul că videoclipul duce mult cu gândul la România, nu este filmat aici, ci este filmat în Granada, Spania. Îți las mai jos videoclipul:
Vocea de pe acest cântec îi aparține lui Angel X (Andreas Harde), cât și o scurtă intervenție vocală a Sandrei – “That’s not the beginning of the end, that’s the return to yourself, the return to innocence”. Este interesant că sample-ul de tobă de pe acest cântec a fost preluat de pe piesa When the Levee Breaks a celor de la Led Zeppelin. Uluitor cum vocea unui german – Andreas Harde, se contopește cu un ritm de tobă realizat de un maestru ca John Bonham cu mulți ani în urmă, toate reunite maiestuos de mâna românului Cretu și clarificate de versurile Sandrei.
Return to Innocence conține, de asemenea, părți dintr-o înregistrare a unui cântec tradițional taiwanez pe care Cretu îl auzise la Paris în anii 80, interpretat de doi membri ai unui trib „Amis” din Taiwan, Kuo Ying-nan și Kuo Hsiu-chu. Din acest cântec tradițional Cretu a împrumutat anumite sample-uri și le-a inclus pe piesa noastră, mai târziu însă taiwanezii l-au dat în judecată și au avut sorți de izbândă, în ziua de astăzi tribul Amis din Taiwan primind 100% drepturi de autor pe piesa Return to Innocence a celor de la Enigma.
Nu vom ști niciodată cine a avut dreptate, pe de o parte cei din tribul Amis sosiseră la Paris pentru un schimb cultural și Cretu a considerat că înregistrarea este de tip „domeniu public”, mai târziu folosind sample-urile pentru a crea piesa. Pe de altă parte ceea ce a creat Cretu a fost ceva unic, chiar dacă colat din mai multe piese de puzzle, tobe de la John Bonham, linie melodică de la tribul Amis, a reușit să combine totul în ceva foarte deosebit și special. E ca și cum am spune că colajele lui Andy Warhol nu îi aparțin autorului. Eu consider că într-adevăr tribul Amis trebuia să primească ceva, dar pe de altă parte nu putem să spunem că ceea ce a realizat Cretu nu îi aparține. Până și rezolvarea acestui proces cu tribul Amis ne dovedește ce fel de persoană este Michael Cretu, acesta recunoscându-și abaterea și preferând să le predea celor din trib o compensare totală în afara instanței, predându-le toate câștigurile pentru piesa „Return to Innocence”. Îți las mai jos o imagine recentă cu acest mare artist, Michael Cretu, sufletul Enigmei, un artist cu care noi romanii ar trebui să ne mândrim:
Cred că este inerent ca atunci când atingi o formă de succes să ai atât fani cât și opusul lor, persoane care nu vor fi mulțumite de ceea ce faci. Este normal, face parte din natura omenească, suntem diferiți și nu avem cum să îi mulțumim pe toți. Până nici Dumnezeu nu reușește asta.
Indiferent de cum a fost realizată, muzica Enigma rămâne un adevărat deliciu, o magie specială care apare în camera de audiție atunci când pui pe ascultare Enigma, cu ale sale discuri eterice, parcă coborâte din planul spiritual și transformate într-o poartă către acesta.
În încheiere, nu îți mai sunt dator decât cu ultima piesa din puzzle-ul poveștii mele – ce s-a întâmplat când am ajuns acasă, ce am auzit eu pe „The Cross of Changes”, cum m-a schimbat acest disc. După toate peripețiile cu controlorul și cu doamna cu mătura, am ajuns în sfârșit acasă, puțin trist, dar și nerăbdător să ascult discul. Era deja târziu, mai întâi am mâncat și până când am reușit să ajung să ascult discul ai mei deja se culcaseră. Deci, nu puteam asculta așa cum ar trebui, pe boxe. Dar, ce să vezi, încă de pe atunci aveam în dotare niște căști foarte bune, niște Technics-uri care, în lipsă de termen de comparație la vremea aceea, se auzeau extraordinar.
Am pus Technics-urile pe cap și am lăsat să curgă albumul, cufundându-mă în fotoliul din camera mea. Încăperea era foarte mică, probabil 2×4 metri, nu avea mai mult, însă, muzica pe care o auzeam eu de pe Cross of Changes era uriașă, ducându-mă foarte departe, așa cum ziceam mai sus, deschizându-mi o poartă către un spațiu eteric și misterios, lăsându-mă să plutesc liber. Trăiam pentru prima dată toate acestea și îmi este imposibil să îți pun în cuvinte felul în care acest disc m-a schimbat.
Probabil m-am culcat spre dimineață, dacă îmi aduc bine aminte eram deja la al patrulea repeat al albumului când soarele răsărea. Așa am cuplat răsăritul cu Enigma, și așa o să îmi rămână în suflet, ca un nou început, o muzică fresh cu o calitate de răsărit de soare – o amintire misterioasă pe care nu o să o uit niciodată, păstrând enigma în sufletul meu pentru totdeauna.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
