Dragă melomanule, astăzi îți voi scrie despre un artist foarte drag mie, ale cărui cântece și albume le-am ascultat din scoarță în scoarță imediat ce au fost lansate. Îmi aduc aminte aici cu precădere de albume ca Play (1999), 18 (2002) sau Hotel (2005), foarte dragi mie și foarte reprezentative pentru new-yorkezul Moby. Însă anii au trecut și m-am luat cu altele atunci când vine vorba de muzică, prioritizând muzica mai pricopsită decât cea a lui Moby și nu am mai urmărit ce a mai lansat.
De curând mi s-a făcut dor de stilul său retras și trist, așa că i-am căutat profilul de pe Qobuz și am investigat ce a mai lansat în ultima perioadă. Mare mi-a fost uimirea să observ două discuri cu logoul Deutsche Grammophon, Reprise din 2021 și Resound NYC din 2023, despre primul o să îți scriu astăzi.
Se naște o întrebare evidentă: ce legătură are Moby, un producător/DJ de muzică rave și dance cu Deutsche Grammophon? După cum mulți dintre noi știm, Deutsche Grammophon este cea mai veche casă de discuri din lume, înființată în Germania în 1898, fiind profilată pe discuri cu muzică clasică. Povestea legăturii lui Moby cu Deutsche Grammophon începe undeva în 2018 când Moby a reflectat puternic asupra condiției sale artistice, dorind să aducă ceva nou în muzica sa. Înainte însă de a îți povesti cum a ajuns Moby să lanseze un disc la Deutsche Grammophon, permite-mi să îți ofer câteva cuvinte despre bazele lui Moby, felul său unic de a aborda muzica și câteva detalii picante despre cum a ajuns să fie atât de faimos.
Pe numele său adevărat – Richard Melville Hall, Moby se năștea în 1965 în Harlem – New York într-o familie formată dintr-o mamă cadru medical și un tată profesor de chimie, pe care Moby l-a pierdut când avea doar doi ani. Este interesant că porecla sa, „Moby”, vine chiar de la tatăl sau, acesta l-a numit așa încă de când s-a născut, considerând că Richard este un nume prea serios pentru un bebeluș. Cred că Richard este prea serios și în zilele noastre, acum, ajuns la 59 de ani, „Richard” este tot prea serios pentru imaginea nevinovată a artistului american, Moby fiind o potrivire mai bună.
Moby a fost crescut doar de mama sa în niște condiții modeste, mutându-se de colo colo în toată copilăria sa prin America, ba chiar fiind și abuzat de un profesor la un moment dat. Putem concluziona ușor că tristețea lui Moby este una care vine dintr-o traumă reală. Cel mai probabil muzica a fost un refugiu pentru el, a început să studieze pianul încă de la vârsta de 9 ani și a devenit foarte pasionat de acest subiect, muzica devenind totul pentru el, salvându-l.
Cariera muzicală și-a început-o devreme în diverse formații de punk, mai întâi ca și chitarist, apoi chiar și ca vocalist. A studiat filosofie pentru o perioadă, dar apoi a descoperit muzica electronică și scena DJ a anilor 90 și rapid a renunțat la școală și s-a dedicat integral muzicii. Începuturile sale au fost foarte crunte, Moby locuind o perioadă de câțiva ani într-o fabrică părăsită unde nu avea nici apă curentă și nici căldură, singurul lucru bun de acolo fiind liniștea și curentul electric, acesta de pe urmă permițându-i să creeze primele sale piese în liniște.
Tot ce s-a întâmplat pe mai departe este istorie, Moby lansând piese legendare ca Go, piesa care l-a propulsat în a fi foarte cunoscut și celebru pe scena DJ a momentului. Moby, pe mai departe, a creat și a tot creat, lansând minunății ca Feeling so Real, Hymn, James Bond Theme (Moby’s Re-Version), Honey, Why Does My Heart Feel So Bad?, Flower, Natural Blues, Porcelain, Find My Baby, In This World, Lift Me Up, Slipping Away sau Ooh Yeah.
Ce ar mai fi putut face, astfel, Moby, după lansarea tuturor acestor piese legendare pe care le știm atât de bine toți și pe care le fredonăm de îndată ce le auzim și pe care atunci când eram tineri probabil că am dansat de ne-am rupt picioarele pe scenele rave ale lumii (bineînțeles, cine le-a prins).
Aici revenim cu putere la Deutsche Grammophon și la ideea din 2018 a lui Moby de a se reinventa și de a folosi cumva acest tot momentum obținut prin toate realizările carierei sale legendare de până atunci. Chiar el povestește că fusese la un concert al lui Bryan Ferry organizat alături de orchestra LA Philharmonic, Moby fiind foarte inspirat de acest moment să facă și el ceva în direcția aceasta. Chiar acolo la concert, managerul LA Philharmonic a observat focul din sufletul lui Moby și l-a abordat pe acesta cu întrebarea dacă și-ar dori să realizeze ceva similar. Bineînțeles că răspunsul lui Moby i-a fost caracteristic: „cum aș putea? filarmonica este pentru un artist adevărat, nu pentru mine”.
Bineînțeles că cei din jur nu au fost de acord și așa Moby își realiza debutul alături de muzica clasică cu LA Philharmonic în 2018 printr-un un concert special cu un cor complet de gospel și orchestră, dirijor Gustavo Dudamel și Eric Garcetti la pian. La acest concert a participat și un reprezentant al Deutsche Grammophon care l-a abordat pe Moby să realizeze un disc împreună, așa s-a născut conceptul din spatele Reprise.
Înregistrările pentru Reprise au început modest, așa cum se întâmplă în general cu discurile lui Moby, toate începând cu Moby singur în studio, mai întâi creând conceptul general al discului. În cazul de față acesta trebuia să se decidă ce cântece din discografia sa vor ajunge pe Reprise. Poate că acest aspect de a alege a fost mai greu decât reorchestrarea în sine. Au fost alese piese ca Natural Blues (voce Gregory Porter), Go, Porcelain (voce Jim James), Why Does My Heart Feel So Bad?, We Are All Made Of Stars sau The Lonely Night (voce Kris Kristofferson). Partea de orchestrație a fost înregistrată în Ungaria la Budapesta, protagonista fiind Budapest Art Orchestra.
Când pui pe ascultare acest disc interesant, treci, astfel, prin toată istoria Moby, însă cumva rafinată teribil de rigorile muzicii clasice, de această reorchestrare interesantă realizată atât de Moby, însă și cu ajutorul Budapest Art Orchestra. Aici amintesc chiar cuvintele lui Moby care declara că este un fan convins al muzicii moderne, că iubește discurile de dance sau de hip-hop, însă îi este teamă că acestora, chiar și așa ofertante și catchy, le lipsește o vulnerabilitate artistică care se regăsește în muzica clasică. Datorită acestei vulnerabilități artistice, discul se simte special, se simte viu, însă încapsulează identic ca și discurile sale precedente această tristețe marca Moby care mă fascinează atât de mult, pe acest disc fiind mai puternică ca niciodată, având alături melancolia evocării.
De asemenea, în 2023 a mai fost lansat un disc împreună cu Deutsche Grammophon, intitulat Resound NYC care are în componență piese din discografia lui Moby compuse exclusiv în New York, revizitate tot cu o orchestră în spate. Îți recomand și acest album pentru ascultare:
În încheiere aș dori să aduc și eu un omagiu lui Moby, așa cum a adus și el un omagiu muzicii sale prin discul Reprise. Este just că Moby este un artist modest și un om bun care a înțeles că ce a realizat în anii 90 este o artă cu totul specială care merită o împrospătare. Așa am ajuns să ascultăm acest omagiu unic zămislit sub viorile Budapest Art Orchestra și lansat la casa de discuri cu logo galben, legendara Deutsche Grammophon.
Reprise rămâne în adâncimea sa o lamentare a unui suflet trist, așa cum este toată muzica lui Moby, de la primul până la ultimul album, o expresie a sentimentelor sale, acest om frumos și unic, mititelul Richard redenumit în Moby atunci când era bebeluș. Cumva Moby a rămas un bebeluș care plânge la tot ce îl înconjoară iar muzica sa este reacția la ce vede și la ce simte, iar discurile sunt zidurile pe care și le-a construit pentru protecție în jurul său. Am înțeles de îndată acestea citindu-i cuvintele, Moby declara despre muzica sa: „pentru mine scopul principal al muzicii este să-mi comunice sentimentele, pentru a împărtăși cu alții aspecte despre condiția omenească, asta dacă îi pasă cuiva”. Nouă ne pasă, Moby. Te ascultăm cu mare interes și înțelegem mai bine decât crezi tristețea ta de care nu ne este frică.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
