Dragă melomanule, sunt anumite discuri pe care le știam încă din vremea copilăriei mele după coperți, acestea fiind niște discuri care apăreau des în fața ochilor mei fie pe acasă, fie prin vizitele pe care le făceam la prietenii alor mei. Aici vedeam discuri ca „Mugur de Fluier” – Phoenix, „Alter Ego” – Dan Mândrilă, „Interioare” – Alexandru Andrieș și, de asemenea, îl vedeam și pe „Nodul Gordian”, un disc care a fost lansat de Electrecord în 1984 și îi aparține pianistului Marius Popp.
Trecând de la o copertă care mi-a tot apărut în fața ochilor în copilărie la o audiție foarte târzie, ascultând pentru prima dată Nodul Gordian fix acum, după foarte mulți ani, în 2024, am fost surprins de un disc grozav, uimitor de modern și de complex, cu o notă de jazz cultă și cu nimic mai prejos de contraexemplele vestice. Uimit de ce poate acest disc, i-am ascultat toată discografia lui Marius Popp și, în stilul meu, i-am disecat cariera și viața, hotărând pe parcurs să pun toate acestea într-un articol atât despre Nodul Gordian cât și despre toate celelalte descoperite.
Din păcate, ca în cazul multor artiști grozavi de pe la noi, nu există atât de multă informație pe cât te-ai aștepta, în afară de cele câteva intrări de pe Wikipedia și câteva articole sporadice de pe internet care zic toate cam același lucru, despre viața și cariera lui Marius Popp nu prea există informații cuprinzătoare.
M. Popp se năștea la Sibiu în 1935, a absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din București în 1959, dar, în paralel a studiat muzică cu Elena Ciobanu (pian) și cu Alexandru Pașcanu (teorie și armonie). De fapt, trebuie spus că această pasiune a sa pentru pian a început încă de la vârsta de 8 ani, când și-a început studiile cu Maricica Neagu, Corneliu Gheorghiu și Ana Severa Benția. MP a debutat devreme, în 1964, chiar în București pe scena clubului de jazz al casei de cultură Preoteasa. A fost coleg cu Dan Mândrilă și Johnny Răducanu în Cvintetul de jazz „București” în anii 70. Din 1974 a ales o cale solo, alegând proiecte răzlețe și participând la foarte multe festivaluri de jazz la Ploiești, Sibiu, Ljubljana, Praga, Varșovia, Tel-Aviv, Frankfurt etc.
În paralel cu interpretarea, Marius a fost și profesor de Teoria Improvizației în Jazz la Școala Populară de Artă din București (1986-1990), profesor de pian complementar la Liceul GEORGE ENESCU din București (1997-2000) și profesor de Improvizație în Jazz la Universitatea LUCEAFĂRUL din București (1998-2001).
Un vârf uimitor al carierei sale s-a întâmplat în urmă cu 53 de ani, în 1971, pe scena Sălii Palatului, când, cu ocazia vizitei la București a mărețului Lionel Hampton, Marius Popp a cântat în duet cu acesta. Uimitor, nu este așa? Îți las mai jos o înregistrare din Arhiva TVR cu evenimentul:
Îți dai seama, melomanule, cum a fost în acele vremuri sub plină cortină comunistă, ca un artist de talia imensă a lui Hampton să sosească la București și să încânte urechile românilor strânși la Sala Palatului? De asemenea, îți dai seama ce onoare și ce responsabilitate au existat în sufletul lui Marius Popp? Trebuie să fi fost uimitor momentul. Video-ul de mai sus poate nu are claritatea tehnică să ne transmită aceste informații, însă ne putem conecta emoțional la ideea momentului și să îi înțelegem importanța. 1971 era, într-adevăr, o eră în care prin cortina aceea pe care o menționam anterior mai intrau chestiuni din vest, Ceaușescu ducând încă o politică pro-vest, lucrurile neînrăutățindu-se încă atât de mult în România. De aceea șansa lui Popp de a cânta cu Hampton a fost unică, pe mai târziu nu prea au mai fost primiți artiști de obârșia lui Hampton la Sala Palatului, cortina comunistă devenind impenetrabilă.
Pe mai departe Marius Popp este nelipsit din colaborări cu Aura Urziceanu, Pedro Negrescu, Eugen Gondi și Johnny Răducanu. MP a rămas în România și a participat în foarte multe proiecte din Radio și Televiziune, fiind de asemenea un bun colaborator al Electrecord și al seriei lor de discuri jazz.
Astfel, este important să intru în detalii și despre Electrecord, o casă de discuri general valabilă în anii vremurilor comuniste, fiind singura casă de discuri de la noi, de altfel responsabilă cu toate înregistrările și discurile scoase în acele vremuri. Electrecord a lansat pe bandă mii de discuri, unele mai bune, altele mai puțin bune, însă îți dai seama dragă melomanule, vremurile erau grele și trebuiau să se adapteze așa cum puteau.
Electrecord a fost înființată în 1932 de comerciantul evreu Nathan Mischonzniki mai întâi ca fabrică de discuri de ebonită și mai târziu, după 1937, și în casă de discuri cu studio propriu. Naționalizarea apare în 1948, fabrica și studiourile fiind îmbunătățite major, tirajele crescând dramatic. În 1967 se trece exclusiv la producția de discuri de vinil, renunțându-se la cele de ebonită. Vârful producției totale a Electrecord s-a întâmplat în anii 80, când a fost produs și Nodul Gordian, producția anuală atingând tiraje de 6-7 milioane de copii. După anii 90 fabrica de discuri a fost vândută, în prezent Electrecord focusându-se pe reeditări și înregistrări.
Judecând după povestea Electrecord, putem înțelege mai bine „aportul” comunist asupra societății românești, felul în care o afacere a fost preluată forțat, într-adevăr modernizată, însă apoi adusă într-un standard ireal, ca mai târziu să fie pusă față în față cu o economie la prag de colaps, într-un final dându-și cumva duhul. Însă, de pe acest pat de moarte, Electrecord încă mai zvâcnește, în ultimii ani observându-se o activitate nouă în cadrul companiei, fiind reeditate și remasterizate atât pe vinil cât și pe casetă audio și CD câteva din discurile lor legendare: „Seară de Jazz” – Aura Urziceanu, „Basme” de Ion Creangă, „Grupul Stereo” sau Romica Puceanu și Taraful Fraților Gore – „Cântece Lăutărești”.
Revenind la Marius Popp, aș vrea să menționez că a sa carieră cuprinde pe lângă interpretare și multă creație, acesta având la activ următoarele compoziții:
MUZICĂ DE TEATRU: RICHARD AL III-LEA, muzică de scenă; AFARĂ ÎN FAȚĂ UŞII, muzică de scenă; ASTĂ SEARĂ LOLA BLAU, muzică de scenă.
MUZICĂ DE FILM: MIJLOCAŞ LA DESCHIDERE (1979, regia Dinu Tănase); ÎNTOARCE-TE ŞI MAI PRIVEŞTE O DATĂ (1981, regia Dinu Tănase); DESTINAŢIA MAHMUDIA (1981, regia Alexandru Boiangiu); LA CAPĂTUL LINIEI (1982, regia Dinu Tănase); GALAX (regia Ion Popescu-Gopo); REŢEAUA S. (regia Virgil Calotescu).
MUZICĂ DE JAZZ: 15 IMAGINI RITMICE – FICŢIUNI DE JAZZ. București, Edit. Muzicală, 1985.
LUCRĂRI DIDACTICE: ARMONIA APLICATIVĂ ÎN IMPROVIZAŢIA DE JAZZ. București, Edit. Nemira, 1998; 34 TEME DE JAZZ. București, Edit. Muzicală, 2004.
DISCOGRAFIE: JAZZ ÎN TRIO (1967, Electrecord); PANORAMIC JAZZ-ROCK (1977, Electrecord); NODUL GORDIAN (1983, Electrecord); ACORDUL FIN (1988, Electrecord); JAZZ RESTITUTIO, nr. 3 și parțial nr. 5 (1993, Electrecord); FLAŞNETARIUM (1995, Electrecord).
Aici ajung și la un alt disc din discografia lui MP, pe care l-am ascultat cu foarte mare plăcere și m-a impresionat că suna extrem de vestic și de special, cu veleități puternice de jazz-funk și jazz-rock, dar și cu o tușă puternic psihedelică. Acest disc este „Panoramic Jazz-Rock”, lansat în 1977 la Electrecord. De pe acest disc m-a impresionat mult piesa „Inscripție”, în care se văd aceste tușe puternice de psihedelism de care vorbeam mai devreme, o piesă superbă care te duce instant de la Dunăre până la Paris.
Tot de pe Panoramic Jazz Rock m-a impresionat și un moment neașteptat de pe piesa „Un Trifoi cu Cinci Foi”, când, spre finalul acesteia, muzica se transformă în „Take Five-ul” lui Dave Brubeck. Îți dai seama, melomanule, ce expresie de curaj este aceasta? Acele nici 10-15 secunde de „vest” incluse pe finalul unui disc obscur de jazz au fost complet memorabile și curajoase, punând inimile oamenilor la locul lor, spunându-le „încă este speranță, muzica așa trebuie să sune”. Din fericire Un Trifoi cu Cinci Foi a trecut cu bine de cenzură, probabil că cel ce a aprobat Panoramic Jazz Rock adormise deja spre finalul discului sau nici măcar nu a făcut diferența între piesă și schimbarea de ritm către Take Five.
De asemenea, de menționat și colaborarea sa recenta din 2007 și 2008 cu saxofonistul austriac Harry Sokal. Aceștia au susținut o serie de proiecte împreună sub o formulă de patru membri sub numele de Marius Popp Trio feat. Harry Sokal – Harry Sokal (tenor sax, alto sax), Pedro Negrescu (contrabas), Lucian Fabro (baterie) și, bineînțeles, Marius Popp (pian). Îți las mai jos un extras dintr-unul din concertele lor din 2008 de la Sibiu Jazz Festival:
Ajuns la o vârstă înaintată, Marius Popp nu s-a oprit din a compune și din a cânta. Albume noi au fost lansate până la finalul vieții sale: Semințe Prăjite (2008) și Margine de Lume (2013). Marius Popp se stingea la vârsta de 81 de ani în 2016. Ce viață, ce om, ce artist!
În încheiere doresc să depun o recunoștință cât mai mare artistului Marius Popp și îți spun, dragă melomanule, că urmărind viața și evenimentele din cariera acestui mare pianist de jazz, am realizat că jazz-ul este un spirit care apare indiferent de locație, de limitări, de cortine și de forma de guvernământ. Este clar că acest spirit care a apărut și peste ocean în sufletul lui Lionel Hampton, este același care a apărut și în sufletul românului Marius Popp. Mulțumim pentru ce ați lăsat în urmă, maestre!
Melomanule, mă despart de tine lăsându-te chiar în compania vorbelor lui Marius care povestește cum a apărut acest spirit numit „jazz” în sufletul său: „…la început a fost ritmul că pulsație primordială, apoi a fost melodia că o nevoie de exprimare a ceva, a unei stări interioare, apoi a apărut armonia că o necesitate intelectuală. Iar eu i-am spus că pe mine armonia mă răscolește, îmi dă fiori. Pe mine armonia nu mă costă intelectual, pe mine mă tulbură visceral, pe mine mă răscolește interior, nu are de-a face cu intelectul.”
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
