Dragă melomanule, săptămâna aceasta m-am decis să îți scriu despre rebelul muzicii anilor 80, unicul, carismaticul, rebelul – Billy Idol. Până și numele său, melomanule, vine dintr-o rebeliune de pe vremea când era elev, profesoara sa de chimie alintându-l atunci cu apelativul „idle” (tr. „inactiv”), așadar, în stilul său caracteristic, s-a răsculat împotriva profesoarei și s-a folosit de porecla primită, dându-i o întorsătură și transformând-o în „idol”, pe principiul „unde dai și unde crapă”, astfel transformându-se dintr-un biet inactiv într-un adevărat simbol al anilor 80.
Idol își începea viața în Anglia la Middlesex, iar la vârsta de numai 4 ani se muta la New York cu întreaga familie, părinții săi realocându-se acolo. Billy nu avea să stea mult în America, mutându-se înapoi în Anglia numai după 2 ani, însă, în America avea să revină mai târziu și să aibă mare succes, promit să îți povestesc pe larg despre asta puțin mai încolo.
Astfel, Billy se întoarce în UK și debutează în anii 70 pe scena noii muzici punk ca și vocalist al trupei Generation X. După ce își creează un nume cu această trupă, se mută la New York în 1981 pentru a se dedica integral carierei sale solo. Lansează, astfel, discul numit chiar „Billy Idol” în 1982, disc cu care are mare succes, lansând hituri ca „White Wedding” sau „Dancing With Myself”.
Astăzi îți voi vorbi însă despre cel de-al doilea album al lui Billy Idol, „Rebel Yell”, lansat un an mai târziu în 1983. Cred că acest al doilea album este mai important decât primul, dat fiind că ne prezintă un Billy Idol și mai descătușat, un Billy deja consacrat.
Înainte de a spune povestea lui Rebel Yell, aș vrea să îți spun că, în opinia mea, această perioadă a anilor 80 din cariera lui Billy Idol este cea care ni-l prezintă pe acesta ca personajul pe care îl știm, cel care ne place, personajul rebel, la granița dintre pop și punk, mereu cu emfază, mereu cu un picior pe o boxă și, bineînțeles, mereu cu freza sa ascuțită la purtător. Îți las mai jos o imagine cu Billy din anii 80:
Aceasta este imaginea care îți sare în minte atunci când spui „Billy Idol”, un tânăr rebel, sigur pe el, cu părul galben, cu gura într-o parte „la șmecherie”, acesta era Billy Idol și aceasta era muzica comercială pe vremea aceea, niște vremuri în care nu ne era teamă să ne exprimăm, în care încă nu adunasem atât de multe preconcepții numai bune pentru a ne potoli trăirile.
Muzica lui Idol vine cu un sound pe care îl recunoști dintr-o mie. Orice disc Billy Idol a-i pune pe ascultare, imediat îl recunoști, Billy având un stil numai al său de a cânta. Primele sale albume, printre care și Rebel Yell, se remarcă prin același tip de sunet și de piese, fie că vorbim de „Billy Idol” 1982, „Rebel Yell” 1983, „Whiplash Smile” 1986 sau „Charmed Life” 1990. Într-adevăr, cele ce au urmat după 1990 au fost diferite, însă despre acestea îți voi povesti câteva paragrafe mai târziu.
Acum, trecuți cu mult peste 2020, trebuie să punem cu sârguință emfază pe stilul lui Idol de la începutul carierei sale din anii 80, acest stil este cumva fundamentul său, dar și fundamentul anilor 80, momentul în care muzica a căpătat o întorsătură și, dintr-o dată, mai multe au fost permise, mai multe au fost acceptate și, cel mai important pentru noi după atâția ani, o muzică comercială atât de faina a fost creată.
Vezi tu, melomanule, aș spune aici că pe vremea aceea muzica nu suferea de un zid al Berlinului trasat între muzica comercială și cea cultă, așa cum este trasat acum, când avem o linie foarte clară între muzica ce este pe radio, pe televizor sau pe YouTube, și, în antiteză completă, muzica fină, lansată fără buget mare și fără tam-tam. Dacă ar fi să comparăm timpul prezent cu anii 80, se poate observa just că acum producem mai multa muzică comercială decât muzică cultă. Și în anii 80 este drept că muzica era în aceeași cantitate comercială, însă, din cea comercială multă era și cultă și de calitate. Îmi este teamă că acum lucrurile nu mai stau chiar așa.
Cumva și muzica s-a adaptat la societate și la fel ca și societatea și aceasta a suferit o segregare, oameni faini și culți sunt mai puțini, iar de cele mai multe ori aceștia stau în bula lor împreună cu muzica lor. Această concluzie este tristă, dar foarte adevărată. Muzica comercială din 2024 nu mai are aceeași calitate ca muzica comercială din 1982, de când își are originea Rebel Yell. De aceea cer această emfază pe stilul și pe personalitatea lui Idol, de aceea am ales să îți vorbesc despre Rebel Yell, care, poate la vremea sa nu era altceva decât un alt album de muzică cool care se lansa atunci, așa cum erau mai toate, însă astăzi, rupt din context, este mai important decât oricând ca să înțelegem prin ce schimbări culturale trecem. Trecutul îmi dă și ne dă din nou o lecție prin acest disc.
Până la urmă, dacă tot am deschis acest subiect și o adevărată cutie a Pandorei în care se află ferecat, ne putem întreba: de ce se întâmplă acest lucru, de ce calitatea muzicii a scăzut atât de mult?
Cred că răspunsul se află tot în trecut și în paragrafele mele precedente. Cred că în anii 80 nu există această departajare dintre muzica de un fel și muzica de alt fel, era doar muzică atunci și până și în cazul discurilor foarte populare, așa cum a fost și Rebel Yell, puteai găsi calitatea specifică muzicii culte. Acesta este un detaliu de care am avea nevoie în a-l aplica din nou în muzica de astăzi, ideal ar fi ca muzica să fie din nou toată de calitate, însă, din păcate muzica se adaptează la societate și la forma sa din momentul respectiv, iar producătorii, cu siguranță oameni capabili și fini, se află toți în 2024 în fața aceleiași enigme: să creeze o muzică ușoară, așa cum se cere, sau să ofere ceva mai fin, mai de calitate, pentru a reeduca publicul? De multe ori am impresia că producătorii aleg calea ușoară și, probabil, bănoasă.
Revenind la Rebel Yell, îți spun că se lansa în 1983 la Crysalis Reciords, fiind înregistrat în studiourile Electric Lady din New York, cu Idol în calitate de compozitor, vocalist și chitarist și produs de Keith Forsey, însă împodobit de măiestria multi-instrumentalistului Steve Stevens.
Ca și stil, Rebel Yell este încadrat la new wave, dar și la hard rock, mulți definind stilul special al lui Idol ca numindu-se „electronic rock”. Pentru a înregistra albumul au fost folosite atât instrumente clasice însă și electronice, aduc aici aminte de drum machine-urile LinnDrum și Roland TR-808, însă, de asemenea, pe multe din piese există și baterie reală mânuită de Thommy Price.
După Rebel Yell a mai urmat un singur album în stilul 80s al lui Idol numit „Charmed Life” și lansat în 1990. După acest album, cumva stilul și starea lui Idol s-au schimbat, artistul trecând prin niște schimbări personale, suferind un accident de motocicletă destul de tragic, care îl pune în pericol foarte aproape de a pierde un picior, rămânând schimbat după tot acest eveniment.
După chestiunea cu piciorul și după debutul anilor 90, Idol își păstrează stilul personal, își păstrează curajul, însă aduce niște schimbări în stilul său muzical. După Charmed Life toate albumele ce au urmat au fost destul de diferite, păstrând emfaza cu care Idol cânta, însă abordând subiecte mai serioase, ducându-l pe Idol peste granița de care vorbeam acum câteva paragrafe, creând o muzică mai greu de digerat, dar mult mai adâncă.
Albumul care a șocat tot mapamondul a fost chiar următorul, numit „Cyberpunk” și lansat în 1993, un album extraordinar de conceptual și produs acasă chiar de Billy pe un computer Macintosh. Toate piesele de pe Cyberpunk sunt diferite față de ce crease Idol până atunci, fiind un adevărat ghid timpuriu pentru efectele tehnologiei asupra noastră, abordând încă de pe atunci subiecte ca VR, robotizare etc. Îți las mai jos o imagine cu coperta acestui disc:
De pe el îmi aduc mereu aminte și țin aproape în suflet piesa „Adam in Chains” pe care o consider o adevărată capodoperă, atât ca stare cât și ca versuri, pe care nu ți-o pot recomanda îndeajuns. De Adam in Chains dădusem pe vremea când ascultam „Midnight Killer”, radio emisiunea de noapte a regretatului Andrei Gheorghe, iar AIC era imnul emisiunii, piesa cu care acesta își începea negreșit toate emisiunile.
Albumele ce au urmat după Cyberpunk au fost de asemenea speciale și diferite, Billy Idol nerevenind niciodată la stilul său de anii 80, după Cyberpunk încercând altă și altă formulă cu fiecare album în parte. „Devil’s Playground” a fost primul album lansat după o pauză îndelungată, tocmai în 2005, un album cu o puternică tentă hard-rock. A urmat apoi „Happy Holidays” 2006 – un album, după cum ai ghicit deja, cu colinde de Crăciun. Ultimul album lansat de Billy este „Kings & Queens Of The Underground” lansat în 2014, un album în care ușor, ușor, Billy se întoarce spre un stil de ani 80. Îți las mai jos o imagine cu Billy din vremurile actuale:
Astfel, pornind de la ideea inițială a articolului, că Rebel Yell vine dintr-o perioadă a muzicii când era cool să faci muzică comercială și că mai toată muzica mainstream era de calitate, vorbeam apoi despre scindarea dintre muzica mainstream și cea „de specialitate”, putem observa chiar în discografia și cariera lui Billy Idol acest trend, chiar și el s-a detașat de muzica mainstream, realizând albume conceptuale, fine, nișate și trase într-o bulă a ineditului, așa cum stăm mulți dintre noi în aceste zile.
Observ însă ceva: în anii 80 un performer ca Billy Idol avea mai mult curaj să se exprime, să fie cum este el de fapt, să ardă pe scenă, să facă spectacole mari, toate acestea în timp ce cânta o muzică de calitate, muzică bună, muzică pop care de fapt era un fel de rock, care era de fapt un singur fel de muzică, nescindat, neîmpărțit – anii 80: niște vremuri magice în care toți eram cool și toți aveam nume de superstars.
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify:
Apple Music:
