Dragă melomanule, săptămâna aceasta îți scriu despre un album de care sunt îndrăgostit lulea și care se aude în casă pe repeat, încă de când l-am luat, ca o leapșă, de la bunul meu prieten Vladimir.
Îmi este greu să îți spun cât de mult m-a marcat Vivaldi Recomposed. Am ascultat multe interpretări ale Anotimpurilor de Antonio Vivaldi, ba chiar ți-am și scris deja despre pe care o consider ca fiind foarte bună, însă, ulterior celuilalt articol, am dat și peste varianta lui Richter și am fost pe loc uimit de aceasta. Link aici către articolul meu precedent despre Anotimpuri, dar și despre magnificul Vivaldi.
The New Four Seasons – Vivaldi Recomposed este un disc care mă uimește de fiecare dată cu mici detalii de interpretare care actualizează onorabil compoziția venețianului Vivaldi. Atmosfera de clavecin din partitura lui Vivaldi nu se pierde, însă apar aceste noi nuanțe obținute cu ajutorul tehnologiei muzicii moderne. Melomanule, nu mă înțelege greșit, Vivaldi este clar sâmburele acestui disc, însă meritul de a pune un proiector modern cu lumină caldă pe marele compozitor venețian, îi aparține în mod indubitabil lui Max Richter, acest neamț-britanic cu minte de geniu.
Sunt foarte impresionat că muzica lui Vivaldi este mai vie ca oricând sub tușa lui Richter, dar nu îmi propun să o ridic la nivel de cea mai bună interpretare a Anotimpurilor, însă, cu siguranță că voi marca acest disc ca unul aparte. Chiar dacă la prima vedere avem de-a face cu Anotimpurile lui Vivaldi, un cunoscător va înțelege imediat toate substraturile reinterpretării și dacă este și pretențios, atunci poate nici nu va lega acest disc atât de mult de Vivaldi, ci îl va vedea ca o operă separată, și, într-un fel, chiar așa este. În a doua parte a articolului promit să clarificam toate aceste aspecte și să vedem împreună care este conceptul din spatele acestui disc.
Revin mai întâi la cum se aude și ce transmite și ce m-a impresionat atât de tare încât să mă determine să devansez toate discurile de care plănuisem să scriu și să îi dau prioritate imediată acestuia. Da, atât de tare m-a impresionat The New Four Seasons!
Vezi tu, melomanule, până și acum, în timp ce scriu aceste rânduri, discul cântă în casă și sunt complet conectat la muzica de pe el, pe care am simțit-o încă de prima dată ca pe o… luptă! O adevărată luptă dintre vechi și nou, dintre clasicele partituri și muzica modernă, dintre Richter și Vivaldi. Lupta nu este câștigată nici de Vivaldi, nici de Richter, ci este câștigată în mod indubitabil de noi, cei ce ascultăm și avem această onoare de a primi o versiune fresh a Anotimpurilor.
Comparativ cu alte interpretări ale Anotimpurilor, The New Four Seasons are un atac special, o dinamică complet nouă pentru acest concert, ceea ce pe mine mă determină să fiu și mai conectat la Anotimpuri, la Vivaldi, la Veneția, la 1800, dar și la prezent – toate în același timp.
Știu bine temele din Anotimpuri, însă, pe acest disc parcă acestea preiau complet controlul mâinilor și degetelor mele și se produce această magie în care, ca o punte peste ani, concertul lui Vivaldi îți vorbește direct ție, melomanule, prin intermediul cuvintelor mele și prin intermediul măiestriei modernului Richter.
Când pui pe ascultare acest disc se produce o stare unică, discul parcă nu are început și parcă nu are sfârșit, în casă parcă se poate auzi evul lui Vivaldi amestecat cu vremurile moderne, iar, în ora de ascultare, parcă putem simți toate cele patru anotimpuri, trecând prin toate stările oferite de ele, de la frig la cald, de la liniște la agitație și de la furie la melancolie.
Pentru prima dată am auzit acest disc la prietenul meu Vladimir și aici doresc să subliniez ideea că ar trebui să recunoaștem mai mult calitatea unora de a descoperi muzica bună. În acest ocean de discuri bune, să poți regăsi un disc genial este ca și cum ai căuta, la propriu, un ac într-un car cu fân. Însă unii au această răbdare și șansă și, în acest fel, Vladimir mi-a scos acest disc în cale și doresc să îi mulțumesc. La mai multe!
Spuneam că eram în vizită la el și acest disc curgea pe fundal. Recunosc că nu auzisem deloc de Max Richter până atunci, însă ceva din acest stil al său mi se părea extrem de familiar, pe măsură ce piesele curgeau mie îmi creștea acest sentiment de familiaritate.
Am luat cu mine discul în suflet, acasă, și de atunci îl ascult pe repeat și tot încerc să îmi amintesc unde am mai auzit aceste cântece și acest stil. Puteam să jur că este vorba de un film sau de un serial. Da, așa este, avusesem dreptate, într-un moment de evrica mi-am adus aminte. Era vorba de serialul italienesc L’amica Geniale (My Brilliant Friend) produs pentru televiziunea italiană RAI și distribuit prin rețeaua HBO. Îți las mai jos coperta serialului:
Serialul ne captivase complet pe mine și pe Lucia și îi devorasem efectiv toate sezoanele în doar câteva zile. Îți recomand să te uiți, este foarte bun. Este vorba de povestea a două prietene și faptele lor de viață, încă de copile și până la maturitate. Serialul are o savoare aparte, cinema italienesc în formă pură.
Pe lângă artisticul imaginii putem vorbi și de artisticul coloanei sonore, pentru că, așa cum bine identificasem, coloana sonoră fusese semnată de Max Richter și, chiar dacă compusese câte un disc pentru fiecare sezon în parte al serialului, piese și de pe recompoziția sa Vivaldi fuseseră folosite în serial, piese care se întipăriseră în memoria mea încă de atunci și de aceea discul auzit la Vladimir mi s-a părut atât de familiar. Îți las mai jos coperta coloanei sonore de la L’amica Geniale:
Max Richter se năștea în Germania la Hamelin, dar emigra cu familia în Marea Britanie, stabilindu-se încă de copil cu ai săi la Bedford. Pe mai departe a studiat pian la Royal Academy Of Music din Edinburgh, însă a studiat și cu Luciano Berio la Florența. A lansat 12 albume de muzică, însă a compus de asemenea și coloane sonore de film și TV: The Nun, The Leftovers, Black Mirror, Taboo, Mary Queen Of Scots, Ad Astra, Invasion și, bineînțeles, L’amica Geniale.
Îți las mai jos o imagine cu Richter:
Apropos de faptul că îl auzisem pe Richter fără să știu că este Richter, piesa de pe genericul emisiunii „Chef’s Table” de la Neftlix este piesa 5 de pe unul din aceste discuri ale sale cu Vivaldi: „Summer 1”. Îți las mai jos o imagine cu genericul emisiunii, sigur ai auzit de ea:
Ceva nu îmi dădea pace: cum ar fi putut niște seriale și emisiuni lansate acum mulți ani să conțină piese de pe un album lansat ulterior? Documentându-mă am descoperit că „The New Four Seasons” 2022 nu este primul disc Vivaldi Recomposed al lui Richter, primul fiind „Recomposed by Max Richter: Vivaldi – The Four Seasons” 2012. Îți las mai jos o imagine și cu acesta:
Comparativ cu discul nou din 2022, cel din 2012, aparent este foarte similar, în sensul că conceptul lui Richter referitor la Anotimpurile se năștea încă de atunci și anumite chestiuni conceptuale sunt aceleași în ambele cazuri.
Trebuie astfel clarificat că există mai multe variante ale acestei opere de recompunere a lui Richter la adresa Anotimpurilor. Partitura și conceptul îi aparțin, însă aceste variante se diferențiază prin interpretare, la fel ca în cazul tuturor discurilor de muzică clasică care pornesc de la o partitură consacrată, dar diferă ca și „suflu” dat de valențele de reinterpretare și notă artistică.
Astfel, conceptul din spatele recompunerii anotimpurilor se năștea acum peste 10 ani în mintea lui Max Richter și primul disc care i-a dat sunet a fost o versiune Deutsche Grammophon înregistrată sub bagheta dirijorului Andre de Ridder, alături de orchestra Konzerthaus Kammerorchester Berlin, cu Daniel Hope la vioară. Există de asemenea și o variantă a Rubicon Classics, cu Fenella Humphreys la vioară, disc înregistrat la Covent Garden Sinfonia, dirijor Ben Palmer.
Dacă ar fi să compar primul disc din 2012 cu cel de față din 2022, aș spune că primul disc are un iz mai mult de reinterpretare decât de recompunere, apropiindu-se mai mult de abordarea consacrată a muzicii clasice. Chiar dacă regăsim teme similare și pe primul disc, acesta realizat la 10 ani distanță se desprinde imediat ca și sunet, ca și finețe, ca și calitate a înregistrării – având un suflu diferit față de primul.
De remarcat că discul nou este înregistrat alături de Chineke! Orchestra, o orchestră britanică de prestigiu. Aproape toți membri orchestrei Chineke! sunt de culoare și numele acestei orchestre înseamnă „Dumnezeu” în limba igbo. Cu siguranță că voi căuta și voi asculta mai multe discuri realizate de această orchestră cu care îți las mai jos o imagine:
Reîntorcându-mă la discul nostru, nu pot să nu observ cât de special este, fiind o operă cumva modernă, însă ajunsă rapid să aibă variante și reinterpretări. Astfel, „Vivaldi Recomposed” este în sine o recompunere care la rândul său a ajuns să fie reinterpretată. Fabulos și paradoxal, nu-i așa?
Richter explică că din concertul original al lui Vivaldi a renunțat la peste 70% din conținut și restul este complet nou, cu toate acestea nu pot să nu observ că totuși discurile acestea sună a Vivaldi, sună a Anotimpurile – este foarte interesant tușa dată de Richter, felul minimalist și fin în care acesta a lucrat, fără a hidoși muzica marelui venețian.
Cred că aceasta este particularitatea cea mai de preț a discului de față: să aduci în actualitate o operă atât de veche, să o dinamizezi după felul vremurilor moderne, fără însă să o strici. Acesta este cumva viitorul – ne putem imagina că oamenii care vor trăi peste alte câteva sute de ani vor trebui să îl asculte pe Bach, pe Beethoven, pe Chopin și, bineînțeles, pe Vivaldi.
Sunt sigur că peste aceste câteva sute de ani „limba” cu care mințile noastre vor vorbi atunci va fi cu totul alta și doar acest demers al modernizării va aduce posibilitatea ca omul de atunci să poată să se apropie de muzica clasică veche. De aceea, cred că metoda lui Richter de recompunere este extraordinar de importantă și de prețioasă, iar de genii ca Richter vom avea nevoie negreșit în viitor, doar o un geniu ca al său se poate uita în trecut și să descifreze ceea ce alte genii, asemenea lui Vivaldi, au făcut atunci. Doar așa un geniu ca Richter poate traduce muzica din trecut, recondimentând rețeta astfel încât să fie gustată de noile generații și să aibă un gust mai aproape de a-l lor.
Jos pălăria herr Richter!
Te invit să ne mărturisești experiența ta cu acest disc fie în comentarii mai jos, fie pe grupul de Facebook „Melomani Romania”.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Spotify:
Apple Music:
Vă mulțumesc pentru interesantul aticol, am cumpărat acest CD în 2023 neștiind exact ce urma să ascult. Surpriza a fost totală, de la uimire, neîncredere, enervare, la plăcere, așteptare, savurare. Cu greu mai poți regăsi aici sonetele după care Vivaldi a compus cele patru concerte, însă secvențele pe care le regăsesc mă umplu de bucuria întâlnirii cu un vechi prieten. Una peste alta pentru mine lucrarea lui Richter nu mai este o operă clasică ci o operă contemporană a secolului XXi, plină de ingeniozitate, inspirată, și antrenantă. E un alt fel de Vivaldi. Și recunosc că îmi place mult!