Dragă cititorule, de curând am avut plăcerea să recitesc „Eu, Robotul” de Isaac Asimov, și, pe măsura ce citeam, mintea mea se ducea cu gândul către Random Access Memories, intrigantul album de care vom vorbi săptămâna aceasta.
Isaac m-a dus cu gândul la RAM pentru că de îndată ce pășești în universul Daft Punk, realizezi cât de importante sunt personalitățile robotice ale celor doi oameni din spatele căștilor și mănușilor de androizi. Thomas Bangalter și Guy-Manuel de Homem-Christo sunt cei doi oameni care, astfel, se impersonează în două alter-ego-uri robotice.
Acest album este un adevărat quest pentru a reda muzicii însuflețirea de altă dată, care, în viziunea Daft Punk, lipsește cu desăvârșire din muzica modernă.
Astfel, cei doi oameni, transformați în aceste două personaje robotice, parcurg tainele creației pentru a face muzică cu suflet și, astfel, redevenind, doar prin muzică, oameni. Parcursul evolutiv și transgresiv al lui Thomas și Guy Man, de la oameni la androizi și apoi la oameni din nou, având tot timpul muzica ca și barem, este unul foarte deosebit, așa cum nu mi-a mai fost dat să văd în vremurile moderne.
Prima piesă de pe acest album „Give Life Back to Music” clarifică misiunea proiectului și ne dă startul în a descoperi împreună de ce acest album este atât de impresionant.
Pentru a putea realiza această reîntregire a muzicii, a fost mai întâi necesar ca cei doi să facă o adevărată călătorie în timp. Da, exact, ai auzit bine. Cei doi oameni cu personalitate de androizi s-au întors în timp, acolo unde muzica avea suflet. Doar întorcându-se în timp au putut să meargă în viitor, și, doar așa, a putut fi creat poate cel mai grozav album al ultimilor 20-30 de ani.
Înainte să ne întoarcem și noi în timp ca să spunem împreună povestea acestui album legendar, vreau însă să îți răspund la întrebarea aceea clasică cu insula pustie: aș spune pe loc că aș lua cu mine pe insulă acest album. Pun mâna pe suflet, închid ochii, și afirm cu cea mai mare siguranță: este, de departe, albumul meu all-time favorite. Da, sunt și altele care sunt, acolo, lipite de sufletul meu, însă, acesta, are un sound atât de universal și un spirit atât de profund încât nu m-aș putea despărți vreodată de el. Are piese de dragoste, are piese de dans, este audiofil, este înregistrat exemplar, este electronic, dar acustic în același timp, are bas, dar are și medii, are soundstage, are substrat, are poftă, are gust.
Prima dată am ascultat acest album chiar în anul în care a fost lansat și, nepunând foarte mare preț pe muzica „nouă”, l-am ascultat într-o ureche, de la depărtare, să vad ce poate – îmi plăcuse coperta foarte mult. Însă încă de la primele acorduri – Random Access Memories m-a atras imediat în transa lui, m-a determinat încă de la prima piesă, să mă așez acolo în sweet spot și să nu mă mai mișc preț de tot discul. Nu am știut mult timp să descriu ceea ce ascultasem. Era un sound foarte fresh, dar în același timp foarte clasic și foarte 70s. Am catalogat-o imediat ca fiind o muzică ciudată. Mi-am zis la momentul acelei prime ascultări că trebuie să fie doar un alt album electronic de-al lui Daft Punk.
Ei bine, chiar eu am fost cel ce m-am surprins, ascultând acest album pe repeat în lunile care au urmat, aproape zilnic. Devenisem obsedat de RAM. Era ca un fel de medicament pentru suflet. Nu înțelegeam deloc compozițiile ori sound-ul. Ambele erau în contradicție. Era ca și cum ascultai muzică electronică făcută analogic. Habar nu aveam eu la momentul respectiv că ceea ce concluzionasem și ceea ce simțeam era chiar adevărul. Voi clarifica asta pe parcursul acestui articol.
DESPRE DAFT PUNK
Mai întâi vreau să spunem câteva cuvinte despre Daft Punk și despre cele două ființe geniale care stau în spatele acestui proiect. Thomas Bangalter și Guy-Manuel de Homem-Christo s-au cunoscut foarte devreme, în Paris, atunci când erau doar doi copilandri, la Lycee Carnot, fiind colegi de clasă. Cred că așa îți câștigi cei mai grozavi prieteni pe viață, atunci când pășești ușor în a fi matur, în anii de liceu. Și eu mi-am câștigat tot atunci prietenii pe viață. Această energie de camaraderie i-a atras unul lângă celălalt și, la începutul anilor 90, au format o trupă numită Darlin’ care, însă, nu prea a avut succes. După ce această trupă s-a desființat cei doi au rămas împreună și au format Daft Punk. Este foarte interesant că numele trupei Daft Punk vine dintr-un review negativ dintr-o revistă britanică numită Melody Maker, unde autorul numea Darlin’ ca fiind o muzica de tip „daft punky trash”.
Între 93 și 96 cei doi au cunoscut doar un succes mediocru, adevăratul lor succes a venit din 1999 când au lansat primul album numit Homework. De pe acest album ne aducem aminte hit-ul „Around the World” și „Da Funk” care au cunoscut un succes fabulos și i-au ridicat pe cei doi la înălțime.
Încă din 97 cei doi apăreau în toate interviurile fie mascați fie cu niște pungi textile negre puse pe cap. Din 99 însă, au apărut personalitățile robotice, și-au creat căștile și mănușile și nu au mai apărut altfel în fața publicului. Căștile și mănușile au fost realizate profesional de niște specialiști care creau astfel de props pentru filme, iar tehnica din spatele lor este grozavă. Căștile aveau ventilatoare pentru aerisirea interiorului și, de asemenea, efecte de lumini cu sistem led. Cei doi au declarat că vor adopta aceste personalități de androizi pentru a lăsa doar muzica să treacă pe mai departe și să nu se expună către media, nu doreau să primeze personalitatea lor ci personalitatea muzicii lor. DP dovedeau astfel, încă de pe atunci, cât de interesați erau de muzică și nu de rock-personas.
Și, dacă credeai că acest nume „Daft Punk”, nu poate fi mai puternic de atât, ei bine te anunț că o specie de viermi, recent descoperită, a fost denumită după DP: „baicalellia daftpunka” – și asta fiindcă forma viermelui seamănă foarte mult cu o cască.
Despre Thomas putem spune că este „the brains” din spatele DP, cel puțin asta am concluzionat eu după ce am făcut foarte mult research despre cum au fost compuse și înregistrate albumele lor. Thomas s-a ocupat de diverse proiecte și în afara DP, cel mai notabil proiect ar fi Stardust, daca îți amintești piesa „The Music Sounds Better With You” și videoclipul acela cu deșertul, acela era Thomas. De asemenea, Thomas vine dintr-o familie de muzicanți, tatăl sau fiind Daniel Vangarde, compozitor și producător muzical celebru pentru Gibson Brothers și Ottawan. Bangalter a produs și muzică pentru film, cel mai notabil fiind muzica pentru Irréversible. Thomas este audiofil convins, vom vedea de ce și în ce condiții câteva paragrafe mai târziu.
Despre Guy-Man putem spune că are și el un pedigree notabil: este nepotul poetului portughez Homem Cristo Filho și strănepotul lui Francisco Homem Cristo, eroul militar al Portugaliei, care a fost exilat în Franța în 1910. Guy-Man are propria lui casă de discuri numită Crydamoure și a produs muzică pentru nume mari ca Sebastien Tellier sau Charlotte Gainsbourg.
În 2006 Daft Punk au făcut și un film, numit Electroma. Inițial au vrut să facă doar un videoclip, însă, le-a plăcut atât de mult conceptul și s-au implicat atât de tare încât a ieșit un film de 72 de minute cu 6,7 stele pe imdb.com, un film SF despre doi roboți și quest-ul lor de a deveni mai umani.
Cu părere de rău, te anunț că în 2021, DP s-au despărțit. Anunțau asta printr-un video pe canalul lor de YouTube numit „Epilogue”. Astfel, o eră se încheia, Daft Punk se despărțeau, fiecare urmându-și drumul său solo. Ambii sunt persoane extrem de private, au familii, copii, sunt oameni normali și nu putem spune că după RAM au mai scos vreunul ceva extraordinar de notabil. Asta pentru că RAM este un magnum opus pentru fiecare dintre ei și va fi foarte greu să vină cu ceva peste. Am fost șocat când am auzit că s-au despărțit pentru că și eu, ca orice fan DP, așteptam cu nesaț să primesc urmarea lui RAM, un alt album la fel, în același spirit.
CONCEPTUL DIN SPATELE RANDOM ACCESS MEMORIES
Înainte să trecem la cum a fost înregistrat și realizat, hai să vorbim puțin despre conceptul din spatele Random Access Memories. Prima data când asculți acest album ai impresia de muzică electronică, dar ai și impresia de muzică veche, muzică disco, muzică funk – instrumente clasice, înregistrate clasic. Dacă inițial poți avea impresia că toate acestea sunt obținute prin efecte de masterizare sau efecte de compresie moderne, ei bine, mai târziu vom afla că sunt cât se poate de naturale!
DP, înainte de a realiza acest album, compuneau muzică electronică în modul său clasic, toate albumele lor de dinainte fiind realizate așa, simplu, cu sequencere, pe computere de studio, cu instrumente virtuale, cu plug-in-uri care emulau instrumente reale ș.a.m.d., adică fix cum se face muzica electronică.
Pentru acest album, însă, Daft Punk și-au dorit ceva cu totul diferit. Veneau cu un fel de concluzie că muzica nu mai este ce a fost și că îi lipsește sufletul, esența. Și-au propus cu acest album să redea acest lucru. În mod paradoxal, fiind o formație de muzică electronică, pentru acest album au avut ca model acel vibe West Coast 70s și early 80s din zona de L.A. și de aici și-au luat ca model niște albume legendare: Rumours de la Fleetwood Mac sau Hotel California de la Eagles.
Pentru a obține însă, acest sound, Thomas și Guy-Man au înțeles că nu pot face asta pe calea digitală și că au nevoie de instrumente și oameni reali. De aici sunetul acestui album legendar: pe toată durata lui, cu o singură mică excepție, nu există niciun fel de sample, instrument sau plug-in digital, totul este înregistrat cu muzicieni de session, cu instrumente reale, în studio, pe suport analogic!
Când am aflat asta pentru prima dată despre acest album, evident, am fost extrem de surprins. Mi-am dat seama atunci, pe loc, de unde vine sunetul acela dulce și analogic cu suflet și carne. Acel sunet vine din instrumente reale înregistrate analogic, procesate analogic și translatate în mediu digital cu mare atenție.
Îți dai seama, astfel, cât de genial este acest album?! Să faci muzică electronică cu instrumente reale drept sample-uri și înregistrate analogic – wow!
Albumul a fost lansat în 2013, însă s-a lucrat la el pentru înregistrare și post producție cca. 5 ani. După cum a declarat Bangalter, cu acest album s-a dorit încă de la început să se creeze o paralelă dintre creier și hard drive. În primele luni au lucrat în mod clasic la acest album cu sample-uri și cu loop-uri, dar erau complet nesatisfăcuți de același mod de a face muzică electronică, dar, întâmplarea face, că producția pentru RAM s-a pus pe pauză și au lucrat un timp la coloana sonoră de la TRON: Legacy. Cu ocazia acestui proiect, DP, au prins gustul de a lucra cu instrumente reale, TRON: Legacy fiind înregistrat cu o orchestră reală. Acesta a fost suflul de care aveau nevoie și în cazul RAM. Așa că s-au reîntors la RAM și și-au propus să facă aceeași muzică electronică însă cu oameni reali în loc de sample-uri, plugin-uri sau loop-uri.
Așadar, așa este realizat, în întregime, acest album, mica diferență făcând-o ultima piesa de pe album care este singura realizată în mod ”clasic”, anume piesa Contact pe care s-au folosit sample-uri și loop-uri.
Acum, că era clar că vor folosi muzicieni de session pentru albumul lor, se punea problema cum îi vor înregistra. Au hotărât să facă o adevărată călătorie în timp și să se reîntoarcă la tehnicile de înregistrare din anii 70, pe care ei le considerau ca fiind cele mai grozave.
De fapt, tot conceptul din spatele RAM este un tribut adus acestei perioade de anii 70 și începutul anilor 80, pornind cu coperta care ne duce instantaneu gândul la coperta Thriller, continuând cu muzicienii care apar pe acest album și, mai departe, cu modul de înregistrare în sine, cu felul în care a fost masterizat și cu inginerii care au lucrat la acest disc.
MUZICIENII ȘI PIESELE
Pe acest album apar niște nume extraordinar de mari, de la Nile Rodgers la Pharell Williams și până la Giorgio Moroder. Apoi urmează: Paul Williams, Julian Casablancas, Todd Edwards, DJ Falcon, Chilly Gonzales ori Nathan East. Acestea sunt niște nume fabuloase în industria muzicală și faptul că sunt pe acest album dovedește cât de important a fost pentru DP să lucreze cu oamenii potriviți.
Nile Rodgers este pentru acest album, dacă mi-aș putea permite să spun, esența ritmului, a groove-ului tipic Disco. Pe toate piesele cu groove de pe acest album: Get Lucky, Loose Yourself to Dance, este mâna lui Nile acolo. Chitara lui se simte acolo imediat. Thomas și Guy-Man sunt mari fani Chic și așa au și ajuns la Nile. NR este legendar – acesta este cuvântul care îl definește cel mai bine, iar DP nu puteau nimeri un chitarist mai potrivit decât Nile. Simți energia lui Nile imediat pe album și ai în permanență senzația ca îl vezi râzând, e un efect care nu se întâmplă decât la Nile Rodgers.
La Paul Williams cei doi au îndrăznit să ajungă pentru că amândoi adorau filmul Phantom of the Paradise 1974 al lui Brian De Palma. Amândoi îl vizionaseră de zeci de ori și și-au dorit să colaboreze cu Paul, acest septuagenar care a pus o energie extrem de tânără în piesele de pe album. Touch, pe care se aude vocea lui Williams, după cum declara Mike Guzauski, este cea mai complexă piesa de pe album, având peste 250 de elemente în consola de mixing. Dar, nu este complicată doar din punct de vedere tehnic, ci este complicată și din punct de vedere al mesajului: „Where do I belong? Tell me what you see! I need something more”. Este suficient să ascultăm mesajul și vom realiza imediat cât de puternice sunt întrebările de acolo. Câți dintre noi, ajunși la o vârstă înaintată, nu ne vom întreba asta?
Muzicienii de session care au înregistrat tobe, chitare ș.a.m.d. au fost, de asemenea, doar dintre cei mai buni și au fost alese doar nume notabile din industria americană de profil. Aduc aici aminte de Chilly Gonzales, Omar Hakim, Nathan East, Greg Leisz, J.R. Robinson, Paul Jackson, Thomas Genus sau Thomas Bloch.
O colaborare extraordinară a fost cea cu Giorgio Moroder, pe piesa numărul 3 de pe acest album, numită „Giorgio by Moroder”. Pentru cei ce nu știu, Giorgio Moroder este un producător de muzică comercială din anii 70 și 80 care a fost printre primii care a introdus instrumentele electronice în muzica comercială, în special sintetizatoare și drum machines. Giorgio a produs muzică pentru vedete foarte mari: Donna Summer, David Bowie, Kylie Minogue, Irene Cara, Janet Jackson, Blondie ș.a.m.d.
Piesa aceasta cu Moroder este un pic mai atipică. Moroder povestește viața sa, este doar un interviu. Însă, chiar și așa, melodia are o muzicalitate specială și felul în care DP au augmentat discursul lui Giorgio cu partea muzicală, este tare grozav. Moroder își aduce aminte că a fost chemat în studioul de la Paris al lui DP și că acolo a fost așezat în fața a 3 microfoane și a fost rugat să povestească viața sa. Mai întâi a întrebat ”de ce 3 microfoane?” și Thomas i-a răspuns că primul este un microfon foarte vechi, cu care Giorgio a lucrat în tinerețea sa, în anii 60, apoi al doilea este cel pe care Giorgio l-a folosit cu precădere în anii 70-80 și ultimul este unul modern pe care Giorgio l-a folosit mai recent. Astfel, vocea lui Giorgio a fost înregistrată în 3 variante separat și pe mix-ul final au fost folosite extrase din toate aceste 3 înregistrări. Îți dai seama ce nivel de rafinament, ce nivel de detaliu este pe acest album?
Cea mai evidentă colaborare rămâne cea cu Pharell Williams, care apare pe Get Lucky și Loose Yourself to Dance. Cu Pharell mai colaboraseră pe Harder, Better, Faster, Stronger și în cadrul The Neptunes, când, DP au produs piesa N.E.R.D. numita Hypnotize U. Pharell povestea într-un interviu că sesiunea de înregistrări a durat cca. 5 zile și că totul a început cu o durere de cap. DP i-au oferit o pastilă misterioasă și, astfel, pe Pharell nu l-a mai durut capul, însă nici nu își mai amintește nimic din cele 5 zile. Pharell spunea că atunci când a auzit pentru prima data Get Lucky i-a dat impresia de un peisaj de asfințit de culoarea piersicii pe o insula pustie. Cam așa arata și videoclipul, nu-i așa?
Vorbind despre vocile despre acest album nu trebuie să îi uitam chiar pe Thomas și Guy-Man. Pe majoritatea pieselor apar vocile celor doi, sub formă de voci robotizate. Mike Guzauski povestea că procesul de a găsi vocoderul și setările corecte era o chestiune care dura extrem de mult, Thomas și Guy-Man petreceau zile întregi pentru a crea niște voci robotice cu ajutorul vocoderului, însă aveau mereu același scop: de a păstra emoția vocii umane. Cea mai pură emoție de acest gen vom găsi pe piesa Game of Love care este de-a dreptul emoționantă. ”I just wanted you to stay” este un vers atât de sincer, dar atât de emoționant redat de vocea robotică încât transmite foarte mult. Într-un interviu DP au fost întrebați cine cântă: Thomas ori Guy-Man? Thomas a răspuns pe loc: ce mai contează?
CUM A FOST ÎNREGISTRAT
Ca și mod de producție al acestui album, lucrurile s-au desfășurat așa: pe o perioadă de mai bine de 3-4 ani, în diverse studiouri din lume, au fost înregistrate bucăți dintr-un puzzle: voci, chitare, linii de bas, tobe, sintetizatoare analogice și alte și alte instrumente reale. Toate aceste bucăți au fost apoi atent translatate în domeniul digital și apoi, DP, s-au ocupat exclusiv în propriile studiouri de realizarea unor piese muzicale folosind aceste înregistrări pe post de sample-uri. La final totul a fost din nou adus în mediu analogic, mixat și masterizat.
Cei doi explicau într-un interviu că a fost destul de greu să dea această coerență și fluiditate albumului pentru că după toate aceste înregistrări aveau idei și material pentru cel puțin 5 albume. Să alegi, astfel, doar ce este mai bun din toate acestea este cu siguranță extrem de complicat.
Procesul de înregistrare a fost unul deosebit și aici trebuie să povestim despre faimosul inginer de sunet Mick Guzauski, care a lucrat la acest album atât în timpul înregistrărilor cât și la mix. Dacă ar fi să înșir aici pentru câte nume legendare a lucrat Guzauski, probabil ne-ar trebui cel puțin vreo două pagini. Însă, o să spun că Mick a fost practic sufletul muzicii bune din anii 80 și 90. Practic, Conway Studios din L.A. a devenit un fel de casă a sa și automat un fel de Mecca pentru toți care au trecut prin mâna sa: Madonna, Dionne Warwick, Cher, Michael Bolton, Mariah Carey, Eric Clapton, Jennifer Lopez și lista continuă. Cu acest legendar inginer de sunet au ales DP să lucreze fix din cauza dorinței lor de a obține, fără cusur, acel sunet analogic perfect, care stă la baza filosofiei și experienței lui Guzauski.
De menționat este și Peter Franco, celălalt inginer de sunet cu care au lucrat cei doi pe acest album, un inginer de sunet cu care mai lucraseră deja pe „Alive 2007”. Franco nu este la fel de legendar ca și Guzauski, însă, putem spune că ce a făcut pe RAM a intrat în legendă. De asemenea, este de menționat prietenia și legătura sa specială cu cei doi androizi.
Astfel, abordarea pentru înregistrare și producție asupra acestui album a fost cu totul specială – pornind de la procedura de care vorbeam mai sus și mergând pe mai departe spre bugetul acestui album. Vezi tu, de obicei, când un album de felul acesta este produs, mai ales unul mainstream, casa de discuri aferentă aprobă conceptul, aprobă echipa și apoi alocă în avans bugetul necesar pentru a se realiza. Constant, casa de discuri va pune presiune ca un album să fie într-un anume fel (din rațiuni comerciale) și va pune presiune pe buget, de obicei nu se mai alocă nimic în plus. Acest lucru, fiind știut de cei doi, a fost complet ocolit. DP nu au colaborat cu absolut nicio casă de discuri până ce albumul nu a fost gata. Muzicienii, inginerii, studiourile ș.a.m.d au fost toate plătite din banii lor: aproape 1 milion de dolari.
Procesul de înregistrare s-a întâmplat la Conway și Capitol Studios în California, Electric Lady Studios în New York City și Gang Recording Studio în Paris. Ambii ingineri, atât Guzauski cat și Franco, au povestit de foarte multe ori cum întreg procesul de înregistrare a fost unul plin cu experimente, nu de puține ori Thomas le solicita diverse chestiuni ciudate, dar pe deplin interesante.
Spre exemplu, Franco povestea că înainte de a se apuca propriu-zis de înregistrări, au făcut foarte multe teste cu banda analogică de magnetofon. Își doreau să înțeleagă care bandă este cea mai potrivită pentru sunetul pe care îl căutau și ce schimbări aduce fiecare. Înregistrau în Pro Tools, apoi transferau pe diverse tipuri de bandă magnetică și readuceau în Pro Tools unde comparau rezultatele. Cel mai bun rezultat l-au obținut doar atunci când înregistrarea se făcea direct pe bandă magnetică și apoi în Pro Tools. Au declarat că le plăcea foarte mult ce modificări aducea banda sunetului și asta stă la baza sunetului specific acestui album. În timpul acestui proces de analiză al analogicului, Guy-Man a fost cel ce a decis să se renunțe cu totul la plug-in-uri.
De fapt, putem concluziona că întregul proces de producție al acestui album a fost un studiu pentru digital și analogic, două subiecte care ne preocupă atât de mult pe noi audiofilii. Spunea Franco: „este ceva în analogic, ceva ce nu poate fi definit, care este mult mai atrăgător și mai viu decât digitalul”. Continua el: „chiar dacă nu auzi diferența, cumva o simți”. Diferențele dintre digital și analogic au fost niște subiecte care i-au preocupat dintotdeauna pe Thomas și pe Guy-Man. Încă din timpul tururilor din 2007 erau extrem de preocupați de conversia digital-analogică și efectele care le are aceasta asupra oamenilor. Exista atunci un sistem extrem de complicat prin care făceau aceasta translație în timpul concertelor. De aceea, pentru Guy-Man și Thomas, RAM este o adevărată călătorie pentru a înțelege analogicul.
Toate înregistrările instrumentelor, vocilor, au fost făcute atât digital cat și analogic, și, mai departe în procesul de producție a fost aleasă varianta ce suna mai bine. De cele mai multe ori câștiga banda. Magnetofoanele de studio folosite pentru RAM au fost Studer A827 cu banda ATR cu 24 de piste, fiind folosit Dolby SR la înregistrare. Chiar dacă Dolby SR elimina hiss-ul specific benzii, afecta însă negativ spectrul înalt, dar, de asemenea, nivela zona de bas. Chiar dacă sunetul era alterat de Dolby SR, Thomas și Guy-Man au cerut în mod explicit să se folosească pentru a obține acest efect de anii 70-80. DAC-urile folosite pentru translația bandă > Pro Tools au fost niște Aurora A-D.
DP i-au spus de la început lui Mike Guzauski că își doresc un sunet vintage, analogic, însă cu un twist modern și i-au interzis să folosească plug-in-uri și aparate moderne. Instrumentele electronice au fost limitate la drum-machines, sintetizatoare și vocodere. De asemenea, au fost foarte hotărâți în a obține sunetul dorit din start, din înregistrare și nu din post-producție (cum se obișnuiește). Acest lucru s-a obținut prin alegerea corectă a poziției și tipului de microfon în timpul înregistrărilor. Au fost folosite microfoane extrem de rare și de deosebite. Majoritatea înregistrărilor de instrumente, voci, au fost făcute cu câte 3-4 microfoane, fiecare cu un alt sound. Ulterior, Thomas și Guy-Man, alegeau înregistrarea corectă.
Mike Guzauski își amintea că, în timp ce înregistrau o sesiune de tobe, cu o configurație modernă a microfoanelor, Thomas i-a spus că sună prea modern și că nu își doresc asta și că microfoanele trebuie reașezate conform cutumelor anilor 70 și sesiunea, astfel, reînregistrată.
De asemenea, nici EQ nu a fost folosit în timpul înregistrărilor, chestiune care de obicei se folosește foarte mult. Prin lipsa EQ-ului s-a păstrat naturalețea. Spre exemplu, tobele de pe RAM sună într-un fel foarte special și asta este datorită faptului că Thomas și Guy-Man au fost extrem de specifici cerând o cameră specială de înregistrat tobe, așa cum se obișnuia în anii 70, în era DISCO, cu foarte mult material absorbant.
MIXING ȘI MASTERING
După ce sesiunile de înregistrare erau terminate, Thomas și Guy-Man preluau înregistrările pe bandă și digitale și, în propriul lor studio, le sortau și le foloseau pentru a produce piesele pe care le auzim noi astăzi. Practic, au folosit elementele înregistrate ca pe niște sample-uri.
Mixing-ul final și pre-masterizarea au fost făcute împreună cu Mike Guzauski, în L.A. Metoda a fost simplă: luau piesă cu piesă și nu treceau la piesa următoare până nu erau toți mulțumiți. Mixing-ul a fost făcut în mediu analogic, utilizând diverse viteze de bandă pe Ampex 102. În unele cazuri a fost mai bună o viteză mai mică, dat fiind că aducea mai multă saturație. Însă, în majoritatea cazurilor a fost folosită o viteză mai mare a benzii.
În procesul de mixing s-a observat cel mai bine predilecția pentru audiofilie a celor doi și în special a lui Thomas. Guzauski explica că până nici el nu auzea anumite diferențe pe care Thomas le invoca, în special în zona analogică a procesului de mixing. Spre exemplu, calibrarea magnetofoanelor de studio este o chestiune importantă, care se face periodic (o data la câteva luni). Ei bine, în procesul de înregistrare și mixing al RAM, solicitarea lui Thomas a fost ca această calibrare să se facă zilnic.
Difuzoarele care au fost utilizate în mixing au fost Guzauski-Swist S3, dezvoltate de Guzauski împreună cu Larry Swist. Lui DP le-au plăcut atât de mult aceste incinte încât au cumpărat un set pentru studioul lor din Paris. S3 sunt niște incinte pe 3 căi cu mid-range-ul și tweeter-ele complet izolate de woofer-e.
De asemenea, Guzauski povestea cum loudness-ul modern a fost o chestiune pe care cei doi, în mod constant, doreau să o ocolească. De multe ori, în procesul de mixing, atunci când ceva devenea mult prea loud, solicitau imediat să fie redus.
Masterizarea a fost făcută în două etape, inițial de legendarul Bob Ludwig direct din mix-urile analogice, rezultând un export digital de 88.2 KHz la 24-bit care a fost utilizat pentru o a doua sesiune de mastering făcută cu Antoine Chabert la studiourile Translab din Paris.
Există o poveste interesantă despre cum master tape-urile trebuiau să ajungă de la Los Angeles până la New York, adică o călătorie foarte lungă. Prin curier ar fi ajuns imediat. Însă, atât de prețioase erau pentru ei aceste master tapes încât au hotărât să facă acest drum cu mașina și să le înmâneze personal.
CONCLUZIE
Pentru mine, acest album este de-a dreptul magic și, după cum spuneam la început, aș vrea să îl iau cu mine acolo pe insula aceea pustie de care povestea chiar Pharell, cea din videoclip, cu asfințitul în culoare de piersică.
Piesa mea preferată de pe acest album este în mod clar Motherboard. Încă de la nume îmi da senzația de „fundație”, piesa în sine este o minunăție a măiestriei lui Guy-Man și Thomas. Pe un sistem bine configurat și bine calibrat, această piesă va scoate la iveală frecvențe și trăiri pe care nu credeai că le ai în sistemul și sufletul tău. Pentru mine este o simfonie a tobelor, a liniilor de bas, a tranzițiilor și a efectelor holografice. Guy-Man și Thomas descriau această piesa ca „o compoziție futuristică care, probabil, vine din anii 4000”.
Mi-e greu să transmit cât de mult înseamnă pentru mine Random Access Memories. Însă pot să îți spun că, atunci când simt că îmi lipsește vibrația, mișcarea, zumzetul, întind mâna către acest disc și primesc imediat această plăcere analogică cu ritm și gâlceavă dulce.
Nu pot să nu subliniez din nou, și acum, la final, că acest album a fost înregistrat cu instrumente reale, că pare electronic, dar că nu este electronic. Și, de asemenea, trebuie să spun că acest album este o reală călătorie în timp, înapoi în anii 70, pe care Guy-Man și Thomas au făcut-o pentru a reda viață muzicii.
Și cred că au reușit cu brio, nu-i așa?
Silviu TUDOR
An article written în my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Ascultă aici:
Tidal:
Apple Music:
