Dragă cititorule, sigur cunoști versurile acestea:
Darkness falls across the land / The midnight hour is close at hand
Creatures crawl in search of blood / To terrorize your neighborhood
And whosoever shall be found / Without the soul for getting down
Must stand and face the hounds of hell / And rot inside a corpse’s shell
The foulest stench is in the air / The funk of forty thousand years
And grisly ghouls from every tomb / Are closing in to seal your doom
And though you fight to stay alive / Your body starts to shiver
For no mere mortal can resist / The evil of the thriller
Michael Jackson – Thriller
Recitate cu atâta savoare și emfază, și, apoi, cel mai frumos evil-laugh din universul evil-laugh-urilor!
Așadar, deja ți-ai dat seama despre ce album vom discuta astăzi. După articolul meu precedent, Yo-Yo Ma plays Ennio Morricone, cu ce as fi putut continua astfel încât să se ridice la același nivel și, totuși, să te surprind? Un task greu de realizat, însă, m-am uitat foarte departe în copilăria mea și am ales de acolo.
L-am ales pe Michael pentru că doar el putea avea puterea să ne atragă atenția tuturor. Când vine vorba de cele mai bune albume din lume, Michael este acolo, sus, fără dar și poate. Albumul de care o să vorbim astăzi, Thriller, este o bijuterie analogică care te împinge la o stare de dans pozitivă, aproape ca o transă disco. Mereu când ascult Thriller nu pot să nu compar cu muzica actuală și să îmi dau seama cât de mult s-a pierdut această stare de bine din muzică, acest feeling că ești prins într-o transă, așa cum se întâmplă cu Thriller.
Hai să îți povestesc, însă, mai întâi, cum am dat eu de Michael. Țin minte că aveam vreo 10 ani când Michael a ținut concertul de la București, din turul sau Dangerous. Îți dai seama că era 1992 și pentru noi românii, chiar și copiii, Michael era o ciudățenie care te fascina și te ținea în transă. Noi, românii, eram ca niște oameni ai peșterii, așa cum bine îi descrie Platon în Mitul Peșterii. Eram ca o capsulă a timpului care se desfăcea către lume. Nu mai văzusem așa ceva și întâlnirea cu o dezlănțuire ca Michael Jackson, cel puțin pentru mine, a fost edificatoare. Luasem legătura muzical cu Michael în mai toată copilăria mea, tot cu ajutorul benzilor tatălui meu și al sau fabulos magnetofon Philips. Însă, vizual, cu Michael nu am luat legătura decât când am văzut pentru prima dată concertul de la București. Un concert pe care am avut toți șansa să îl vedem datorită impresarului lui Michael, Marcel Avram, născut la București în 1938. Îmi imaginez, că, la un moment dat, i-a spus lui MJ – „Michael, hai te rog, să mergem și acolo”. „Nu vreau!” a spus, cel mai probabil, Michael. „Te vei filma cu sute de soldați și polițiști pe stradă și tu vei sta în fața lor” îmi imaginez că a spus Avram. „Bine, hai că merg!” cred că a concluzionat MJ. Nu putea, la urma urmei, să rateze așa ceva.
Tatăl meu făcuse rost de caseta VHS cu înregistrarea concertului de la București și a adus-o acasă și a pus-o într-o seara pe TV-ul Telecolor. ”Uite”, i-a spus el mamei mele ”să vezi aici, spectacol!”. ”Asta e la noi?!” a întrebat mama. Mai departe nu a mai vorbit nimeni nimic. Toți trei ne-am uitat neclintiți la ce făcea Michael acolo, pe ecranul spălăcit și neclar al Telecolorului. Tatăl meu chiar a zâmbit de câteva ori în timpul concertului, asta era mare lucru pentru 1992 și pentru tatăl meu. Mama m-a surprins și ea pentru că a lăsat o țigară ”BT” să se ardă și să se stingă singură în scrumieră. Sacrilegiu! Nu și-a mai aprins alta, surprinzător! Obiceiul era să le lege, nu se oprea niciodată. Nu și de data asta, însă. Asta a fost un semn că ceva era cu circumstanțe extraordinare: Michael aducea la noi în casă aceste circumstanțe extraordinare.
Ce era, însă, în sufletul meu? Nu puteam sta jos, concertul a fost trăit în fața televizorului, cu niște mișcări care puteau fi numite dans. Mă mișcam după cum auzeam, aproape ca un reflex. Noroc că nu eram foarte înalt și, cum, televizoarele se puneau de obicei la doi metri înălțime, era loc destul să imit Moonwalk sau alte chestiuni minunate pe care le vedeam acolo pe micul ecran. Intrasem fără leac în transa lui Michael și nu aveam să mai ies de acolo vreodată.
Țin minte că zilele următoare au fost de-a dreptul evocative. Mânuși de piele ale mamei mele au sacrificate, retezându-le degetele, ochelari de soare vechi, pe care ai mei nu îi mai purtau, au fost readuși la viață, pălăriile vechi ale bunicii erau acum recuzita mea, și, astfel, fără cusur, cu o precizie extraordinară, eu deveneam Michael, în special pe hol, acolo unde oglinzile mari mă ghidau când făceam Moonwalk, sau atunci când mă lăsam spre față (fără partea în care cădeam – și mă loveam).
Michael a făcut prima data Moonwalk-ul în 1983 în timp ce cânta live Billie Jean și de atunci a rămas mișcarea sa de dans cea mai cunoscuta. Michael nu a inventat Moonwalk-ul dar, este clar că a făcut aceasta mișcare faimoasa.
E ca și cum mintea mea a fost pusa în modul ”Turbo” după acel concert. Peste tot mergeam costumat așa, în Michael. Ce îmi plăcuse așa de mult la Michael? Păi piese ca Beat It, Wanna Be Startin’ Somethin’, Thriller – îmi dădeau toate aceeași senzație: că Michael este un Justițiar și că vreau și eu să fiu la fel ca el. Îmi aducea aminte de Batman sau de mai vechiul Fantomas al francezilor, niște justițiari adevărați care făceau dreptate. Michael, însă, nu se bătea cu nimeni, ci pur și simplu se folosea de muzică pentru a împărți aceasta ”justiție” – un concept foarte interesant, nou pentru mine. Justiția lui Michael însemna că oamenii trebuiau să danseze. Și asta m-a învățat și pe mine.
Thriller a fost lansat în 1982, anul în care m-am născut eu. Este cel mai vândut album din lume, în peste 70 milioane de exemplare, wow! Din punct de vedere muzical cât și tehnic, ca producție muzicală, albumul s-a aflat la o răscruce, ceea ce eu cred că se află la baza succesului său. Se află la capătul fenomenului disco, a abordării acustice pentru tot ce înseamnă muzica populara, dar avea însă în față noile tehnologii ale anilor 80 și se dorea a fi altceva. Ca și tehnici de înregistrare și post-producție, Thriller este mai mult un album al anilor 70 decât al anilor 80.
Spre exemplu, Quincy Jones împreuna cu echipa de producție au mers foarte departe pentru unele piese de pe album. Over-dub-urile (adică vocile care se aud în spatele vocii principale), au fost înregistrate de Michael, la indemnul lui Quincy, printr-un tub lung de carton ca să sune așa. De asemenea, Bruce Swedien, inginerul de recording principal, povestea cum pentru a înregistra kick-ul acela de toba monumental de pe Billie Jean, chiar el a realizat de mana un fel de husa textilă care se aplica peste tobă, astfel încât toboșarul bătea toba sub acea husa și microfonul putea capta astfel o bătaie mai plină, mai rotundă. Chiar dacă tehnicile de recording din 1982 poate difereau de cele de astăzi, Thriller a fost un album extrem de muncit și de gândit din punct de vedere al sound-ului.
Astfel, sound-ul și masterizarea lui Thriller sunt extraordinare, o dinamică foarte bună și o compresie aproape naturală. Chiar și acum, în 2022, albumul sună foarte sharp, foarte punchy, ceea ce, pentru un album din anii aceia era greu de realizat. Dar, cei mai pretențioși dintre noi, vor recunoaște că există și o senzație de ne-natural acolo, de sunet over-bright care te poate obosi. Însă, așa sunt albumele Michael și pe măsură ce a trecut timpul și-a dorit și mai mult de la sunet. Chiar și așa însă, exista dinamică, exista un material superb pentru noi audiofilii.
De-a lungul anilor am ascultat mai multe variante ale acestui album, în diverse variante de master, diverse release-uri și așa mai departe. Însă, în timp ce am scris aceasta recenzie m-am delectat cu vinilul pe care îl puteți găsi în stoc la AvStore. De obicei, prefer calea convenienta a digitalului pentru a asculta muzică, însă, în cazul de față, am vrut să mă las inspirat de experiența originală, și anume senzația aceea unică pe care ți-o da un format fizic de album, ceremonia de a desigila un vinil, de a-l așeza cu grijă pe platan și de a te bucura de senzația holografică a sunetului analogic al unui pick-up.
Ca idee, albumul Thriller a fost remixat și remasterizat după numai o săptămână. După ce, extenuați, au terminat albumul, Michael și Quincy, care deja din cauza procesului de înregistrare și creație erau un pic „certați”, au concluzionat amândoi că nu se poate lansa așa și că este nevoie să îl refacă. Se povestea că Michael se retrăsese într-o camera separată a studioului și plângea în hohote din cauza că nu îi plăcuse sound-ul albumului după finalizare. Așa că, împreună cu Quincy, au decis să îl refacă complet, remixat, remasterizat și și-au luat câte o zi pentru fiecare piesă. Iar, practic, ce auzim noi astăzi este a doua varianta a albumului, remixata și remasterizata la doar 10 zile după ce fusese gata prima versiune.
Apropos de versurile de la începutul articolului am o poveste foarte interesanta despre cum au ajuns la Vincent Price, celebrul actor american de filme horror. Soția lui Quincy Jones, producătorul albumului, era extrem de pasionată de filmele horror și era prietenă bună cu Vincent. Vincent era deja bătrân și nu prea mai juca în filme. Însă, au hotărât să îi propună să recite versurile de la începutul piesei Thriller. A fost încântat și s-a decis să se întâlnească într-o dimineață la studioul de înregistrări. Toata lumea avea emoții pentru că Vincent Price era acest actor fabulos, o stea mult mai mare la momentul acela decât Michael. Nu lipsit de emoții a fost și Rod Temperton, tipul britanic care a scris o parte din versurile și piesele de pe album, căruia Quincy îi ceruse cu o zi înainte să scrie niște versuri pentru Vincent, pentru dimineața respectiva. Rod, din cauza unor „probleme personale”, uitase complet să scrie versurile și, în taxi, în drum spre studio, le-a scris repede și a ajuns fix înainte de a ajunge Vincent și le-a pus pe prompter. Lui Vincent i-a luat fix 3 minute să înregistreze versurile și asta a fost tot, fără alte take-uri. Vincent Price, acest actor de talie mare, care jucase în filme iconice precum The Fly (1958) sau The House On Haunted Hill (1959), cu pronunția aceea specifică pe ”R”-uri, așa cum nu am mai auzit-o nicăieri.
Este clar că Michael, ca artist, în perioada lui Thriller atinsese un nivel fabulos de creație, începea să se implice din ce în ce mai mult în CTC-ul producțiilor sale într-un fel în care nimic nu trecea pe mai departe dacă nu era aprobat de el și să fie perfect. Se știe, de exemplu, că pentru un album se produceau foarte multe piese și erau de obicei alese nu mai mult de 10. Se spune că exista material pentru încă câteva zeci de albume MJ. Asta spune multe despre cat de mult muncea și despre cum cerea perfecțiune de la ceea ce făcea. Fabulos, nu?
Spre exemplu, piesa pe care o știm noi astăzi – Human Nature, a venit ca o înlocuire a altei piese. Cealaltă se numea Carousel și a fost înlocuită de Human Nature, doar fiindcă lui Quincy i-a plăcut foarte mult o floricică pe care MJ a înregistrat-o la microfon într-o pauza. Anume, acel „Why, why – ta ta ta..”, a fost înregistrat de Michael total întâmplător și atunci s-a născut refrenul și implicit piesa Human Nature și a ajuns pe album.
Ca și mesaj, albumul Thriller deja începea să aibă parte de paranoia și subiectele specifice lui MJ de mai târziu. Piesele ca subiecte erau deja în direcția asta. În Billie Jean, spre exemplu, MJ vorbește despre o fană care ajunge să fie obsedata de Michael și într-un final să acuze că MJ este tatăl copilului ei. Aceste ficțiuni, în speță, stau la baza multor creații de la Thriller în sus din universul MJ. Când au mixat Billie Jean, prima reacție a lui Quincy a fost să „taie” bucata de la început în care preț de câteva secunde bune nu se întâmplă decât un beat și atât. MJ a spus clar: „Nu! Lasă așa! Beat-ul ala mă îndeamnă pe mine la dans!” și așa a rămas. Și pentru mine, mai târziu.
Thriller a fost un album pe care Michael își continua colaborarea cu Quincy Jones, cu care deja lucrase pe Off The Wall – album care fusese extrem de popular, însă Thriller a fost probabil magnum-opus pentru Quincy, acest producător prolific care a lucrat cu nume ca Frank Sinatra, Ray Charles, a compus de asemenea foarte multe sountrack-uri pentru film.
Au fost foarte mulți care au lucrat la album și o să îi amintesc doar pe câțiva:
Quincy Jones – producător general / Bruce Swedien – recording engineer și mix / Matt Forger – inginer sunet / Rod Temperton – compozitor și textier și, bineînțeles, Michael Jackson – compozitor și textier. Ar fi de asemenea de spus ceva ce nu prea se știe, și anume că din echipa de înregistrare și producție au făcut parte mulți membri din trupa Toto. Asta da revelație, nu? Chitara de ritm, de exemplu, de pe Beat It, este înregistrată de Steve Lukather de la Toto.
Bineînțeles că, o chestiune mai știută este că solo-ul principal de chitara de pe Beat It, îi aparține lui Eddie Van Halen. Exista o poveste foarte simplă despre asta: studioul din L.A. unde a fost înregistrat Thriller era „setat” pe mood-ul pop/disco – nu existau emfaze foarte mari ale instrumentelor, așa cum este in rock. Cu ocazia sesiunii de înregistrare a solo-ului de chitara Eddie Van Halen, monitoarele de studio, la propriu, au luat foc și un incendiu s-a iscat în studio. Este o legenda care chiar s-a întâmplat.
La momentul respectiv a fost o mișcare cu adevărat curajoasă – să chemi o vedeta rock să cânte cu chitara pe un album disco/pop. Însă acestea erau circumstanțele care înconjurau acest album fascinant. Se dorea că MJ să iasă de sub umbrela disco și să acopere mai multe genuri muzicale. Așa am ajuns ca pe un singur album să avem: rock – Beat It, funk – Billie Jean și Wanna Be Startin’ Somethin’, balade – The Girl Is Mine / Human Nature / The Lady In My Life și disco – Baby Be Mine și Pretty Young Thing.
Interesant este că piesa Thriller nu s-a dorit niciodată să se scoată pe single, nu au considerat că va fi buna decât să dea numele albumului, nu au crezut niciodată că cineva va dori un cântec despre monștri și zombie. Ei bine, au scos-o pe single și au avut parte de o super surpriză. Habar nu aveau ei ce înseamnă puterea infinită a fenomenului zombie. Dacă filmele cu zombie ar fi toate cu Michael Jackson, le-aș accepta. Dar cum nu sunt, nu vreau să aud de ele. Nu pot să înțeleg în veci fascinația oamenilor pentru acest fenomen.
Astfel, piesa Thriller a devenit o icoana pentru ceea ce înseamnă filmul horror modern, Michael a fost suficient de genial încât să se conecteze la această putere a genului horror. Bineînțeles și Rod Temperton, care a venit cu acest concept pentru Thriller. Inițial piesa trebuia să se cheme Starlight, adică, acolo unde Michael striga „Thriller, Thriller”, ar fi trebuit să fie „Starlight, Starlight”. Cum însă Starlight nu este despre zombie, Temperton a schimbat și bine a făcut, pentru că ceea ce a urmat a fost legendă.
Mai ții minte videoclipul acela de la Thriller, când Michael se transformă în vârcolac lângă prietena lui care urla cat o țineau plămânii? Era videoclipurilor complexe începea pentru Michael. Jacheta aceea iconică și imaginea aceea de neuitat. Cate nopți nu am dormit eu când eram copil, nu din cauza jachetei, ci din cauza imaginii aceea a vârcolacului. Ce videoclip muzical mai începuse așa? cu un film de 5 minute, fără muzica? Apoi, ce videoclip muzical mai avusese 14 minute?
Câțiva ani, în tinerețea mea timpurie, am fost DJ și atunci, la începutul evenimentelor, trebuia să fac cumva să ridic oamenii la dans și doar Michael a fost cel care m-a învățat că muzica are cel puțin doua fațete: cea a ascultatului și cea a dansului. Michael a fost cel care m-a introdus în lumea dansului și m-a învățat cum să îi învăț pe ceilalți să danseze. Era suficient pentru toți să audă primele acorduri din Thriller și se ridicau imediat de pe scaune și, astfel, serata de ceai escamota instantaneu în serată dansantă, acolo în blocurile comuniste din Sectorul 2.
Când îi vedeam pe toți cum dansează frenetic și cu zâmbet pe Thriller nu puteam decât să îmi aduc aminte de o discuție pe care o surprinsesem între două babe la un parastas: „Maicăl asta, ai văzut? L-au dat la televizor… ce dans e ăla în care te tot atingi, acolo, jos?” i se răspunsese imediat, tranșant, de altă babă: „Eh, fetiță, ce știi tu… așa dansează el”. Deci Michael le atinsese până și pe niște babe din Pantelimon.
Asta m-a învățat pe mine Michael și al său Thriller – că muzica are vibrație, că vibrația trece prin sufletul meu și se transformă în ritm și ritmul se transformă apoi în mișcare și de aceea, mereu când ascult Michael, nu pot sta pe loc, dansez, și mă transform într-o navă client a muzicii lui Michael și, astfel, MJ, ajunge să mă miște de fiecare dată, negreșit.
Silviu TUDOR
An article written in my sweet spot,
and this is what I’ve heard.
Stream Thriller aici:
Foarte frumosa prezentarea, vhs, oaw ce vremuri..